LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Adrian Botez: „O personalitate enciclopedică, în românia contemporană: Artur Silvestri“

Cutremurat, pana-n adancul sufletului, ca de un trasnet care despica arborele pana la radacina, am primit, azi, vestea plecarii dintre noi, la cele vesnice, in Lumina Fara de Amurg, a titanului Culturii Romanesti Contemporane, a Campionului Luptei Nationale Romanesti de azi, a celui care, in „bezna noastra cea de toate zilele”, a pipait, cu Geniul sau, Rasaritul/Renasterea de Spirit Romanesc:  Duhul Omului Universal-Enciclopedic, al lui ARTUR SILVESTRI…!!!

Cu durere in suflet, dau marturie ca el, ARTUR SILVESTRI,  a fost si va ramane, pana la stingerea stelelor din cer, Fratele Cel Mare al tuturor celor care nutreau si vor nutri dragoste curata si inflacarata, pentru Neamul Romanilor si pentru Patria Sacra a Romanilor…Adica, ARTUR SILVESTRI s-a randuit, in Cerul Neamului nostru Metafizic, alaturi de Orfeu/Eminescu, de Dumitru/Dimitrie Cantemir, de Iorga, Vasile Lovinescu ori Parvan.

Va ramane, de azi incolo (pana cand Dumnezeu se va indura si va da semn de aprindere a unei noi Stele de Calauza a Neamului nostru…), un imens loc gol, cat un hau, in Cultura Romaneasca Actuala – si asa batuta de crivaturi, iar numai datorita Luminii Hristice a revistelor ARP (ctitorite, cu atata framant de suflet si zbatere de flacara, pana la stingere… –  de ARTUR SILVESTRI) si a cartilor/scrierilor lui ARTUR SILVESTRI, inca ramasa spre priveghere, intru nadejdea viitorului de Frumos, Bine si Adevar, pentru acest Neam al Vesnicei Asteptari…Pentru ca, iara, acest Neam, de azi incolo, isi va astepta Luminatorul, Mesia Saracilor cu Duhul si al Ratacitilor cu Firea, pe care, Dumnezeu, scarbit de micimea noastra de suflet si indaratnicirea in Rau, ni l-a luat la El, spre a-si spori, in putere si slava, Zorii Cei Vesnici ai Raiului…
<!–
D([„mb”,”\u003c/div\u003e\n\u003cdiv\u003eCu smerenie de tot infranta, voi sta in genunchi, in aceste zile, pana la cea de-a patruzecea, impartasindu-le durerea – alaturi de familia sa indoliata, alaturi de toti cei care l-au iubit si de cei care au stiut sa vada, in \u003cstrong\u003eARTUR SILVESTRI\u003c/strong\u003e – Calauza spre Nadejdi si Orizonturi Vii, DUMNEZEIESTI/MANTUITOARE, pentru Neamul Romanesc si pentru Cultura de Duh Ortodox-Romaneasca…\u003c/div\u003e\n\u003cdiv\u003eAdrian Botez\u003c/div\u003e\n\u003cdiv\u003e \u003c/div\u003e\n\u003cdiv\u003e \u003c/div\u003e\u003c/td\u003e\u003c/tr\u003e\u003c/table\u003e\u003cbr\u003e\n\n „,0]
);
D([„ce”]);

//–>

Cu smerenie de tot infranta, voi sta in genunchi, in aceste zile, pana la cea de-a patruzecea, impartasindu-le durerea – alaturi de familia sa indoliata, alaturi de toti cei care l-au iubit si de cei care au stiut sa vada, in ARTUR SILVESTRI – Calauza spre Nadejdi si Orizonturi Vii, DUMNEZEIESTI/MANTUITOARE, pentru Neamul Romanesc si pentru Cultura de Duh Ortodox-Romaneasca…

Dacă ar mai exista cineva, azi, interesat să pună întrebarea (şi să şi dorească răspuns la ea…): „Mai există, în contemporaneitatea românească, tot mai de-spiritualizată şi demenţială, vreo personalitate enciclopedică, desăvârşit trează şi echilibrată, întru Duh şi lucrare?” – răspunsul ar fi unul singur: „Da – ARTUR SILVESTRI!”1

