LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Aurelia Satcau ( Australia ) -” Cate ceva despre arhetipuri , popoare , constiinta si ” marginile imperiului ”

Este acum, mai mult decit oricind, necesara o integrare intr-o teorie mai largă a valoriI sociale a Arhetipurilor.mai cu seama ca Jung a lasat lucrurile abia incepute. Conectarea acestora la ‘cultural’, dar mai ales la ‘psiho-social’, este si ea o maxima urgenta, ‘Tentatiile’ hegemonice la dis-unitate ale ‘politicului’ sunt la pinda, caci sunt vremuri, si vom inainta vertiginos in aceasta directie, cind nevoia de pozitionare hegemonica (‘eu’ mai presus de tine, de oricine!) va ajunge la exacerbare, deopotriva cu o anume sete de razbunare, in timp ce radicalismul politic va considera cel putin ‘pueril’ asemenea tentativa de a aduce lucrurile la numitorul comun al arhetipurilor, pentru a ne salva.

In acest eseu voi incerca sa arat ca ceea ce au propus unii prin formula ‘rezistenta prin cultura’ nu este decit o ‘amânare’, mai degrabă, decit un ‘pact’, o strategie care sa devieze avansul actului politic in imediatul istoric – ‘act politic’ nemainsemnind – clasic – fapta sociala singeroasa, revolutiile fumegind in carnea si singele viu al istoriei, ci actele ‘de catifea’ al caror iz de singe nu miroase niciodata a ‘front’, ci a parfumul fetid al imbalsamarii.

Arhetipalitatea, asa cum a vazut-o Jung, dar si altii dupa el, raspunde la faptul ca ‘matematica’ de alcatuire a speciei facind lucrurile ‘asemenea’ la acest nivel, omul e chemat sa raspunda la o unitate care ii este daruita inca inainte de nastere, din acel illo tempore al lui Eliade. Politica segregationista insa incearca cu disperare sa ne convinga la ‘rezistenta ‘ prin cultura, uitind ca noi sintem facuti sa ‘rezistam’ oricum, in ‘limitele’ stricte ale naturalului, nu neaparat ale socialului,istoricului sau politicului.

Cultura nu cere ‘rezistenta’, ea nu cere nimic, ea se ‘intimpla’ in actul insusi de umplere a arhetipalitatii cu substanta social-istorica. Politicul, de de alta parte, ca si dimensiune decizionala, nici nu ar trebui sa existe – ca si cind ai cere continuu ‘indreptarea’ lucrurilor, nascut fiind intr-o lume ‘incorecta’ ce trebuie vesnic recalibrata (prin politic). Fara carnea istoriei, insa, aceste containere imuabile (arhetipurile) ar fi vesnic goale, deprivindu-ne, asadar, de ‘narativ’ istoric, de continut, de situatie.Iata, deci, capcana, in ‘rezistenta prin cultura’ – atita timp cit in cultura esti ‘oricum’, nu trebuie sa te zbati ‘sa rezisti’. Cine isi uita vreodata, definitiv, prima limba, prima iubire de lume prin iubirea de mama sa, oricita de instrainat de aceasta?

Artur Silvestri, spre exemplu, in intelegerea sa fata de caracterul ‘arhetipal’, incearca sa demonteze mecanisme dupa care un popor se vede nevoit sa-si afirme, odata si inca odata, ‘dreptul de a fi existat’ – caci, desi existent, acesta trebuie perpetuu ‘dovedit’, aducind lucrurile in aceeasi paradigma a ‘hegemoniei politicului’ care opereaza prin ideea ‘rasismului’, sau a drepturilor ‘asumate’ acolo unde acestea ar trebui, din contra, considerate a exista de la sine – desigur, lupta pentru redobindirea lor apare legitima, dar aceasta este o alta chestiune (intre a clama dreptul de ‘a fi existat’ si lupta, indifferent care ar fi aceasta, pentru redobindirea a ceea ce ‘a fost pierdut’, se afla o prapastie, din pacate subtila si vesnic ignorata). ‘A fi’ nu trebuie privit ca ‘ceva de exceptie’ in lume – la semenea nivel, lucrurile nu trebuie nici macar ‘dovedite’, ele exista de la sine.

Asist la nevoia aproape bolnava a romanilor, spre exemplu, de a(-si) dovedi pre-existenta asupra ‘locului’ si ‘timpului’ autohton..Cita risipa de energie in aceasta lupta de ‘a dovedi’ ceea ce de la sine se proiecteaza pe cerul instelat al istoriei, si unde fiecare stea, odata ce sclipeste, isi are locul ei bine precizat. Ceea ce este si apartine, odata instrainat, trebuie ‘redobindit’, iar nu ‘clamat’.

