LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Andrei Vartic: „La 31 martie, Nichita Stănescu ar fi împlinit 75 de ani“

Când a venit Nichita la Chişinău, anume în clipa sublimă în care se îmbrăţişa cu pomii şi florile din gara de trenuri, când săruta pământul Basarabiei şi cânta împreună cu stelele: „Am venit de acasă – acasă!”, în acea clipă s-a spart Siberia de gheaţă ce sta deasupra României şi România a început să redevină Ţara. Spărgând Siberia de gheaţă a României, Stănescu şi-a dăruit-o pe mama sa României, cea mai măreaţă faptă pe care un om poate s-o închine Ţării Sale.

România nu poate fi Ţară fără Basarabia, spunea Nichita, sărutând piaţa gării din Chişinău. România nu poate deveni Ţară fără Codrul Cosminului şi zidurile Sorocii, fără toată curgerea Prutului, fără metafora de frate a lui Grigore Vieru, fără îngerul Eminescu aplecat tot ca o floare peste piaţa gării din Chişinău în trecerea lui spre Odesa.

Aisbergurile rupte atunci de Nichita mai curg şi acum spre Marea cea Neagră, pe aceste blocuri imense plutesc în glugi luminoase de strămoşi Hajdeii şi Alecu Russo, Constantin Stere şi >>>>>

aprilie 16, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Andrei Vartic: „La 31 martie, Nichita Stănescu ar fi împlinit 75 de ani“

PROZA – Corneliu Florea: „Risipirea“

Scriitura dupa istoria cea adevarata (fragmente)
Dupa ce s-a maritat Veronica la noi la Ostrita , s-a dus cu barbatul ei la Cernauti si casa noastra parca a devenit pustie. Tata a devenit mai tacut, dar cind vorbea era aspru si rastit, el care pina atunci a fost asa de domol la vorba, iar mama nu se mai auzea decit trebaluind de dimineata pina seara in casa, in gospodarie. Cind mama statea de vorba cu cite-o vecina, plingea dupa fetele ei care se maritasera si plecasera de-a casa.
Alexandru, frate-meu mai mare, era elev la Scoala Normala din Cernauti, acolo unde barbatul Veronicai era dascal, numai eu mai eram ramas acasa, cu ei, cu gospodaria noastra, care ramasese destul de mare si dupa ce parintii le dau zestre frumoasa surorilor cind s-au maritat, de s-a mirat toata Ostrita de asa darnicie.Mama inca nu se putea impaca cu gindul ca fetele plecasera de linga ea, desi toata comuna era plina de neamurile noastre, pe cind tata se indirjea cu gospodaria. Se framinta pe toate partile sa gaseasca el o cale de facut la loc pamanturile date fetelor, si se aspri la lucru.
>>>>>

aprilie 16, 2008 Posted by | beletristica | Comentarii închise la PROZA – Corneliu Florea: „Risipirea“

ANTOLOGIE LIRICA – Mariana Pandaru-Bârgău: „Către Bertha“

1. Convorbirea cu Bertha

m-a scos din tăcerea

în care locuiam de o vreme

Sângele meu devenise dintr-o dată

primăvară bătută de agresive parfumuri

iar inima-mi vie îşi purta simpla iubire

precum clopoţeii de vânt.

Se poate deci spune

că această convorbire cu Bertha

m-a trezit din letargia mea fără margini

Ca o larmă de gureşe păsări.>>>>

aprilie 16, 2008 Posted by | beletristica | Comentarii închise la ANTOLOGIE LIRICA – Mariana Pandaru-Bârgău: „Către Bertha“

PETRE TUTEA INTR-O RECITIRE – A.I. Brumaru: „Pelerin spre absolut“

Era prin 1965 când l-am cunoscut pe marele gânditor. Monologa, rar de se mai auzea câte o replică. E Ţuţea, mi-a spus scriitorul Mihai Neagu Basarab, student încă la Medicină, fiul doctorului Neagu, un reputat specialist, cunoştinţă mai veche a maestrului. Aveam să aflu mai multe despre Petre Ţuţea de la Oscar Lemnaru (Holtzman) cu care ne-am întâlnit, eu şi Adrian Boeru, la o masă pe terasa de la “Lido”, lângă piscina cu valuri artificiale. Lemnaru, boem irecuperabil, dedat retoricii fugoase şi sclipitoare de cafenea, unde omul era năucitor, tăind cu ironii şi paradoxuri orişice agresiune; sau, încă, înfruntându-te cu anecdote bine piperate. Spusele lui le-a luat pustia, câte vor fi rămas, câte să mai rămână ? Omul s-a cheltuit totuşi în tihnă şi într-un fel de împăcare; la bătrâneţe a rămas solitar, un izolat. Era spinozian şi se vorbea între tăinuitorii de la “Nestor” ori de la “Turn”, că scrie o Logică. Lui Petre Ţuţea îi era – destul de ciudat, căci fusese evreu – prieten şi devot. Ţuţea ar fi fost, zicea el, adevăratul lider al extraordinarei lor generaţii, nu Mircea Eliade, e un geniu vivant, tangibil (ceea ce va admite mai târziu şi Emil Cioran, cum se ştie). >>>>

aprilie 16, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la PETRE TUTEA INTR-O RECITIRE – A.I. Brumaru: „Pelerin spre absolut“