Cu mult dincolo de specializarea sa în domeniul imobiliar şi în analiza economică (domenii dinspre care a alcătuit, de lungă vreme, studii de proiecţie şi previziune – studiile, atunci când au fost făcute, fiind recepţionate la modul „cassandric” – abia acum se constată, de către aşa-zişii „specialişti”, că toate „prorocirile” din ele se verifică până la o iotă…!!!) – şi chiar dincolo de atât de onorantele titluri academico-universitare (Doctor în literaturã medievalã al Universităţii din Madras, India, Doctor honoris causa al Institutului de Studii Medievale al Cataluniei, Barcelona, Doctor în ştiinţe aplicate al Universităţii Francofone Internaţionale – Bruxelles etc.) – dr. Artur Silvestri (creator al celei mai fantastice şi binecuvântate reţele de reviste electronice  – ARP- Asociaţia Română pentru Patrimoniu – la care şi-a asociat revistele „de hârtie”, din toate colţurile României, acele reviste pe care le-a considerat cele mai valoroase, întru Duh şi bună-credinţă vizionară, şi venind în armonioasă completare şi confirmare a revistelor ARP, în linia creator-naţionalistă!) este o năucitor de vast-cuprinzătoare şi investigatoare personalitate şi o conştiinţă vigilent-lucrătoare, în absolut toate domeniile culturii. Este un artist extrem de calofilic şi rafinat (spre exemplu, în Apocalypsis cum figuris – şapte nuvele fantastice şi un epilog, Carpathia Press, 2005…). Apoi, cercetător, în cele mai varii zone ale cunoaşterii, revelaţiei şi creaţiei umane – de la literatură până la istorie, de la arheologie şi până la filosofia culturii, de la etnografie şi folclor la tracologie/dacologie, dar şi la ecologie… (este autor a peste 200 de studii pe teme de istorie literară română, a peste 40 de cărţi şi 2.500 de articole pe teme culturale).

Este unul dintre cei mai efervescenţi constructori şi clarificatori de concepte  – chiar de sisteme de re-gândire a lumii creştine (mai cu seamă, a celei ortodoxe), sisteme ale re-alcătuirii mentale a faptelor istorice, CONFORM ADEVĂRULUI (iar nu conform şabloanelor, impuse de forţe mai oculte sau mai puţin oculte, ale lumii „moderne, liberale şi democratice”…?!) şi ale semantizării tot mai de profunzime a gândurilor umanităţii (şi resemantizării continue, a schimbării permanente a unghiului de vedere uman, ca urmare a Revelaţiei tot mai apropiate/iminente şi luminate a Unicei Perspective Divine, ATOTDOMINANTE ÎNTRU DEMIURGIE, în opera silvestriană).

Nu poate mira, ci doar are darul să aducă lucrurile/lucrările şi trăirea sa în matca normalităţii şi Adevărului, faptul că este şi fondator al Asociaţiei Scriitorilor Creştini din România (2005). Distins, în anul 2004, cu „La Croix de Saint Antoine du Desert“, marea distincţie a Bisericii Copto-Ortodoxe din Alexandria (Egipt) şi cu titlul de „accademico“, la Centrul Cultural Copto-Ortodox din Veneţia (Italia). Doctor of Divinity“ (D.D.), la Institutul Sf. Efrem, din Puerto Rico.

Cu o generozitate fără precedent, în istoria contemporană a culturii româneşti, Artur Silvestri a stimulat, sprijinit şi editat opere individuale, dar, mai ales, colective – prin care Gândirea Românească actuală să-şi iasă din şabloane diverse (de tip politic, economic etc.) – şi, mai ales, să iasă din instinctul de promovare „valorică” pe bază de „gaşcă”…!!! – şi să-şi reveleze sieşi câtă complexitate, câtă forţă vizionară, câtă sete de moralitate culturală şi ontică şi, mai ales, câtă autentică viaţă de Duh are Gândirea Eternă a Neamului nostru: „Danie”, „Loc” şi „Bună-Voire”,  Cuvinte pentru urmaşi (vol I-II), Al Cincilea Patriarh, Mărturisirea de credinţă literară (vol. I-II) etc.

Este un bun creştin, autentic creştin al Căii Drepte/Ortodoxiei – bântuit de-o sete nestinsă pentru originaritate, pentru descoperirea Izvorului Adevărului Hristic, Unic şi de Neclintit, despre Neamul Său, Ales Neam al Lui Dumnezeu: este iniţiator, alături de Mitropolitul Nestor Vornicescu, al dezbaterii privind epoca literară proto-română; este unul dintre primii adepţi ai ideii literare, denumite „protocronism“, precum şi continuator al celei istorice, numită, cu demnitatea ştiinţifică de rigoare, “tracologie” (mergând pe linia deschisă de N. Densuşianu –  bunul şi apropiatul prieten al lui Mihai Eminescu… – prin atât de pe nedrept hulita sa lucrare Dacia preistorică – şi continuată, poate cu mai multe şi bine structurate argumente ştiinţifice, de Vasile Pârvan, Vasile Lovinescu… – dar, azi, şi de Napoleon Săvescu, Adrian Bucurescu, Paul Lazăr-Tonciulescu sau Viorica Enăchiuc – întru demontarea vechii minciuni a “romanizării/romanităţii poporului român”, minciună cu aparenţe, cândva, bonome, sau, cel puţin, utile rezistenţei, în istorie, a Neamului Românesc – şi demonstrarea fenomenului invers, mult mai credibil şi în logica ultimelor cercetări, acela al “dacizării Romei”!!!2), pe care Artur Silvestri o sprijină strălucit şi o ilustrează, extrem de laborios, până astăzi.

