LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Olga Morar: „Un deliciu literar: cartea şi revista pentru copii“

La fel ca marea literatură şi literatura pentru copii este autentică pentru că îşi trage sevele din fenomenul literar universal şi se poate constata o periodizare a acesteia, la fel cum se poate urmări acest lucru şi la marea literatură.

În general atunci când ne referim la literatura pentru copii putem cuprinde ficţiune, poezie, biografie, istorie. De asemenea include ghicitori, fabule, mituri, basme, poveşti folclorice. Lucrările literaturii antice cum sunt povestirile lui Homer sunt adesea adaptate literaturii pentru copii datorită formelor lor narative simple.

Reîntorcându-ne în timp încă din istoria timpurie vom regăsi fabulele lui Aesop în care deşi majoritatea personajelor principale sunt animale, mesajul transmis se referă la defectele naturii umane. Fiecare fabulă este urmată de un proverb care conţine morala povestirii.

Până la Renaştere (sec.XIV-XVI) principalele surse ale literaturii pentru copii, în lumea vestică şi nu numai, erau Biblia şi clasicii latini şi greci. Expansiunea literară ca urmare a invenţiei tiparului a crescut varietatea literaturii pentru copii şi a urmat istoria naţională care a devenit un subiect proaspăt pentru tinerii cititori. Spre exemplu pe plan mondial primul englez ce a editat cărţi pentru copii a fost William Caxton. El a editat în 1477 ”Cartea Reverenţei” sau ”Cartea bunelor maniere” o colecţie de rime care stabileşte patru reguli care duc spre ”un copil bun”. Câţiva ani mai târziu în 1483, Caxton editează ”Moartea regelui Arthur” de translatorul şi compilatorul Sir Thomas Malory, carte care a stat la baza legendelor arthuriene.

Un nou tip de carte pentru copii a apărut în secolul XVI, numită ”cartea de corn”. Conţinea o pagină tipărită acoperită cu o foaie transparentă făcută din lemn de corn şi montată pe un pătrat de lemn cu un mâner la un capăt pentru a putea fi ţinută de un copil. Folosite în învăţământul elementar cărţile de corn conţineau alfabetul, rugăciuni adresate Domnului, numerele romane şi altele la fel.

Cartea cu pamflete sau pamfletarul conţinea 70 de pagini şi a apărut în secolul al XVII-lea. Acest tip de carte era livrat ”din uşă în uşă”, în Anglia şi conţinea diverse versiuni ale literaturii populare de la versuri ritmate pentru copii, la romanele medievale.

Lucrările de educaţie morală şi religioasă scrise pentru copii au căpătat importanţă sub influenţa Puritanismului în secolele XVII- XVIII. Astfel apar tipărite în 1690, în Anglia un alfabet rimat, tabele cu silabe, rugăciuni, Crezul Apostolilor, cele 10 porunci şi o povestire despre arderea pe rug a unui martir protestant. Se poate observa tonul religios din literatura pentru copii din aceea perioadă.

Unul din cele mai importante momente ale evoluţiei literaturii pentru copii a fost folosirea ilustraţiilor. Orbis Sensualium Pictus sau Lumea văzută în imagini este prima carte de acest gen, cunoscută, pentru copii, scrisă în latină, în 1658 de către formatorul educaţional ceh John Amos Comenius. O versiune tradusă apare un an mai târziu. Cartea era ilustrată cu gravuri în lemn şi acoperea o mare varietate de subiecte, de fapt putem să ne referim la această carte ca la o enciclopedie pentru copii, fiind considerată prima carte cu imagini adresată celor mici. Ea cuprinde 150 capitole ce acoperă o paletă variatăde subiecte precum: botanica, zoologia, religia sau chiar despre oameni şi activităţile lor, etc. publicată la început în latină şi germană (1685), la Nurenberg, cartea s-a răspândit repede în şcoli din Germania şi alte ţări. Prima ediţie în limba engleză a fost publicată în 1659, iar prima ediţie quadrilingvă (latină, germană, italiană, franceză) a fost publicată în 1666. Prima ediţie în limba cehă afost publicatî în 1685, tot într-o ediţie quadrilingvă (cehă, latină, germană, maghiară). Între anii 1670-1780 au fost publicate noi ediţii în diverse limbi, iar influenţa acestei cărţi asupra educaţiei copiilor era binecunoscută, cartea fiind considerată precursorul tehnicilor audio-vizuale actuale folosite în educaţie.

