LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Isabela Vasiliu-Scraba: „Eliade şi Culianu“

Motto : «Mircea Eliade, avec un génie qui lui est propre, a mis clairement à la portée de tous l’analyse des comportements de l’homme religieux» (Michel Meslin).

Din felul cum a fost tipărit la Editura Humanitas DICTIONARUL RELIGIILOR (1993), tradus de Cezar Baltag, se dezvăluie tendinţa oficială post-decembristă de a-l propune pe Culianu în locul lui Eliade, coborându-l pe cel mare si înălţându-l pe cel mic, «uitând» prea sistematic spre a nu părea înadins că în Olanda (1976-1987) Ioan Petru Culianu a fost profesor de italiană, numit conferenţiar în 1986 şi că la universitatea din Groningen unde preda italiana a ţinut doar o dată un curs de istoria religiilor (v. I. P. Culianu, Cuvânt înainte la volumul Eros si magie).

Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon au marcat pe coperta Dicţionarului religiilor, alcătuit prin extrase din opera lui Eliade, cu corp de literă mare numele lui Eliade drept autor si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele lui Culianu (Paris, 1990), în România post-decembristă s-a pierdut de mult dreapta măsură: La Universitatea din Iaşi se vorbeşte de «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar la Bucureşti, editorul Dicţionarului religiilor pune numele lui Culianu pe acelasi rând si cu acelaşi corp de literă cu numele lui Eliade. Or, autorul ISTORIEI CREDINTELOR SI IDEILOR RELIGIOASE (Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idées religieuses, vol. I-III, Payot, Paris, 1976-1983), a stabilit el însuşi fişele din componenţa acestui dicţionar pe care, după moartea maestrului, discipolul l-a realizat prin consultarea operei eliadeşti (v. Dicţionarul religiilor, «Cuvânt înainte», Ed. Humanitas, 1993, p. 11).

Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit să sugereze minciuna unei consideraţii egale de care s-ar fi bucurat în lumea academică ambii autori ai dicţionarului atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea autorilor, cu acordarea de spaţii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte, ciuntirea operei maestrului până a rămas din ea mai puţin de un sfert. Dar nici aşa nu a putut să ajungă la o dimensiune comparabilă cu opera discipolului. De aceea, numărul scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: 11 titluri de cărţi ştiinţifice la Eliade, 9 titluri la Culianu, dintre care două romane.

Desigur, pecetea minciunii a trebuit să se lăţească si să multiplice volumele scrise de Culianu si prin subterfugiul prezentării drept cărţi diferite, una in franceză şi alta în engleză, a uneia şi aceleiaşi teze de doctorat de «troisième cycle» din 1980, publicată la Paris în 1984 sub titlul Experiences de l’extase (Paris, Payot) si tradusă în engleză cu titlul Out-of-this World (Boston, 1991) după ce a fost uşor remaniată spre a fi pe placul amatorilor de «ştiinţe ale cogniţiei».

Că în diversitatea operei ştiinţifice, dovedind o reală aplecare spre erudiţie, Culianu a folosit cam aceiaşi bază de date fie în lucrările necesare unui examen sau altul, fie în volumele personale şi în contribuţii la volume colective, o recunoaşte chiar Ioan P. Culianu când mărturiseşte geneza lucrării Eros şi magie. Cartea publicată cu ajutorul marelui istoric al religiilor la Flamarion (1984) ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă de la Bucureşti din 1972 (Ficino si platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări în româneşte din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce i-au fost aduse din ţară. Acelaşi material ideatic a fost prelucrat si în studiile din Iter in silvis (Messina, 1981). Din volumul Experienţe ale extazului, vreo 30 de pagini sub titlul L’Ascension de l’âme dans les mystères a et hors des mystères au fost cuprinse în volumul colectiv La soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijit de Vermaseren. Volumul apărut la Leiden în 1983, purtând titlul Psychanodia este si el

o variantă intermediară a lucrării de «troisième cycle», obţinută prin prescurtarea si traducerea în engleză a Experienţelor extazului.

Prelucrarea usor diferită a unuia si aceluiaşi material a constituit o adevărată capcană pentru un comentator care îşi tot dă ifose de cunoscător avizat în multe, foarte multe domenii, dar mai ales în filosofie.

Este vorba de H.R. Patapievici, autor al unui studiu stupid şi şcolăresc publicat împreună cu traducerea românească a cărţii Les gnoses dualiste de l’Occident (Plon, Paris, 1990).