***

Avem pe masă, răsfirate, zeci de cărţi, cu semnătura magică a lui Artur Silvestri. Toate ne sunt dragi – dar cea mai dragă ne este, parcă (şi avem la cunoştinţă că şi autorul are, pentru ea, osebită slăbiciune…), ARHETIPUL “CĂLUGĂRILOR SCIŢI”- eseuri despre”Bizanţul paralel”, Carpathia Press, Buc., 2005 (“Studiile ce am adunat în această culegere sunt inedite în limba română, deşi au o vechime de aproape 20 de ani”). Dar, fireşte, cărţile lui Artur Silvestri îşi răspund una alteia, se completează una pe alta, ideatico-spiritual, ca-ntr-o uriaşă, imperială simfonie a Duhului Uman Cercetător/Ispititor întru Lume. Întru împlinirea sintagmei-titlu silvestrian: Memoria ca un concert baroc (Ed. Carpathia Press, 2004-2005, vol. I-III).

Obsesiile (de esenţă manolică, re-născătoare, întru “Reconquistă” de Duh Mistic-Naţional!) ale cărturarului erudit şi atoateispititor (în bunul sens noician…) sunt, în mare, două:

1-originismul – şi

2-dinamismul perfect, continuu şi secret/mistic, teleologic, al realizării spirituale a oricărui Neam-cu-Misiune Divină – dar, în speţă, a celui ROMÂNESC.

Iată ce spunea în Semne şi peceţi – şapte lecţii despre „originism” (Carpathia Press, Buc., 2005):

Uneori, dar nu obligatoriu, necesitatea recapitulării întregului apare fără a-i putea explica motivaţia. Acesta este ORIGINISMUL. El exprimă, atât cât putem înţelege, dorinţa de a face evidentă <<diferenţa>>3 şi, deci, efortul de a stabili identitatea colectivă, atât cât este ea manifestată. Însă prin aceasta nu se înţelege o etapă de sfârşit etnic şi nici de bilanţ după care ar putea urma îmbătrânirea şi, după un timp oarecare, disoluţia. Apariţia lui nu este nici măcar determinată de un context favorabil şi nu se produce o dată în istorie. Când apare, el ni se arată drept consultare introspectivă, făcută periodic, care, însă, devine tendinţă închegată, <<mişcare>> sau <<curent>> mai degrabă atunci când originismul se simte ameninţat ori favorizat.

Materia convocată aici prezintă <<cazul românesc>> – dar aceasta este o schemă ce se poate aplica oriunde există voinţa de identitate şi năzuinţa de diferenţiere. Când exemplifică desfăşurări de procese şi identifică operă şi autor, organizarea se îndepărtează de teorie şi devine doctrină aplicată şi, de fapt, cercetare de istorie literară, fiindcă descrie o realitate definită, ilustrată de autori definiţi. Dar, în acelaşi timp, autorii sunt doar nişte <<personae>> care întruchipează <<măşti>> ale unui prototip autohton. În alte literaturi, ei poartă alte nume şi exemplifică alte straturi de autohtonitate, care se vor identifica, dacă se va face, pentru fiecare speţă locală, examinarea necesară.

Artur Silvestri este primul şi, credem, singurul filosof al culturii care, ţinând cont de faptul că orice cultură există prin Duhul Uman Creştin (cel al Învierii!), concepe cultura într-un fertil mod „animist” şi organicist: cultura unui Neam are dinamica ei vitală specifică, are o viaţă cu naştere, revelaţii/cunoaşteri/re-cunoaşteri de sine, reluări de cicluri/HORALE (iar nu „îmbătrâniri” definitive !) – potrivite la „viteza” de reacţie şi trăire a Umanităţii ei Culturale. De fapt, există un Organism European Creştin-Cultural (după cum, probabil, un Organism Terestru Cultural…), cu organe care se trezesc la viaţă într-un ritm propriu, dictat de o transcendenţă relativ mistică (de fapt, parţial dez-văluită prin efervescenţa vitală a „autorilor-personae”). Autorii-„personae” nu au rol decisiv, în evoluţia Neamului Cultural – ci rol catalizator, întru Revelaţia de Sine a Neamului de Duh – Neam cu „viteze” variabile de reacţie vital-revelatorie de Sine Naţional. Rolul decisiv este doar întrevăzut, sugerat – căci el aparţine transcendenţei…Ea, transcendenţa, decide şi „speţa locală” (cazul cultural-ontic specific, „răsuflarea” culturală inimitabilă/irepetabilă, a fiecărui Neam!), dar şi când se nasc acele „personae” care vor stimula ivirea, evoluţia, trans-evoluţia spirituală a Neamului Cultural (alias, „geniile”…!). Ea, transcendenţa (deducem noi) are şi rolul axiologic, de a „interpreta”/valorifica datele („statistice”…) ale Dinamicii Duhului Cultural al Neamului respectiv – şi a decide dacă scopul/teleologia culturală a fost împlinită ori  ba, în ce grad-măsură – şi dacă un Neam are valenţe mai mari ori mai mici, în Lucrarea de Auto-Cunoaştere (Reflectare a Sinei) Divină/-e…