Până la sfârşitul secolului XVIII nu exista nici o distincţie între noţiunea de educaţie şi cea de divertisment în literatura pentru copii. Majoritatea poveştilor şi poeziilor pentru copii transmiteau informaţii folositoare sau sfaturi morale. Datorită libertăţii religioase, care era un fenomen în creştere, mai ales în Anglia şi în noile stabilimente americane, dar şi datorită principiilor egalitarismului răspândite de revoluţia franceză, literatura pentru copii a devenit până la urmă mai puţin didactică. O importantă influenţă în această dezvoltare a avut-o filosoful francez Jean Jacques Rousseau, care în romanul său Émile (1762) a evidenţiat faptul că mintea unui copil nu este chiar mintea unui adult în miniatură şi aceasta trebuie luată în considerare în proprii termeni.

Secolul al XIX-lea aduce cu sine interesul pentru folclor, element al mişcării romantice, fapt care a dus la îmbogăţirea literaturii pentru copii cu mituri, legende. Mărturie stau basmele fraţilor Grimm, publicate între 1812-1815 şi care au circulat în lumea întreagă. Mult mai stilizate sunt basmele danezului Hans Christian Andersen a cărui colecţie apare între 1835-1872, prima traducere în limba engleză a fost publicată în 1846. Alţi autori adaptează mituri greceşti, dând naştere unor cunoscute colecţii de basme europene, cum este Cartea albastră de basme (1889) aparţinând lui Andrew Lang.

Receptivitatea copiilor la basme şi legende se explică prin imaginaţia lor bogată şi acceptarea, în acelaşi timp, a realităţii şi fanteziei.

Printre operele clasice ale literaturii pentru copii, alături de basmele lui Perrault sau cele ale fraţilor Grimm, basmele lui Andersen, nu pot fi uitate nici Heidi (1880) aparţinând scriitoarei elveţiene Johanna Spyri, Aventurile lui Pinocchio (1882) a scriitorului italian Carlo Collodi, Minunatele aventuri ale lui Nils Hölgerson aparţinând scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf.

Tot în secolul al XIX-lea s-a dezvoltat treptat o tradiţie pentru desenele simple şi colorate în diferite stiluri. Apoi apar reviste pentru copii care la rândul lor au jucat un rol important în dezvoltarea literaturii pentru copii.

Fantezia a continuat să fie un mod important al acestui gen de literatură şi la începutul secolului XX. Spre exemplu Cartea lui Frank Baum Vrăjitorul din Oz apărută în jurul lui 1900, devine în 1939 unul dintre cele mai iubite filme din toate timpurile. Au fost editate apoi enciclopedii ilustrate, cărţile pentru copii ce ofereau informaţii despre ştiinţă şi studii sociale care au dominat anii ’60-’70.

Cărţile cartonate pentru copii au apărut la începutul anilor 1970, pentru ca literatura pentru copii să cunoască o formă mai puţin scumpă, dar accesibilă şi repede acceptată prin înregistrări audio, video şi mai apoi CD.

Benzile desenate reprezintă şi ele o parte a puterii valorilor pe care oamenii le apără. Astfel au început să fie transpuse în benzi desenate întâmplări din Noul Testament, basme celebre ca cele ale fraţiilor Grimm sau Andersen sau alte cărţi pentru copii cum ar fi spre exemplu Cărţile Junglei de Ruyard Kiplling şi exemplele pot continua.

