LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

” OFELIA SI SEARA „

O PROZA DE MARIANA BRAESCU

Şi de-atunci rămăseseră astfel: o statuie acum bătrînă care încă îmbătrînea, o femeie tînără, încremenită în tinereţe pe veci…Dar noi nu ştiam. Ne apropiam cu sfială de casa tăcută închizînd în ogive limpezimea grea a cristalurilor din ferestrele în care nu apărea niciodată măcar o umbră. Izolată de noi şi de lume, casa cea mai pustie dintr-un întreg oraş ne fascina totodată înconjurată de un zid mai înalt ca un om înalt. Cînd ne lipeam obrazul de ferecătura grea de metal a porţii, ochiul nostru desluşea cu uimire curtea acoperită împărţită egal în dale albe şi negre ca o uriaşă tablă de şah. Şi chiar era o uriaşă tablă de şah, dar noi nu ştiam. Peste casa şi curtea pustie, croncăneau către iarnă ciori negre îngrijorate. După-amiezile toamnei putrezeau leneş destrămînd prin vitralii o lumină galbenă, vinovată. Verile încingeau nemilos dogoarea necruţătoare a unui cuptor uriaş şi doar primăverile îndrăzneau delicat să înalţe pe ziduri flamura verde a unei iedere neaşteptat de statornice. Ştiam că e o casă pustie şi totuşi o simţeam fremătînd cu nelinişte ca un trup omenesc în care slab, dar mai bate, o inimă. Ca o inimă care încă mai bate cînd liniştea străzii şi a nopţii se lasă atît de grea încît te temi că se sparge, de după vitraliile cu desen hieratic se desluşea în răstimpuri bătaia pendulului din perete. Unsprezece. Doar această oră bătea şi numai noaptea orologiul bătu şi noaptea se înfiora îndelung la auzul celor unsprezece semnale ca şi cum ele ar fi numărat atent secundele unui trup încă viu şi mai ales ultima, care era doar şoptită, şi mai sfioasă decît răsuflarea.

Cîte o minge rătăcită din întîmplare ne dădea prilejul să ne apropiem de casă şi să ne lipim obrazul de fierul rece al porţii. Nu surprindeam niciodată vreo mişcare şi niciodată n-aveam să auzim măcar pentru o clipă foşnirea uşoară a perdelelor de mătasă. Era Casa Artistului, ştiam toţi, dar povestea lui nimeni încă n-o aflase. Povestea lui ciudată am aflat-o într-o zi la fel de ciudată…

Era o zi ca şi acum, la sfîrşitul toamnei… Treceam ca de atîtea ori prin faţa casei şi ca de atîtea ori am atins cu mîna în joacă, mînerul înalt, al porţii zăvorîte. Dar, ca niciodată, mînerul a coborît scîrţîind încet, ca o tuse înecată şi, spre uimirea mea fără margini, poarta a început să alunece lin, deschizîndu-se. Mi-era cumplit de teamă, dar curiozitatea, care era şi mai mare, mă ţintuise pe loc. O curte acoperită, împărţită în pătrate albe şi negre, aşa cum doar o zărisem altădată, prin împletitura metalică, părea pustie. Dar curtea nu era pustie şi nu era nici casa şi de undeva, din umbra întunecată a unei odăi, am auzit:

– Vino!

Îngheţasem de spaimă dar îndemnul s-a repetat şi-am auzit şi mai desluşit:

– Vino!

Am înaintat. O femeie tînără şi una bătrînă, îmbrăcate la fel, se uitau dincolo de mine pierdute, cine ştie, undeva departe. ŞI-atunci am auzit pentru a treia oară, şi mai apropiat:

– Vino!

Era un glas de bărbat şi nu ştiu de ce dar mi-am dat seama că era obosit. Nu-l vedeam dar simţeam că se apropie după cum bastonul izbea înfundat în covoarele grele în care paşii se pierdeau înghiţiţi fără nici un ecou. Şi-abia a ajuns în dreptul meu şi l-am văzut şi mi s-a părut că şi femeile au avut amîndouă o uşoară, imperceptibilă, tresărire. El era. Şi-n noaptea aceea, pe care ştiu că n-am s-o uit niciodată, am rămas pe loc, ascultînd acea cutremurătoare poveste pînă cînd, pînă cînd am fost sigură că o să se-ntîmple la fel cum s-a-ntîmplat cu Ofelia. Şi pentru că pe el nu puteam să-l opresc şi, mai ales, nu puteam să-i opresc povestirea, am fugit. Căci nu tot aşa ar fi trebuit să fac şi atunci?… Şi astăzi Ofelia ar fi rămas la fel: o frumoasă şi blondă fecioară… Dar cu Ofelia s-a întîmplat altfel>>>continuarea aici>>>

februarie 23, 2007 - Posted by | beletristica

Sorry, the comment form is closed at this time.