Artur Silvestri este printre foarte puţinii care spun ce ştiu şi ştiu ce spun, despre dinamica timpului istoric, întru plinirea teleologiei divine, întru Logos-ul Românesc. Printre tare puţinii care chiar nu cred în „tăcerea de o mie de ani a românilor”:

1-după începutul „cu mister” (pe la anul 3.500 î. Hr., când se constată aşezarea „unui popor straniu, ce a lăsat o urmă neverosimilă şi a putut exprima o cultură de o coerenţă ce aparţine miracolului (…). Nimic din gândul lui neobişnuit nu se păstră prin cuvinte, dar, privindu-i înfăptuirea, înţelegem aproape tot din ceea ce închipuise – era un popor muzical, magic, organizat într-un fel de comuniune ritualică, încrezător în veşnicia sufletului, simţind în măsuri ritualice şi în timpuri ce trec unul prin altul, şerpuind dincolo de clipă într-un infinit ce se întoarce, se reia şi se re-compune fără a-şi consuma, prin ardere în contingent, materia enigmatică” – cf. Artur Silvestri, Arhetipul „Călugărilor sciţi” – eseuri despre Bizanţul paralel, Carpathia Press, Buc., 2005, p. 7),

2-după revelarea fenomenului horal, „într-o lume ce nu se poate denumi şi, pe care, în absenţa altei identităţi, n-am putea-o chema altfel decât CUCUTENI” – într-o lume mustind de rosturi ritualice, sacre – este imposibil să apară pauza ori cezura fără rost!!! De aceea şi de aici, încep întrebările, perfect îndreptăţite şi foarte curajoase (în aceste vremuri de cabală înveninată, de conspiraţii criminale, la nivel naţional şi terestru/”global”!), despre bună-credinţa sau reaua-credinţă a istoricilor oficiali (istorici ai…istoriei, dar şi istorici literari) – unii dintre ei fiind, evident, în „soldă străină”,  plătiţi să tacă şi să păstreze tăcerea asupra Minunii şi Adevărului acestui Neam al Lui Orfeu şi al Lui Dumnezeu – alţii lăsându-se robi comodităţii iresponsabile, vinovate, faţă de Neam: „Misteriosul manuscris Codex Rohonczi (încercat a se traduce încă din 1985, editat în 2002) e respins, ca sursă ştiinţifică, fără nicio explicaţie. Un studiu al lui Constantin Daniel, apărut în 1986 (despre începutul scrisului românesc, în sec. XI, la Basarabi, în Dobrogea) a fost uitat total. Deşi posibile, ediţii din scrierile mitropoliţilor de Vicina (sec. XIV) ori studiul literar al documentelor de cancelarie nu se întreprind. Lipseşte o încercare monografică privind opera Sf. Nicodim de la Tismana, ca şi aprofundarea scrierilor lui Giobascus Vlachus (sec. XIII, imnograf bizantin)”  – idem, p. 39.

Artur Silvestri are meritul de excepţie de a asculta şi de a voi să înţeleagă, în profunzime, ceea ce ascultă. Iar ceea ce ascultă sunt Izvoarele Şopotitoare ale Adevărului – care vorbesc prin oameni, prin pagini cu sfânt mucegai al tainei mistice, prin pietre cu peceţi de slovă, prin cântece sfinte, prin Scări de Munţi Sacri…Şi, după ce ascultă, să şi dea mărturii asupra Auzului Sacru. Să nu tacă – pentru că, „dacă voi veţi tăcea, vor vorbi pietrele” spune Cel Dintâi Mărturisitor pentru Om –  Hristosul! Şi meritul de a trasa punţi de Duh, între ceea ce pare (pentru mulţi dintre mai noii slujitori ai Lui Dumnezeu şi ai Omului) de nelegat, dar care, la Dumnezeu, cu totul este legat: „De altfel, Zalmoxis era socotit de nu puţini dintre Părinţii creştini, drept un povăţuitor acceptabil şi intoleranţa ce însoţeşte de obicei modificările de credinţă nu atinge pe geţi” (idem, p. 13).

La Artur Silvestri, după ce se descoperă „izbucul”, locul de unde ţâşnesc Viaţa Minunii şi Minunea Vieţii – nu mai este nici pace, nu mai este nici cale de întoarcere, pentru un Neam care-şi sfinţeşte, dintru început, făptura şi timpul, întru Dumnezeul Unic. Zalmoxieni şi creştini – nu există discontinuitate ontică şi de trăire întru Duh, ci perfectă continuitate, întru re-armonizarea cu Perfecţiunea/Paradis, care ne aşteaptă şi pe care o aşteptăm, întru bucuroasă şi sfântă bănuială, la sfâşitul Drumului prin Lume. Organismul Religiei/Duh şi al Culturii/Duh (Cultura cea încă întru CULT!!!) este un tot unitar, care se zbate întru Mântuire a Spunerii – lucrare pornită şi neîntrerupt continuată şi mărturisită, prin sufletul credincios şi obsedat de El, prin trupul care-I simte Lui pecetea de asemănare, prin mâna care se plimbă, în scrisoare, pe muchiile şi marginile Misterului/Revelaţie…„Fi-va, deci, creştinarea românilor o creştere organică de zalmoxianism originar ce se completează şi se lămureşte prin învăţătura Evangheliei, cum s-a mai spus uneori? Indiferent cum va fi fost <<războiul confesional>>, pare înafară de îndoială că doctrina culturală predominantă se menţine şi, deci, evoluţia se produce într-un fel mai degrabă conservator” (idem, p. 14).