Tot vorbind de valoarea lui Culianu care l-ar fi depăşit, vezi Doamne, pe Eliade, Patapievici face eroarea să creadă că ascensiunea sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când ambele indică acelaşi lucru, prima reprezentând doctrina centrală a gnozei.

Fără a sesiza acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele două prefeţe la cărţile lui Culianu din 1984, H. R. Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două contribuţii majore ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor.

Prin aceste inovatoare două contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe maestrul său, a cărui contribuţie la istoria religiilor s-ar fi limitat la modesta operaţie de ordonare a materialului, pe care l-ar fi dispus «în clase morfologice» (apud. H.R. Patapievici).

Cum am notat deja, la prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor, Editura Humanitas alocă acelaşi spaţiu pentru Mircea Eliade (1907-1986), membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, si pentru I. P Culianu (1950-1991) care nu a apucat nici măcar momentul titularizării în postul de profesor de istoria religiilor, întrucât cartea verde nu-i ieşise decât cu o lună înainte de a fi asasinat (1).

Ca să-l pună cu de-a sila pe Mircea Eliade la acelaşi nivel cu un discipol (devenit din 1979 cetăţean olandez) care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns să ţină ca «visiting professor» două conferinţe la Chicago în 1986, G. Liiceanu a trebuit să opereze masive amputări ale parcursului vieţii academice a lui Mircea Eliade, făcându-se că «uită » (ca pe site-urile de pe internet) distincţiile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE IN CYBERSPATIU, in www.geocities.com/isabelavs ).

In schimb, directorul Editurii Humanitas «aranjează» studiile lui Culianu să nu apară în banala lor realitate, anume că tânărul licenţiat în italiană la Bucureşti, ajuns în vara lui 1972 cu o bursă în Italia, i-a tot cerut sprijinul lui Mircea Eliade pentru ca filosoful religiilor să-şi pună în mişcare relaţiile ca să-l ajute să publice si să treacă examene. Să nu apară că expatriatului român i-au trebuit trei ani pentru a-şi lua o licenţă despre H. Jonas si gnoză. Că având o licenţă la o universitate occidentală, luată pe 5 nov. 1975 la Milano, şi ajutat fiind de Mircea Eliade, s-a putut înscrie la Paris să treacă hopul «doctoratului de troisième cycle» cu Michel Meslin, tot pe tema gnosticismului.

Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», directorul Editurii Humanitas nu va scrie că I.P.Culianu şi-a luat licenţa la Universitatea Catolică din Milano, ci că şi-a luat «doctoratul», pentru a putea mai încolo să noteze o altă minciună, anume că în 1980 Culianu susţine un «nou» doctorat la Sorbona (vezi Doamne, un al doilea doctorat) cu teza la Michel Meslin despre experienţele extatice.

Desigur, pentru cine are acces la noua accepţiune propusă magiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii din studiul despre Religie si putere scris prin 1980, parada mincinoasă de titluri apare de prisos, fiindcă ea nu sporeşte valoarea unor studii prin ele însele valoroase.

H.R. Patapievici repetă minciuna lui Gabriel Liiceanu, supralicitând că doctoratul de stat de la Sorbona, pe care Culianu l-ar fi trecut, vezi Doamne, în 1980 este «cel mai dificil doctorat din lume».

Or, dacă s-ar face inventarul tuturor întemniţaţilor cu doctorate la Sorbona aflaţi după gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nikolski, era ţarul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al ţării, s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era o raritate în România.

Dar minciuna cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, două deja înşirate, si al treilea în 1987, este repetată si răsrepetată în scopul precis al modificării percepţiei cu privire la însemnătatea culturală a lui Eliade comparativ cu cea a discipolului său. După H. P. Patapievici, opera lui I.P. Culianu «bate mai departe decât opera lui Mircea Eliade. Mircea Eliade a rămas un excelent istoric al religiilor din şcoala morfologică (…) I.P. Culianu a fost altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare».

In 1976 la Chicago, articolul despre «Experiences of Ecstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisième cycle», cu acelaşi titlu, în pregătire) pe care Eliade l-a dat spre publicare în revista «History of religions» nu l-a entuziasmat pe Charles Long, pentru că se baza pe erudiţie nudă si era lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din 6 febr. 1976). In cartea Experiences de l’extase (Paris, 1984) Culianu va adopta o interpretare foarte originală. El reduce complexitatea experienţelor extatice aflate în miezul gnozei regăsind sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea originalitate îi atrage replica lui Eliade din prefaţă, că tipul de extaz pe care Culianu ţine să-l numească «iudaic», putea fi numit mai degrabă «babilonian» pentru că are de fapt «o origine babiloniană».

