LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

OPINII, ATITUDINI SI CREATII „IN RASPAR”

REGELE SI LIICEANU
În comentariile pe care le-am citit mai demult pe Internet despre cele 30.000.000 de euro (peste un miliard de miliarde de lei româneşti) pe care fostul rege Mihai de Hohenzollern le-a primit, printr-o lege specială, de la oclocraţia comunistă a lui Iliescu-Năstase, un mucalit spunea că echivalează cu treizeci de arginţi plus inflaţia monetară în 2000 de ani! Nu vreau să intru în amănuntele celor treizeci de arginţi de acum aproape 2000 de ani (cine pe cine a plătit şi de ce, nici ce s-a întâmplat cu acei arginţi şi posesorul lor), dar am făcut legătura cu declaraţia avocatului fostului rege, care a spus ca este doar un gest simbolic! „Curat simbolic!” – vorba marelui nostru conaţional Pristanda. În schimb, vreau mai mult să comentez despre posesorul celui mai frumos plâns, despre arta de-a trai şi cerşi prin plâns, făcându-i pe alţii să sufere şi să plângă. Ideea este legată de coincidenţa lecturii jurnalului Domnului Gabriel Liiceanu „
Uşa interzisă” (apărut în editura Domniei Sale) în acelaşi timp cu aflarea „gestului simbolic” de treizeci de milioane de euro (repet: peste un miliard de miliarde de lei româneşti) dăruit fostului rege.
De la începutul jurnalului (pentru că „
Uşa interzisă” este un jurnal de sărite de la una la alta), D-l Gabriel Liiceanu se declara un depresiv cu minte bună (pag. 29), ceea ce pentru orice student medicinist este un paradox, un nonsens.>>>continuarea aici>>>
CORNELIU FLOREA
________________________

ISPITA UNANIMITATII
Visul dement al tuturor si fiecareia dintre „puteri” si inca mai vartos „ocupatii, a fost si a ramas cel al „unanimitatii”.Realizarea unui sistem in care o singura ideologie sa fie acceptata,un singur sistem de valori,o singura structura de impartire in „bine” si rau.Acest vis a insemnat incercarea de face cutare sistem de „putere” sau „ocupatie” vesnic,fara putinta de a fi clintit. Este fara indoiala ca orice om cu minimal bun simt ar trebui sa suspecteze incercarile de asezare a unei „unanimitati” si ar trebui sa stie bine ca in spatele si la capatul oricarei incercari de „unanimitate” va rasuna sinistrul cor al celor incatusati,un cor care in secolul care a trecut,intunecatul si sangerosul veac douazeci, a zbierat ba „Sieg Heil”,ba „Stalin,Stalin” ,ba ” Ceausescu , PCR ” .La capatul campaniilor de impunere a „unanimitatii”, a ideologiei unice , ne asteapta puscariile si lectiile de indoctrinare
.>>>continuarea aici>>>

ALEXANDRU NEMOIANU
____________________________

EMINESCIANA : ” ODAIA FILOLOGICA A POETULUI ”
II.LUMINA DE LA RASARIT
Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu ceardac. Desigur, ne referim la „Sonetul cerdacului”, postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nereva Hodoş în 1902.Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l recitim . Iată-l, în editarea lui Perpessicius :” Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbră mă cuprind / Şi vântul mişcă arborii ‘n grădină. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. / Ai obosit, cu mâna ta cea fină / În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare , / Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici şi sufli ‘n lumânare…// De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, / În întuneric ochii mei rămân, / Şi-alături luna bate trist în geamuri.” Sonetul este datat 1879 de către Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot lumninare şi aici . Deocamdată să rezolvăm ( adică : să punem !) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel : „M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine.” Care să fie casa cu cerdac şi grădină din acest sonet ? Cea din Iaşi, strada Butului 4, locuinţa soţilor Micle ? Drept este că ei închiriaseră această casă şi aveau locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii . În mai 1879 Ştefan Micle era în putere ( va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o partidă de vânătoare de raţe sălbatice). Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879, casa din Iaşi a Veronicăi Micle era fie locuită de către ea şi familia ei – fie închiriată, nu era loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă această casă ieşeană avea grădină.
Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul, însă, că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice ; apoi faptul că Veronica oferă mărturia de mai sus , întărind impresia timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă
>>>continuarea aici>>> 

NICOLAE GEORGESCU

 

februarie 26, 2007 Posted by | beletristica | Comentarii închise la OPINII, ATITUDINI SI CREATII „IN RASPAR”