Artur Silvestri, re-gândindu-i  întru Duh pe cei ai Neamului Lupilor şi ai Neamului Drepţilor (căci dacii/daoi înseamnă şi una, şi alta!), este foarte aproape de ceea ce Magul sadovenian întrevede, în Creanga de aur: „Mi-aţi vorbit de mult de legea cea nouă cătră care noroadele se îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeul are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate. Nimene dintre muritori nu l-a văzut decât în valuri şi vânturi, şi-n raza care străpunge moartea trezind colţul grăuntelui. Pentru oamenii de rând e trebuinţă să găsească cea mai potrivită alcătuire ca să se teamă şi să nu se mănânce unii pe alţii ca fiarele. Dar pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate clăti.(…)Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus. Datina noastră e să nu coborâm cătră ei decât când ne chiamă. (…) Să ştiţi de asemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţii noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici viaţa, nici moartea. (…) Aş dori să aflu dacă popoarele lor sunt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea. Aci se află ceea ce tu judeci a fi mâhnire; dar eu ţi-am spus că e o bucurie a sufletului meu. (…) Ca această nouă jerfă a fiinţei tale să fie spornică, nu pregeta să dai dragoste şi înţelepciune semenilor tăi. Făcând fapta bună oriunde şi oricând, slujeşti pe Dumnezeu. Intrând în vălmăşagul ei, astfel vei cunoaşte acea lume mai bine. Înainte de a trece cătră bătrânii mei, vreau să cunosc cele bune şi cele rele ale oamenilor, ca să nu greşim faţă de popoarele pe care Domnul Dumnezeu ni le-a orânduit să le păstorim(…). Fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii. (…)Du-te în calea ta, având în inimă numai pe Dumnezeul cel adevărat”.

Temeliile au fost descoperite, Nemuritorii au fost zăriţi, întru chip şi făptuire. Poate, deci, să înceapă zbaterea Istoriei, precum ouroborosul, cel dornic de a-şi muşca, de zorire mare a întoarcerii în Sine – COADA…Toţi scriitorii pe faţă de piatră ori de pergament ori de pagină (în frunte cu Regele Visului Românesc de Origine Sacră – AMINUL-EMINESCU!) vor visa întoarcerea întru simplitatea sfântă a lui Orfeu… – FOLCLORUL: ”Astfel încât, se poate zice fără a greşi că, în spaţiul lui Burebista, literatura e încă determinată de spiritul getic, muzical şi oral, creând acea materie ce va fi denumită odată folklor. Totuşi, o creaţie cultă există mai presus decât genurile populare; ea ajunge la o formă canonică, documentând scriitori şi chiar şcoli, dacă nu chiar o schiţă de curent literar protoromân (…) Literatura română începe, aşadar, prin a fi şi creaţie de limbă latină, alături de tainica literatură vorbită, ce urma şirul indistinct al vorbelor ce s-au risipit” (idem, p. 14). Practic, întreaga literatură română, ca intrare/cădere în istorie, nu va face altceva decât să tenteze, cu mai multă ori mai puţină izbândă, să „adune” şi „grămădească” (deci, întru re-facerea Semnului Cosmic-Luminător al Crucii!!! – după sfinte verbe argheziene testamentate…) această risipire, întru ne-risipire, strângere întru Unul Dumnezeu-Cuvântul Potrivit (Logos Recuperat, întru Mântuire de rătăcire…) şi, din nou, cântec/cântare…

…Şi începe Martiriul, şirul Pătimirilor (parcă pentru a da semn cât de profund lăturalnici cu Istoria şi cât de profund dispuşi a fi Părtaşi, de foarte aproape, cu Hristosul, sunt cei din Neamul Căii Drepte…), „la proto-români sunt (…) nişte panegirice de martiri creştini, supuşi persecuţiilor brutale, hotărâte de Împărat”: Epoca Pătimirilor (idem, pp. 14-20)… – cu „scrisoarea” pusă sub luminile Bizanţului, dar, mereu, Valahia ca „Bizanţ paralel”, adică mistic şi devotat hristic-autosacrificial, iar nu preponderent imperial:

Martiriul lui Astion şi Epictet (290 d. Hr.), Martiriul lui Irineu din Sirmium (304 d. Hr.), Martiriul lui Dasius (305 d. Hr.), Pătimirea lui Aemilianus de Durostorum (362 d.Hr. , Pătimirea lui Sava Gotul (372 d. Hr.)  – „pătimire” care se alcătuieşte într-o „schemă de autohtonitate pedepsită” (cf. p. 17)…Ceea ce, periodic, se repetă, în istoria valahilor, ajungându-se cu pedepsirea până în veacul al XXI-lea…

…Şi, dincolo de zbateri ale Duhului şi „războiul religios tăcut”, pe care românii îl duc cu cezarismul papal nesăţios, infiltrat şi pe la Nordul Carpaţilor, şi pe la Sudul Milcoviei-Focşani, unde „se avea în vedere înfiinţarea unei Valahii Franciscane” („sunt mişcări de invazie, deşi se slujesc de o metodologie de misionar catolic” – idem, p. 33) – sunt punţile mistice ale „scrisorii” ori ale zugrăvelii (în perfect sincretism!), întru fiinţare: Viaţa Sfântului Nicodim (aromânul-frate, de la Tismana), sau Pătimirile sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, carte a lui Grigorie Ţamblac, deopotrivă cu iconificarea inspirată a lui Ştefan Zugravul, din veacul XV – deci, în veac de Renaştere isihastă, cu model athonit, dar sub înaltă priveghere voievodală românească! –  parcă nu tot spre martiriul luminător trag?

…Şi epoca lui Brâncoveanu Constantin, „boier vechi şi domn creştin”, oare nu tot, dinspre Privegherea Frumuseţii, prin Martiriul de la Edi Kule4, din nou duce spre Paradisul Sfinţeniei, prin păstrarea de Lege Românească Străbună, cu preţul Jertfei cumplite şi înălţătoare? (cf. Bizantinism şi românitate – Epoca literară brâncovenească, p. 40). „Pretutindeni, izbitor e, în <<stilul brâncovenesc>>, un aspect unitar, o formulă de creaţie cu individualitate antropologică uşor deductibilă îndărătul completărilor, uneori baroce, cu provenienţă alogenă. Unitatea e dată aici de un strat de clasicitate ţărănească, definită în forme arhitecturale armonioase şi aflate în concordanţă cu mediul unde acestea apar, adăugându-se la astfel de modele cu străvechime şi un număr de formule de folklor cult, foarte decantate artistic, evidenţiate în sculptura geometrică şi simbolică şi în pictura făcută realistic, însă cu meşteşug popular, de şcoli anonime de zugrăvie” (idem, p. 46). Până şi „elenismul înseamnă (n.n.: la valahi!) şi o Contrareformă ortodoxă, necesară ca instrument împotriva propagandei catolice şi calviniste” (idem, p. 53).

Istoria ROMÂNILOR SCRIITORI (cu pana ori pensula) duduie de teleologie a daoilor, a Poporului Fidelului Lup Fenrir/Purificatorul-Mântuitorul! Se „grăbeşte încet”, acest Sfânt Neam, către finişul spre Ceruri… – chiar sub acuzaţii aberante de „vrăjitorie şi practici satanice” (invocate de părăsirea de către Antim Ivireanul a hainelor preoţeşti)  care „dovedesc o teamă evidentă faţă de lucrările păgâne şi ţărăneşti”…Dar un Dimitrie Cantemir-cărturar şi fiu de ţăran-voievod ştie să discearnă primejdiile, şi nu se leapădă de zalmoxianismul întârziat (dimpotrivă, „povesteşte cu  vervă scene etnografice privind dansul Căluşarilor şi Hora”) – ci arată cu un deget ferm şi condamnator „înşelătoriile papistaşe” (idem, p. 55).

Totul, în istoria şi în literele româneşti, demonstrează român-aromânul Artur Silvestri – este ŞTAFETAR, întru desăvârşit-constructiva continuitate de Duh – urmându-se, cu înfrigurare, transpunerea, în contingentul (cu faţa orientat spre transcendent!) paginii, a unui model dumnezeiesc al Neamului Daco-Românesc: „Rezultă (n.n.: prin cronicarii moldoveni şi munteni) un model de continuitate  autohtonă, ce se va dovedi, în anumite privinţe, superior celui elaborat de Şcoala Ardeleană(…). Şi aici, contribuţia stolnicului Constantin Cantacuzino este fundamentală. El porneşte de la realitatea unui substrat dacic ce nu a fost distrus de ocupaţia romană şi care, contrar schemei curente, asimilează elementul etnic roman; substratul este şi, deci, rămâne cheia, astfel încât a înfăţişa romanităţi orientale cuprinzându-i, în acelaşi timp, pe daco-romani şi pe <<cuţo-vlahi>>(n.n.: ni se pare extrem de inspirată, exactă şi funcţională, în acestă privinţă, denumirea de către român-aromânul Bolintineanu, a nord-dunărenilor valahi, respectiv a valahilor de la sud de Istrul Sacru: „români traianici”, respectiv „români aurelianici”…) se impune inevitabil (…) Unitatea acestui popor se subînţelege, dar se şi afirmă, totodată (…). Intuiţia romanităţii orientale este însoţită, ca o consecinţă a ei, de certitudinea unităţii românilor” (n.n.: ceea ce, în mod logic, scade enorm din probabilitatea romanizării Daciei, şi creşte mult probabilitatea „re-dacizării romane”…) – idem, p. 66.