După mai bine de patru ani, cu o comisie aranjată de Eliade să fie din patru profesori trei favorabili candidatului (v. Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, intitulată «Dialoguri întrerupte», Ed. Polirom, 2004), la opt ani de la plecarea din ţară, I.P. Culianu a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona treapta «doctoratului de troisième cycle» (fără de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat) cu lucrarea «Experienţe ale extazului» (dedicată lui Mircea Eliade) în care textul este uneori supraîncărcat prin citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21 martie 1979).

Fără să ia în nume de rău insistenţa cu care tânărul îl tot înghiontea («ştiu că ideea acestei cărţi nu vă este tocmai agreabilă », Culianu, 18 sept 1984) să dea apă la moară calomniatorilor săi care, de mai bine de un deceniu, trăgeau sforile să nu cumva să-i fie decernat Premiul Nobel, Mircea Eliade i-a aranjat publicarea lucrării de «troisième cycle» la Payot. Doar cu încercarea lui Culianu de a plasa editorului francez o prefaţă scrisă de el si semnată cu numele lui Mircea Eliade, maestrul n-a fost de acord («Imi pare rău că a trebuit să vă obosiţi cu prefaţa de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs.», îi scrie Culianu lui Eliade pe 4 aprilie 1984).

De altfel, chiar titlul pus de Editura Polirom corespondenţei dintre cei doi (Dialoguri întrerupte, 2004) dezgroapă un proiect de carte de interviuri îngropat de Eliade care a văzut cu întârziere (fiindcă nu vroia să creadă aşa ceva) că nu opera sa ştiinţifică sau literară îl pasiona pe discipolul Culianu, admiratorul public al acelui Elie Wiesel, care scrisese fără jenă că în jumătatea de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, nu jandarmii unguri i-au prigonit pe evrei, ci nişte inexistenţi «jandarmi români».

Degeaba îl sfătuise Eliade să încerce să-şi vadă de lucrările ştiinţifice si să nu execute «comenzi» (2). Când de două generaţii rasismul înrola, de ambele părţi ale Cortinei de fier, combatanţi ai şantajului cu antisemitismul, răsplătindu-i pe cei înrolaţi, studentul Culianu îşi uimea profesorii de la Bucureşti cu titluri de cărţi nemaiauzite (v. Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în imense depozite cu volume necatalogate (v. I. P. Culianu, interviul din 1990 din Italia, publicat în 2003 în rev. 22.). Or, în asemenea locuri era cu mult mai greu de pătruns decât la cărţile Fondului Special al Bibliotecii Academiei sau chiar la Fondul Directorial al acesteia, unde tipăriturile, erau totuşi catalogate. Fiindcă de însăşi existenţa acestor depozite de cărţi nu se ştia probabil decât la vârful ierarhiei mercenarilor ocupantului din umbră al ţării.

Dar, la urma urmelor, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut să-şi dea seama cât a ajuns de mutilată ideologic mintea unui tânăr dotat ce a fost un elev silitor si răzbătător în condiţiile dure ale totalitarismului de stânga supraveghiat ideologic de un Silviu Brucan si de alţii ca el.

Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de nemţi în primul război mondial, trebuie să se fi crucit citind opinia lui Culianu, după care realizarea unităţii noastre naţionale după Războiul din 1916-1919 nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci  ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară, «după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea din 17 mai 1979).

In iunie 1980, după ce a trecut «doctoratul de troisième cycle» cu acea comisie în care a participat Eliade, Michel Meslin si un alt profesor cu care se vorbise din timp, I.P. Culianu a trebuit să insiste în mod repetat ca Mircea Eliade să-l convingă pe Michel Meslin să-i conducă în continuare si lucrarea pentru doctoratul de stat la Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980 si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade).

Dar au mai fost necesari încă şapte ani până să-si treacă doctoratul de stat la Sorbona (în 1987), cu lucrarea «Gnozele dualiste ale Occidentului» (Plon, Paris, 1990).

Faţă de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani, I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent acordat de Eliade, nu a reusit să devină doctor la Sorbona decât când ajunsese la 37 de ani. Comparaţia o face însuşi Culianu scriind prin 1983 «la vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douăsprezece volume şi cel puţin cincisute de articole». In acelaşi interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole după licenţa cu U. Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina, 1981), mai scrisese împreună cu doi italieni un volum colectiv publicat la Torino (1981, despre Religie si putere). Incheind contractul în 1977, în 1978 îi apăruse la Assisi acea carte modestă despre opera lui Eliade, cu citate prea lungi şi cu pagini slabe despre alchimie (v. scrisoarea lui Eliade către Culianu din 3 mai 1977). Era anul când în Franţa, Constantin Tacou publica nr. 30 din «Cahier de l’Herne» dedicat lui Mircea Eliade şi când volumul de Entretiens avec Mircea Eliade al lui Rocquet (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978) se bucura de un mare succes în rândurile cititorilor.