” OFELIA SI SEARA „

O PROZA DE MARIANA BRAESCU

Şi de-atunci rămăseseră astfel: o statuie acum bătrînă care încă îmbătrînea, o femeie tînără, încremenită în tinereţe pe veci…Dar noi nu ştiam. Ne apropiam cu sfială de casa tăcută închizînd în ogive limpezimea grea a cristalurilor din ferestrele în care nu apărea niciodată măcar o umbră. Izolată de noi şi de lume, casa cea mai pustie dintr-un întreg oraş ne fascina totodată înconjurată de un zid mai înalt ca un om înalt. Cînd ne lipeam obrazul de ferecătura grea de metal a porţii, ochiul nostru desluşea cu uimire curtea acoperită împărţită egal în dale albe şi negre ca o uriaşă tablă de şah. Şi chiar era o uriaşă tablă de şah, dar noi nu ştiam. Peste casa şi curtea pustie, croncăneau către iarnă ciori negre îngrijorate. După-amiezile toamnei putrezeau leneş destrămînd prin vitralii o lumină galbenă, vinovată. Verile încingeau nemilos dogoarea necruţătoare a unui cuptor uriaş şi doar primăverile îndrăzneau delicat să înalţe pe ziduri flamura verde a unei iedere neaşteptat de statornice. Ştiam că e o casă pustie şi totuşi o simţeam fremătînd cu nelinişte ca un trup omenesc în care slab, dar mai bate, o inimă. Ca o inimă care încă mai bate cînd liniştea străzii şi a nopţii se lasă atît de grea încît te temi că se sparge, de după vitraliile cu desen hieratic se desluşea în răstimpuri bătaia pendulului din perete. Unsprezece. Doar această oră bătea şi numai noaptea orologiul bătu şi noaptea se înfiora îndelung la auzul celor unsprezece semnale ca şi cum ele ar fi numărat atent secundele unui trup încă viu şi mai ales ultima, care era doar şoptită, şi mai sfioasă decît răsuflarea.

Cîte o minge rătăcită din întîmplare ne dădea prilejul să ne apropiem de casă şi să ne lipim obrazul de fierul rece al porţii. Nu surprindeam niciodată vreo mişcare şi niciodată n-aveam să auzim măcar pentru o clipă foşnirea uşoară a perdelelor de mătasă. Era Casa Artistului, ştiam toţi, dar povestea lui nimeni încă n-o aflase. Povestea lui ciudată am aflat-o într-o zi la fel de ciudată…

Era o zi ca şi acum, la sfîrşitul toamnei… Treceam ca de atîtea ori prin faţa casei şi ca de atîtea ori am atins cu mîna în joacă, mînerul înalt, al porţii zăvorîte. Dar, ca niciodată, mînerul a coborît scîrţîind încet, ca o tuse înecată şi, spre uimirea mea fără margini, poarta a început să alunece lin, deschizîndu-se. Mi-era cumplit de teamă, dar curiozitatea, care era şi mai mare, mă ţintuise pe loc. O curte acoperită, împărţită în pătrate albe şi negre, aşa cum doar o zărisem altădată, prin împletitura metalică, părea pustie. Dar curtea nu era pustie şi nu era nici casa şi de undeva, din umbra întunecată a unei odăi, am auzit:

– Vino!

Îngheţasem de spaimă dar îndemnul s-a repetat şi-am auzit şi mai desluşit:

– Vino!

Am înaintat. O femeie tînără şi una bătrînă, îmbrăcate la fel, se uitau dincolo de mine pierdute, cine ştie, undeva departe. ŞI-atunci am auzit pentru a treia oară, şi mai apropiat:

– Vino!

Era un glas de bărbat şi nu ştiu de ce dar mi-am dat seama că era obosit. Nu-l vedeam dar simţeam că se apropie după cum bastonul izbea înfundat în covoarele grele în care paşii se pierdeau înghiţiţi fără nici un ecou. Şi-abia a ajuns în dreptul meu şi l-am văzut şi mi s-a părut că şi femeile au avut amîndouă o uşoară, imperceptibilă, tresărire. El era. Şi-n noaptea aceea, pe care ştiu că n-am s-o uit niciodată, am rămas pe loc, ascultînd acea cutremurătoare poveste pînă cînd, pînă cînd am fost sigură că o să se-ntîmple la fel cum s-a-ntîmplat cu Ofelia. Şi pentru că pe el nu puteam să-l opresc şi, mai ales, nu puteam să-i opresc povestirea, am fugit. Căci nu tot aşa ar fi trebuit să fac şi atunci?… Şi astăzi Ofelia ar fi rămas la fel: o frumoasă şi blondă fecioară… Dar cu Ofelia s-a întîmplat altfel>>>continuarea aici>>>

februarie 23, 2007 Posted by | beletristica | Comentarii închise la ” OFELIA SI SEARA „