Românismul a fost şi este, mereu, o înaltă linie spirituală trasată, într-un paralelism al MARTIRIULUI – faţă de Bizanţul Imperial (e drept, nobilitatea noastră de Duh şi de Sânge se trage dublu, din moştenirea CERULUI şi din moştenirea ÎMPĂRĂŢIEI TERESTRE a Bizanţului – dar românitatea ştie s-o transcendă, DESĂVÂRŞIT ORTODOX, şi pe cea de-a doua…).

Din Începuturile Reconquistei – Romantism şi Profetism, reţinem, în  primul rând, revelaţia silvestriană a eforturilor, până la iluminare şi până la martiraj (mereu!!!) ale pre-paşoptiştilor şi paşoptiştilor, de a descoperi, cu neobosire, DIFERENŢA SPECIFICĂ A ROMÂNISMULUI DAOILOR…: “Înaintarea de la <<enciclopedismul rustic>> către <<paşoptism>> pare, la drept vorbind, a se realize prin continuităţi secrete, legături inerente şi substanţă tainică. (…)între revoluţia internaţionalistă a Eteriei şi revoluţia naţională a lui Tudor Vladimirescu există o incompatibilitate structurală. Pentru greci, revoluţia ar fi refăcut, în Balcani, Imperiul Bizantin, iar Principatele încăpeau aici ca o provincie subjugată, o themă de Imperiu ori ca o <<marcă>> nordică” –idem, p. 72.

La Artur Silvestri există, permanent, nu doar bănuiala, ci, prin intuiţiile sale (adevărate sclipiri de geniu!) – ŞANSA de a vedea, pe sub evenimenţialul turbionar – esenţele!, cele aflate, permanent, într-o coerenţă existenţială divină, magică, dar extrem de reală, demonstrată prin funcţionalitatea lor întru istorie. Vorbind despre aparenţele (de sorginte masonică) ale „europenismului” paşoptist – recapitulându-i, inclusiv, pe „pre-paşoptistul” Tudor Vladimirescu şi, apoi, pe generalului rus Kiseleff-„orientalul” – „et ejusdem farinae”, dinspre Occident…(Kiseleff fiind, ca şi  trimişii fanarioţi ori maghiari, „agent de împărăţie”, care, precum UE-ul de azi, „stabileşte că românii ar fi un popor tânăr, incapabil încă de a se înălţa la <<cultură>> şi <<civilizaţiune>>, şi, deci, inapt a se guverna, de nu cumva chiar, în viziune habsburgică, este ilegitim pe teritoriile de aşezare” – în definitiv,  toţi aceşti „agenţi de împărăţie” voind a instaura, în Ţările române, „un posibil Commonwealth habsburgic, otoman ori ţarist” – cf. p. 71)  – Artur Silvestri afirmă, vizionar, despre epifaniile naţionale ale paşoptiştilor „bonjurişti”, FILARMONICI!!! : „Acestea (n.n.: Regulamentul organic, de după 1821, „slobozirea robilor”, votul universal) sunt, înveşmântate în formule europene, câteva din intenţiile lui Tudor Vladimirescu, deşi susţinerile lui, la 1821, nu ajunseseră la limpezirea conceptelor elaborate acum. Totuşi, legătura este directă fiind, astfel, vizibilă ceva mai bine o tradiţie locală a organizării în penumbră, tipice, de altminteri, la comunităţile uzurpate şi  <<Pandurii>> lui Tudor Vladimirescu, haiducii lui Iancu Jianu, moţii lui Horea, monahii retraşi la mânăstiri spre a copia manuscrise româneşti, în vremea culturii oficiale fanariote indică un fel de sectă valahă şi sunt precursorii filarmonismului practicat de paşoptişi(…).Hotărâtoare rămâne la aceştia (n.n.: paşoptişti) nu atât documentartea în Occident, ce slujeşte spre a se lua o foaie de temperatură a <<spiritului vremurilor>> şi spre a se putea defini mai bine o poziţie autohtonă, hotărâtor devine învăţământul tainic. <<Paşoptiştii>> se instruiesc, întâi de toate, prin consultarea fondului autohton de manuscrise rămas de pe vremea rezistenţei anti-fanariote, esenţial în educaţia în spirit naţional, înnodând astfel fire enigmatice ce îi leagă de clasicismul veacului XVII, de brâncovenism şi de fondul patristic” (idem, pp. 73-74).

