LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

OPINII, ATITUDINI SI CREATII „IN RASPAR”

REGELE SI LIICEANU
În comentariile pe care le-am citit mai demult pe Internet despre cele 30.000.000 de euro (peste un miliard de miliarde de lei româneşti) pe care fostul rege Mihai de Hohenzollern le-a primit, printr-o lege specială, de la oclocraţia comunistă a lui Iliescu-Năstase, un mucalit spunea că echivalează cu treizeci de arginţi plus inflaţia monetară în 2000 de ani! Nu vreau să intru în amănuntele celor treizeci de arginţi de acum aproape 2000 de ani (cine pe cine a plătit şi de ce, nici ce s-a întâmplat cu acei arginţi şi posesorul lor), dar am făcut legătura cu declaraţia avocatului fostului rege, care a spus ca este doar un gest simbolic! „Curat simbolic!” – vorba marelui nostru conaţional Pristanda. În schimb, vreau mai mult să comentez despre posesorul celui mai frumos plâns, despre arta de-a trai şi cerşi prin plâns, făcându-i pe alţii să sufere şi să plângă. Ideea este legată de coincidenţa lecturii jurnalului Domnului Gabriel Liiceanu „
Uşa interzisă” (apărut în editura Domniei Sale) în acelaşi timp cu aflarea „gestului simbolic” de treizeci de milioane de euro (repet: peste un miliard de miliarde de lei româneşti) dăruit fostului rege.
De la începutul jurnalului (pentru că „
Uşa interzisă” este un jurnal de sărite de la una la alta), D-l Gabriel Liiceanu se declara un depresiv cu minte bună (pag. 29), ceea ce pentru orice student medicinist este un paradox, un nonsens.>>>continuarea aici>>>
CORNELIU FLOREA
________________________

ISPITA UNANIMITATII
Visul dement al tuturor si fiecareia dintre „puteri” si inca mai vartos „ocupatii, a fost si a ramas cel al „unanimitatii”.Realizarea unui sistem in care o singura ideologie sa fie acceptata,un singur sistem de valori,o singura structura de impartire in „bine” si rau.Acest vis a insemnat incercarea de face cutare sistem de „putere” sau „ocupatie” vesnic,fara putinta de a fi clintit. Este fara indoiala ca orice om cu minimal bun simt ar trebui sa suspecteze incercarile de asezare a unei „unanimitati” si ar trebui sa stie bine ca in spatele si la capatul oricarei incercari de „unanimitate” va rasuna sinistrul cor al celor incatusati,un cor care in secolul care a trecut,intunecatul si sangerosul veac douazeci, a zbierat ba „Sieg Heil”,ba „Stalin,Stalin” ,ba ” Ceausescu , PCR ” .La capatul campaniilor de impunere a „unanimitatii”, a ideologiei unice , ne asteapta puscariile si lectiile de indoctrinare
.>>>continuarea aici>>>

ALEXANDRU NEMOIANU
____________________________

EMINESCIANA : ” ODAIA FILOLOGICA A POETULUI ”
II.LUMINA DE LA RASARIT
Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu ceardac. Desigur, ne referim la „Sonetul cerdacului”, postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nereva Hodoş în 1902.Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l recitim . Iată-l, în editarea lui Perpessicius :” Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbră mă cuprind / Şi vântul mişcă arborii ‘n grădină. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. / Ai obosit, cu mâna ta cea fină / În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare , / Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici şi sufli ‘n lumânare…// De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, / În întuneric ochii mei rămân, / Şi-alături luna bate trist în geamuri.” Sonetul este datat 1879 de către Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot lumninare şi aici . Deocamdată să rezolvăm ( adică : să punem !) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel : „M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine.” Care să fie casa cu cerdac şi grădină din acest sonet ? Cea din Iaşi, strada Butului 4, locuinţa soţilor Micle ? Drept este că ei închiriaseră această casă şi aveau locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii . În mai 1879 Ştefan Micle era în putere ( va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o partidă de vânătoare de raţe sălbatice). Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879, casa din Iaşi a Veronicăi Micle era fie locuită de către ea şi familia ei – fie închiriată, nu era loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă această casă ieşeană avea grădină.
Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul, însă, că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice ; apoi faptul că Veronica oferă mărturia de mai sus , întărind impresia timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă
>>>continuarea aici>>> 

NICOLAE GEORGESCU

 

februarie 26, 2007 - Posted by | beletristica

Sorry, the comment form is closed at this time.