LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Alexandru Nemoianu: „Talanţii”

Există în fiecare dintre noi o anume tentaţie, până la un punct firească şi direct emoţionantă, de a ne da „importanţă“. Atunci când această tendinţă rămâne în limitele bunului simţ şi modestiei, ea este de folos căci arată căutare şi trudă în a ne afla şi împlini rostul pentru care am fost aduşi şi lăsaţi în fiinţă. Dar, de multe ori, această înclinaţie de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie şi, încă mai adesea, în ridicol (Mai ales acest lucru se întâmplă bărbaţilor bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple în care rolul de frunte îl au chiar ei şi cu sfaturi trufaşe, lipsite de interes, depăşite. Femeile, datorită faptului că sunt mai smerite şi că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie fiindcă, iubindu-şi copiii, acceptă senin prezentul şi nu insistă asupra „importanţei“ experienţelor trecute). De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifica darurile şi timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit „talanţii“ şi chiar truda de a înţelege menirea pentru care aceşti „ralanti“ ne-au fost hărăziţi. În primul rând, trebuie să fim convinşi, încredinţaţi că>>>>>>> Alexandru Nemoianu

Anunțuri

August 31, 2007 Posted by | beletristica | Comentarii închise la Alexandru Nemoianu: „Talanţii”

„ANTOLOGIA BĂGATULUI ÎN VORBĂ” – Iarăşi Cărtărescu…

Vina noastră sau vina lui Mircea Cărtărescu?

Mă sună din SUA Billache, asiduu cititor de literatură română, inclusiv presă. Să mă întrebe dacă am citit articolul lui Mircea Cărtărescu despre evreii ucişi de români, intitulat O vină istorică, apărut la Bucureşti şi republicat peste Ocean. Îmi citeşte la telefon lungi pasaje şi nu-mi vine să cred. Îi cer să-mi trimită un xerox prin poştă, l-am primit azi şi constat că Bill al meu tot boier a rămas… Nici urmă însă de aşa ceva la autor, la Mircea Cărtărescu al nostru. Păcat. Păcat mai întâi de literatura pe care o scrie, nu lăsa să se întrevadă la autor atâta precaritate şi superficialitate sufletească. Iată, se pronunţă atât de categoric într-o chestiune atât de gravă pentru tot neamul lui, deopotrivă omenesc şi românesc, iar datele problemei, se vede de la o poştă, îi sunt literalmente complet necunoscute! Ceea ce nu-l împiedică să se bage în vorbă! De ce? De ce se grăbeşte să se alinieze astfel la grupul celor care susţin că în România a fost genocid, Holocaust etc. Gaşcă de indivizi mediocri, unii dintre ei dovediţi sperjuri în justiţie, haimanale fără operă, fără mamă, fără tată, rentieri ai minciunii, care nu ar exista în nici o bibliografie dacă nu s-ar fi inventat povestea cu holocaustul din România, în care au devenit mari specialişti!! Mircea Cărtărescu le dă un gir neaşteptat, nemeritat şi disproporţionat de mare, căci>>> citeşte mai departe aici >>> Ion Coja

August 24, 2007 Posted by | beletristica | Comentarii închise la „ANTOLOGIA BĂGATULUI ÎN VORBĂ” – Iarăşi Cărtărescu…

Mariana Brăescu: „Raiul pierdut”

Eu am trăit în rai. Era cald, parfumat, umed. Oamenii mari îi spuneau „seră”, dar eu ştiam: era raiul. Auzisem puţin despre rai. Mult mai multe aflasem despre iad. Cînd spun, chiar şi acum, acest cuvînt înfricoşător, iadul, în faţa mea apare ograda noastră de atunci, galbenă şi coaptă, în august, pămînt de deal, humă uscată, crăpată. Deasupra unei cărţi stau toţi aplecaţi şi printre capetele lor, unite ca petalele într-o corolă, am apucat să zăresc imaginea înfricoşătoare: un biet om dezbrăcat, fără apărare într-un cazan cuprins de vîlvătăi uriaşe. O vietate îngrozitoare aşadar, un alt om, rău, cu coarne şi coadă, îi scotea nefericitului maţele cu furca şi isprava asta îl înveselea grozav.
Toţi priveau într-o tăcere liniştită, nimeni nu se scandaliza, nici chiar mama, pentru care zgîrietura unui pui, la aripă, era o durere. Nici chiar ea, numai eu n-am putut să nu strig:
– De ce?!
– Dracii. Aşa păţesc toţi cei care merg în iad.
– În iad?! Şi
>>>>>>> Mariana Brăescu

August 15, 2007 Posted by | beletristica | Comentarii închise la Mariana Brăescu: „Raiul pierdut”