Neuitată este Renaşterea din sudul Dunării, prin Moscopolea cea martirizată, în cel mai autentic Duh al Lui Hristos, dar şi al Sarmizegetusei Daoilor…Geniul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu este, afirmă Artur Silvestri: „restauratorul deplin al dacismului” – la fel, restaurator şi re-sintetizator de esenţe-TRADIŢIE, revelator întru dacism, se manifestă şi Vasile Alecsandri, Ion  Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi: „Miturile, cu vârsta lor inanalizabilă, legitimează o colectivitate istorică şi îi dau măsura spre a se exprima diferenţiat” (idem, p. 81 – n.n.: mercenarii Occidentului Uitării de Sine şi a SINEI TRANSCENSE, cei ca Lucian Boia, să ia aminte!). Şi autorul lucrării conchide: „Originist înseamnă <<universal prin subiect>>. <<Paşoptiştii>> intuiesc, deci, acea formulă de europenitate carpatică (n.n.: ce bine ne-ar prinde şi le-ar prinde, dacă şi politicienii noştri, dar şi cei ai Uniunii Europene, ar citi aceste rânduri ale lui Artur Silvestri…!!!), unde intră deodată străvechimea şi  miturile, folklorul şi o diferenţiere, necesară, de cicluri istorice fiind învederat că de aici putea să pornească (şi a pornit, de altmintewri) o restauraţie a întregului pe care alţii, în alte vremi, nici nu cutezau s-o încerce (n.n.: azi s-a întors vremea „ne-cutezanţei”…!!!). Tot ce ar fi participat, vădit sau intuit, la conformaţia de taină a materiei naţionale, se invocă şi se întrebuinţează (…). Hotărâtoare rămâne, aşadar, această ipoteză de Reconquistă, această recucerire a memoriei înţeleasă în epocă şi făcută posibilă(…) Într-un anume ” – idem, pp. 82-83. Cartea Silvestriană se opreşte la Porţile Eminesciene – tot aşa cum Eminescu însuşi îşi oprea Cugetul, spre reculegere şi aşteptare a Revelaţiei Supreme (a transcenderii Gândului în Duh Recuperat Paradisiac), la Porţile DUMNEZEIRII: „Nordul (n.n.: locul Lui Dumnezeu) m-a învins – ideea m-a lăsat (n.n.: raţiunea/idee nu este suficientă, pentru a-l concepe pe El…!)/ (…)Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi”.

…Exact aceeaşi poziţie silvestriană, de devoalare a continuităţii secrete/mistice, a Tradiţiei Româneşti-Daoice, o au, cu circa trei sferturi de veac înaintea lui Artur Silvestri, Vasile Lovinescu, atunci când vorbeşte, în cazul lui Ion Creangă, de apartenenţa acestuia la „sectele de povestaşi”, sau Mihail Sadoveanu, care sugerează continuitatea (pe deasupra şi pe sub istoria noastră…) a Magilor Muntelui Kogaion, în Fraţii Jderi

Cu alte cuvinte, opinia noastră este că doar prin rezistenţa întru MEMORIE/RECONQUISTĂ A SINELUI ÎNTRU SINEA DIVINĂ (noiciană), rezistenţa de maximă virilitate de Duh, de maximă deschidere vizionară, a unor iniţiaţi întru Tradiţia Românească (Tradiţie însemnând sublima sinteză între Originaritate şi Continuitate), se va mai putea păstra şi vorbi, peste ani şi veacuri, încă, despre  un Neam al Românilor…Altfel (date fiind furibundele izbituri berbeceşti actuale, în inima Fiinţei/Identităţii/Regăsirii Noastre de Sine, izbituri cauzate de extrem proliferantele forţe dezlănţuite ale Duşmanului Cosmic – …dar, din păcate, cauza satanică fiind hrănită şi de slăbiciunile Duhului nostru, din ce în ce mai puţin concentrat şi atent paznic, la acea ladă de zestre sfântă a Tradiţiei Divine, de care ladă mistică, la Judecata Sublimă, va fi responsabil…), dacă şi aşa extrem de rarii vasilelovineşti ori artursilvestri ai Neamului Românilor se vor rări şi mai mult, până la dispariţie – Neamul Metafizic al Românilor va pleca după ei, în Tărâmul cel Mistic…În Kogaionul Celest!…Şi istoria Daoilor nu se va sfârşi, desigur… – dar ea se va (trans)muta! – dinspre vizibilitatea cea jalnică, spre Gloria Tainică şi Trainică…Iar cei care au apărat, „aici”, prin pana şi zugrăveala lor de Cuvânt – Logos-ul Neamului – „acolo”, în invizibilul triumfător, vor re-deveni, din simpli oameni, Arheii cei Luminoşi, Protectorii Paradisului, Arhanghelii Dumnezeului Unic.

…A fi enciclopedist, în cazul lui Artur Silvestri, înseamnă a tenta, prin Logos, asemănarea cu Arhanghelii. Mai precis, a comunica optim cu Arhanghelul Neamului Metafizic al Românilor.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

Anunțuri