LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Cezarina Adamescu: „Adrian Botez – un poet incomod şi poemele sale magistrale“

Şi în  aceste versuri recente, străluminate de harul nesăţios al melancoliei care-l face pe autor să bea seva mesteacănului secular ivit în creierul muntelui, Adrian Botez transfigurat de lumina lăuntrică, dezvăluie iscusinţa rostirii sale inimitabile. Cu o pană înmuiată în apa sfinţită în ziua de Bobotează de Trupul Preacurat al Mielului lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii, Adrian Botez  se arată sub chipul Celui ce strigă-n pustiul veacului, cu plânset înăbuşit şi uneori cu strigăt înalt, surzilor şi orbilor şi muţilor, ologilor şi leproşilor  propovăduindu-le  sosirea veacului cel de pe urmă: „ţi-am aşteptat – din stânci şi pustiuri – chemarea/ nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit / şi căruia apelor le este silă să-i mai repete – în // limba lor lunecoasă – umbra întunecoasă / cât de uşor de găsit e cel ce de toţi – şi de Crist /  a fost – pentru credinţa-n credinţa lui – părăsit” (Melancoliile lui Ioan).

Adrian Botez simte „vibraţia duhului pe/ ascuţişul săgeţii care ţinteşte mult dincolo de / Poarta Soarelui” (Melancoliile lui Ioan). El spune liniştit şi senin, împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi cu oamenii (lucru foarte rar!): „Vreau să trec// Teafăr de Hotare” deşi: „alături de mine – se strecoară – suavă – ambiţia // duhurilor altor lumi // * // rănile mele se-nchid: una singură – care / niciodată n-a sângerat – a rămas // să ţâşnească din ea – orbitor – sufletul /  plecat să-ntâlnească cereştile – neînvinsele oşti” (Melancoliile lui Ioan). >>>>

Anunțuri

Ianuarie 21, 2010 - Posted by | noutati

Sorry, the comment form is closed at this time.