In monografia sa critică, I.P. Culianu îl subordonase pe Eliade lui Jung. Spre regretul autorului, din volum editura înlăturase paginile care nu priveau opera istoricului religiilor. In Italia, lucrarea tânărului român apărea la doi ani după ce profesorul Leo Lugarini de la Roma publicase o carte despre tema sacrului la Mircea Eliade, din 1975 membru al Academiei Regale Belgiene, şi 1976 doctor honoris cauza al Universităţii Sorbona.

Despre protejatul său căruia îi trimitea bani în vremea studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria (către Payot, pe 3 febr. 1983) că promite să devină în circa zece ani un nume important în istoria religiilor. In direcţia pregătirii acestui viitor mergeau însăşi insistenţele lui Eliade din acei ani, la Flamarion spre a-i convinge pe cei de la editură să publice Eros et magie à la Renaissance (Flamarion 1984) şi la Payot, care condiţionase publicarea lui Culianu de prefaţa pe care să o scrie Eliade la Experiences de l’extase (Payot, 1984).

Din 1984 Culianu a conferenţiat ocazional despre magia Renaşterii, având neşansa ca odată, la Chambery, să fie în public trei vrăjitoare adevărate, care l-au acuzat că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie. Din conferinţa lui Culianu ţinută pe 5 mai 1986 la Chicago se poate bănui de ce s-au supărat atunci acele vrăjitoare: fiindcă vorbitorul nu credea în capacitatea lor de a face vrăji.

In primăvara lui 1986, Eliade i-a aranjat lui Culianu să ţină două conferinţe la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi mai fi putut el auzi discipolul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler. Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de metodologie, ţintea spre «demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele (3). Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban, conferenţiarul a aranjat cum i-a plăcut argumentul ontologic, spunând că existenţa vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îşi închipuie ca există, atunci chiar există.

In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină un nume de referinţă în cei şapte ani câţi a mai trăit de când Mircea Eliade îi prevedea un viitor glorios, cei interesaţi nu vor afla de la Liiceanu răspunsul. Nici de la Patapievici, ambii dispuşi să-l salte, cum l-or sălta, pe Culianu deasupra lui Eliade.

Probabil nu se vor lămuri în respectiva privinţă nici din lucrările simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de Universitatea Ebraică, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România si Institutul Cultural Român din Tel Aviv.

In legătură cu această manifestare de preţuire a lui Culianu peste hotare, dă de gândit faptul că ea s-a ţinut exact în anul când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade.

Note :

1. Asasinarea din 21 mai 1991 a lui Culianu nu a fost nici până azi elucidată de poliţia americană. Dar discuţiile abundent mediatizate în marginea unui asasin necunoscut, pe masură ce indică mai cu vehemenţă fie pe securiştii naţionalişti, fie pe legionari (sau pe securiştii naţionalişti drept continuatori ai legionarilor) drept autori ai acestei odioase crime nerezolvate, aduce din ce în ce mai mult cu vehemenţa ruşilor care la Nuerenberg voiau să pună pe seama hitleriştilor masacrul de la Katin făcut de ei.

2. v. «execuţia» gânditorului poet Horia Stamatu, pe care, fără succes, a încercat să o oprească atât Eliade cât şi Virgil Ierunca, rugându-l pe Culianu să renunţe la publicarea articolului scris împotriva marelui poet. Dar «comanda», ca orice comandă a unui superior, trebuia să fie îndeplinită.

3. Probabil fără să citească această conferinţă despre vrăjitoarele din Evul Mediu în care discipolul lui Eliade vroia să prezinte retrospectiv Biserica Catolică într-o lumină mai avantajoasă, Serban Andronescu, necăjit de prostiile pe care le mai debita Culianu pe seama ortodoxiei, scria într-un interesant articol despre Culianu că prin temele legate de magie şi satanism, acesta a abordat «zone condamnate de religia creştină».

4. v. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Ed. Nemira, 1999; conferinţa « Vrăjitoarele la ananghie », tradusă din engleză de Corina Popescu, se află la pp 364-386.

ISABELA VASILIU-SCRABA

Anunțuri