Iata, deci, nevoia de arhetip, ca instrumentala in a arata ca sintem suficient de ‘egali’ (sic) pentru ca istoria, substanta adica din containerele arhetipale, sa poata oferi, caleidoscopic, evenimente care confera ‘culoare’, particularitate, o anume identitate, etc. Popoarele, astazi, se vad nevoite sa se apere de disolutia in neantul magmei nediferentierii in care le arunca globalizarea (citeste neantizarea) lumii noastre.

Într-un concert de asmenea proportii, capacitatea universala pentru a ‘sustine’ viata in ‘orice conditii’, sau de a o re-incepe, iarasi si iarasi, devin redundante cu insasi ‘dreptul de a exista’ al fiintei umane, esentialul aflindu-se in arhetipalitatea lumii, in matricea speciei sub care stam cu totii, am stat si vom continua sa stam atita timp cit constiinta noastra va marca aceasta.

Discursul in marginea trasaturilor arhetipale in cultura unui popor (luati spre exemplu poporul roman) nu se refera la faptul ca noi, iata, vrem compulsiv sa coborim la ‘radacini’, pe cind altii nu au asemenea capacitate (neavind asemenea ‘radacini’ adinci), ca noi sintem ‘vechi, domnilor’ (vorba lui nea Iancu), ca noi, si numai noi marcam primordialitatea lumii.Tentativele la ‘originarea’ datelor care atesta, antropologic, poporul roman ca si popor pe harta istoriei lumii, sunt adesea condamnate la asmenea reductionism. Nu doar greseala ci si o incredibila strategie se afla, insa, in asemenea ‘condamnari’. Iata cum stau lucrurile: ceea ce la unele popoare ‘discardabile’, neinsemnate pe harta lumii, se trece cu vederea, se oblitereaza cu buna stiinta, este tocmai constiinta vie prin care aceste entitati vitregite la masa ‘resurselor’ lumii, popoarele, nu duc nicidecum lipsa de istorie ca si impresionanta amprenta in lumea adinca si verticala a timpului. In trezirea acestei constiinte sta totul.

Popoarele sunt astazi o specie pe cale de disparitie; entitati condamnate la autismul cras, mutilate in malaxorul infernal al globalismului. ‘Lichidarea unui popor’ – ce imagine atroce, ce peisaj singeros in care infanti si mame se zbat tragic sub sabia celui ce a venit sa taie in doua, ludic, lumea noastra – infantul nu cu mama sa va sta, ci cu o alta, surogat, vitrega in falsa imbratisare a instrainarii. Renegat, infantul, subiectul istoriei, isi va vedea astfel locul luat de pruncul strain al limbilor babilonic incrucisate.

Ce se intimpla, insa, daca descarcam de politic aceasta imagine? Vom vedea atunci stralucirea infinita a ‘aceleasi’ matrici, cea opusa acelei cinemat(r)ice Matrix segregationista si criminala, care a adus profituri de sute de milioane de dolari in buzunarele pline deja ale falselor istorii. Lucrurile se vor integra atunci in teorii arhetipale bazate in matematica vie a Lumii, acolo unde pulsatia vietii detine infinita stiinta de a continua in ciuda a orice.

Abia aplicarea arhetipurilor la nivel socio-cultural ar fi dovada maxima ca nimic nu ne poate divide, si pentru a testa nivelul de apertura, de deshidere a constiintei la acest ‘fond al popoarelor’ care tine lumea in insasi adevarul si culoarea sa orbitoare. Mai mult, orice discutie, orice ‘pozitionare’ si calificare pe care am dobândi-o în disputa istorica, deci in aceea a hegemoniilor ‘in timp’ (eu am fost ‘acolo’, si am fost ‘inaintea’ ta, etc), s-ar invalida automat in fata istoriei ca marca ‘narativa’ a TOT – cu alte cuvinte,cit timp toti ‘avem’, ‘am facut’ si ‘facem’ istoria, ceea ce ne separa ramine, insă, constiinta fata de aceasta, si aici, abia, incepe cultura. Felul – diferit – prin care anume configuratii psiho-sociale ale istoriei, numite popoare s-au pozitionat mai in proximitatea sau mai la periferia constiintei fata de asemenea arhetipalitate a lumii, ramine, intr-adevar, un punct de diferenta, a carei rezolvare este, insa, de maxima urgenta. Popoarele cotropitoare (faptul istoric e valid, doveditor) au avut intotdeauna o apertura ‘mica’ la asemenea chemare – aceea de a intelege ca sintem voci ale aceluiasi concert, ‘diferentele’, abia, intre tonalitati, facind concertul posibil.

Melbourne 2006