LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

George Anca: „Romanul lui Vasile“

Iarba nu mai creşte din pământ. Copacii s-ar aprinde dându-mi foc stomacului, frunză cu frunză. Mă urcasem să dobor veveriţe oarbe, neacoperite de păr. N-am cort. Privirea pe praful unei cărţi mai frumoase ca mine. Visez să ajung în pădure, să compun ceea ce pădurea nici nu-şi visează.

Se vor stăpâni cu greu să nu râdă, să nu mă compătimească. Şi ce voi face cu satul meu? Ştiţi, eu nu sunt din satul ăsta. Omul refuză mâncarea bună şi intră cu lumea în siloz. Eu mă reped să mănânc. Acolo, în adânc, bătrâna îmi face semne să aştept. În zadar îi arăt medaliile. Mă uit pe masă – goală.

De ce doresc învierea? N-am fost viu niciodată, zise. Ce bine era până ieri, neîntors din Întorsuri. O, departe zi de ieri, pe sub norii deşi mi-am aprins un rug oranj să-l strângă ploaia. Acum mă strâng în pădure, ploaia se răreşte cu picături de arbori, când va sta, vor fi dispărut codrii, când găsesc adăpost pier şi eu de sub ziua de ieri, atât de târziu născându-mă.

Zilele scad. Şerpii, cine i-o fi mânat pe ploaie, au duduit prin şanţurile pieilor lor de altădată, pârâurile de acum, unde rătăcim şi feriga mi-a crescut, nimeni n-o ştie, n-o vede.

Te sperii de şerpi, dar eu nu te pot duce unduios până în deal de unde să vedem încotro vom coborî. Să nu te sperii de mine, îngăduie, am rugat-o, să rămân, şi tu să ajungi sus, să mă aştepţi, Ferigă. A dat drumul perdelei bolovănoase, a început să tune şi prin lumina ferăstruită vedeam cum ea mă vede. Atât, îmi spusese. Mă alungase, mi-o lua înainte şi-mi mai şi striga să mă înapoiez, bravo, te poartă şerpii, acre sunt merele pădurii, dragostea mea.

Te chem din urmă, cu şerpii, să alunec în şanţurile pieilor lor vechi. >>>>

Anunțuri

Septembrie 21, 2008 - Posted by | noutati

Sorry, the comment form is closed at this time.