Începând cu anii ’90 scriitoarea J.K.Rowling a devenit celebră cu seria Harry Potter, ale cărui aventuri i-au fascinat deopotrivă atât pe copii cât şi pe adulţi, vânzându-se milioane de exemplare şi fiind ecranizat în câteva serii de mare success.

Urmărind evoluţia literaturii pentru copii, în general, putem constata că acest fenomen este în continuă prefacere. Literatura pentru copii este simbolul libertăţii imaginative, a unui adevărat spirit de emulaţie în acest spaţiu al creativităţii fără graniţe şi mai ales fără reguli stricte.

Studiul revistelor şi a cărţii pentru copii, raportat de această dată la spaţiul românesc e un adevărat deliciu literar oferit de frumuseţea inegalabilă a lecturii textelor într-o limbă română ce se mulează perfect pe sufletul cititorului, care parcă se întoarce în timp retrăind acele timpuri, pline de un farmec pe care contemporaneitatea l-a pierdut , iar scriitorii îl caută mereu. Se vorbeşte, de foarte multe ori, în analiza unui text mai vechi de redarea parfumului acelor timpuri şi pe bună dreptate, căci o bucată literară bine scrisă, bine alcătuită nu-şi pierde izul nici dacă anii se aştern rânduri-rânduri. Pentru cercetătorul bine intenţionat dar şi pentru cititorul care, poate din curiozitate, doreşte să ia contact cu perioada interbelică şi în special cu presa vremii, de orice factură ar fi ea, va putea să constate un tărâm al culturii realizat prin echilibrul dintre creaţie şi traducere transpus într-o limbă curată, departe de unele schimonoseli mult prea neologice ale timpurilor actuale. Iată parfumul timpurilor în care emulaţia intelectuală era prezentă atât în revista literară cât şi în revista pentru copii, fără să existe diferenţe de interpretare sau catalogare a celor care semnau în ele. Păcat că timpurile se duc mereu odată cu oamenii ce au stat sub ele, iar contemporaneitatea vine cu graniţe, uneori insurmontabile, cu gesturi inutile şi în special cu tipuri de încadrări injuste, catalogări ce fac ca literatura de bună calitate să fie închisă în sertar, uitată, prăfuită, fără să se aplice criteriul selecţiei de calitate, lăsând la o parte orgoliile ieftine sau infatuarea dată de un anume deziderat. Iubitorul de literatură, cu atât mai mult cel care-i cercetează adâncurile, trebuie să fie ataşat conceptului de obiectivitate, să nu se lase influenţat de anumite idei emise în diverse contexte ce pot impieta studiului literar.

Primele reviste româneşti pentru copii apar în a doua jumătate a secolului al XIX- lea sunt timide şi izolate ca iniţiative.

 Revistele pentru copii sunt mult mai numeroase între cele două războaie mondiale, fenomen care merită un studiu temeinic, deoarece nivelul de lectură propus de acestea cucereşte un spaţiu cultural propriu.

 Parafrazând oarecum spusele lui Mircea Mircu: nimeni nu se joacă de-a gazetăria atunci când vine vorba de presa pentru cei mici, căci toate copilăriile s-au constituit într-o adevărată şcoală de gazetărie.

Aceste reviste stau sub semnul ludicului, însă au o menire foarte importantă: aceea de a face legătura dintre artă şi joc, de a aduce în faţa lumii (şi aici nu mă refer doar la cititorul copil) autorii care, jucându-se, realizează scrieri ce se vor întipări în mintea şi sufletul cititorului orice vârstă ar avea acesta. Astfel, aceste publicaţii îşi au importanţa lor în contextul revistelor literare româneşti, studiul lor relevând numeroase şi revelatoare surprize.

 Studiul fenomenului presei literare pentru copii s-a bucurat de-a lungul perioadei interbelice, de interesul a numeroşi scriitori, consacraţi mai târziu ca nume cu greutate în dezvoltarea literaturii române sau pur şi simplu scriitori care au rămas de-a lungul timpului ataşaţi conceptului de literatură pentru copii.