ESEU – Maia Cristea Vieru: „Neamul Basarabilor“

In genere, literatura română cunoaşte romanul istoric sub aspect evocator şi documentarist. Primul a fost ilustrat masiv de Mihail Sadoveanu, iar cel de- al doilea de Camil Petrescu, printre atâţi alţii. Fiecare în parte străbătând la valorile artei prin optici relativ diferite. Dar dincolo de aceasta, nu odată a fost discutată problema dozajului documentarist, fie din perspectiva unei vădite demonstraţii a autenticităţii, fie pur şi simplu dintr-o fobie faţă de document. Dar cum romanul istoric nu se poate dispensa de document, acesta continuă sa existe, insă într-o simbioză artistică prin asimilare şi trăire, transgresând domeniul istoriografiei, pentru a se regăsi pe teritoriul literaturii epice. Desigur, nu e de neglijat nici aşa zisul „dozaj”, deşi rămâne numai o problemă adiacentă pe lângă imperativul legilor artistice. Şi subliniem aceasta în marginile lecturii romanului istoric Neamul Basarabilor de conferenţiar dr. Aurel Petrescu, unde dozajul documentarist e greu de descifrat din ţesătura vie a tramei epice. Cu atât mai mult plasma epică răspunde legitătii literare, cu cât e vorba în acest roman de mai multe epoci cu mare densitate istorică, circumscrise unei idei generatoare, a neamului Basarabilor. >>>>>>

aprilie 16, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la ESEU – Maia Cristea Vieru: „Neamul Basarabilor“

ANTOLOGIE LIRICA – Al. Florin Ţene: Cinci poeme noi

TIMP PENTRU VIITOR

Prietenului Artur Silvestri
Rugina în urmă se adună,

Floarea înţelepciunii la un loc,

Cuibăreşte lumina-n clar de lună

Licărind în amintirea unui foc.

Aşteaptă visul măduva de vânt,

A înţelepciunii ce urcă tot mai sus,

Spre ea se scurg fluvii de cuvânt-

Furtuni de lumină din apus.

Din păsări zboară puii spre cer

Cu albastru închis în pene,

Zborurile toate-n iarnă pier,

Uitări de sânge li se-nchid în vene.

Un despicat al râului de timp în două

Ne călăuzeşte înainte ca un gând

Cu-o jumătate strălucind a rouă,

Cealaltă în viitor lunecând… >>>>>

aprilie 16, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la ANTOLOGIE LIRICA – Al. Florin Ţene: Cinci poeme noi

PROZA – Ioana Stuparu: „Roata dorinţelor“

“Vă dau vouă în stăpânire ţinutul acesta! a rostit Dumnezeu către fiii lui. Găsiţi aici tot ce vă trebuie pentru a duce o viaţă liniştită şi îndestulată. Eu voi veghea asupra voastră, ca să nu duceţi lipsă de nimic. Cât cuprindeţi cu privirea al vostru este ţinutul. O singură restricţie aveţi: să nu treceţi dincolo de dealul care abia se vede în zare”.

Cuvântul Domnului s-a transmis din generaţie în generaţie. Oamenii trăiau în pace şi bunăstare. Dumnezeu veghea asupra lor. Erau mulţi. Mulţi şi diferiţi. Diferiţi fie prin înfăţişare, ceea ce putea să observe orice muritor, fie prin amănunte pe care le vedea numai Dumnezeu: gânduri, dorinţe. Trecerea dealului care abia se vedea în zare, era una dintre dorinţele care pa mulţi îi punea la încercare şi porneau într-acolo. Însă, o dată ajunşi la poalele dealului, Cuvântul Domnului se dovedea a fi mai puternic decât dorinţa, iar oamenii plecau ruşinaţi înapoi.

În cazul unui tânăr cioban lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Dorinţa de a afla ce este dincolo de deal îl mistuia cu fiecare zi ce trecea. >>>>

aprilie 16, 2008 Posted by | beletristica | Comentarii închise la PROZA – Ioana Stuparu: „Roata dorinţelor“

CARTI SI AUTORI – Gabriela Mocănaşu: „Legea conservării scaunului în «cutia neagră» (III). Romanul ca artă poetică“

Biografiile revin în literatura postmodernă ca o reacţie la in suficienţele modernismului, „cu mijloace de investigaţie noi: psihanaliza, reconstrucţia literară.” 1 Considerat de José Ortega y Gasset „gen literar suprem”2, biografia nu a făcut totuşi carieră în perioada modernismului poate din pricina piedicii metafizice pe care scriitorii „purişti” o urmau sub impulsul dat de Nietzsche. Noutate ( una dintre ele ) a postmodernilor este recuperarea unor virtuţi creative transcendente care să aşeze individul în centrul universului, nu în sens iluminist, deoarece nu omul, ca specie, revine pe axă, ci individul, personalitatea proprie ce-l face să fie şi diferit, şi egal cu semenii.

În roman personajul devine centru în jurul căruia se instituie un univers ce coexistă – calm, relaxat – cu celelalte la nivel epidermic. Romanul Legea conservării scaunului3 creează bibliografii simultane pluriperspectiviste care se compun din circumstanţe, opinii circumstanţiale şi exces de limbaj. >>>>>

aprilie 16, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la CARTI SI AUTORI – Gabriela Mocănaşu: „Legea conservării scaunului în «cutia neagră» (III). Romanul ca artă poetică“