O problemă care a ridicat reale probleme în studiul presei literare româneşti, întâlnită în paginile acestor publicaţii este multitudinea pseudonimelor. Această problemă este pe larg explicată în studiul lui Tudor Opriş, referitor la debutul şcolar al scriitorilor români. 

  Cine avut curiozitatea să urmărească legislaţia şcolară în perioada 1880-1940 a rămas surprins de numărul mare al circularelor ministeriale prin care se interziceau categoric nu numai editarea de reviste personale, dar şi colaborarea sub nume proprii la presa maturilor. Frecvenţa circularelor, care căpătau un ton drastic în perioadele social-economice mai tulburi, constituia cea mai grăitoare dovadă a irezistibilei dorinţe a tinerilor de a participa la viaţa culturală a ţării[…]

  Stând de vorbă cu regretatul Mihail Straje, autorul valorosului dicţionar de pseudonime ale publiciştilor români (din nefericire rămas neterminat), acesta îmi spunea că folosirea pseudonimelor, criptonimelor sau alonimelor, de către elevii care semnau în presa timpului (fapt care de altfel îngreunează considerabil identificarea lor), nu se datoreşte “modei”, “snobismului”, “cochetăriei”, “nevoii de epatare şi învăluirii în mister”, “pseudonimomaniei”, cum de obicei se crede. Acest “camuflaj” este un act necesar, singura formă de apărare împotriva unei autorităţi şcolare foarte severe.1 

 Începând cu anul 1865 apar multe reviste de gen, însă ne propunem să luam în discuţie revistele apărute în perioada interbelică.

Punctul de plecare al oricărei analize critice trebuie să aibă în vedere structura şi articolul program al acestor reviste prin care se explică, pe înţelesul copiilor dar şi al părinţilor, de ce era necesară apariţia unei astfel de publicaţii şi ceea ce îşi propune să realizeze pe parcurs.

Analiza structurii revistelor pentru copii trebuie apoi să ţină cont de rubricile conţinute, care pot fi fixe sau fluctuante şi vizează aspecte speciale ale educaţiei tinerei generaţii, dar în aceiaşi măsură şi de ilustraţia revistei ce are drept scop atragerea micului public cititor (e ceea ce în limbaj actual am numi strategia de marketing, căci întotdeauna ne interesează ceea ce este bine conceput şi are drept scop captarea  atenţiei unui număr mare de potenţiali cititori).

În acest sens rubricile revistelor din perioada interbelică urmează, în marea lor majoritate, aceeaşi structură: 

Articolul-program adresat atât micilor cititori cât şi părinţilor, care aduce lămuriri referitoare la scopul revistei şi crezul acesteia.

Creaţii orginale: poezie şi proză (colaboratorii de bază)

Creaţiile elevilor sau colaboratorilor obscuri

Folclor (snoave, legende,credinţe, tradiţii)

Rubrici ştiinţifice, educative

Traduceri din literatura universală

Pagina distractivă (jocuri, anagrame, metagrame, artmogrife, etc.)

Ilustraţia revistei

Poşta redacţiei (prin răspunurile date colaboratorilor se pot evidenţia direcţiile revistei sau se ia contact cu modelul ferm şi hotărât al colectivului de redacţie despre selectarea şi impunerea lucrărilor de valoare)

Jurnale sau note de călătorie (dacă există)

 

Creaţiile literare fie ele poezii sau texte în proză se prezintă sub forma reproducerilor din operele unor scriitori cunoscuţi, creaţii originale ale colaboratorilor (unii consacraţi sau scriitori în devenire). Există în multe publicaţii ale vremii portrete, evocări şi prezentări ale unor scriitori ce aparţin  atât literaturii române cât şi celei universale. De asemenea se poate remarca şi prezenţa unor texte dramatice pentru copii, însă trebuie subliniat faptul că nu toate publicaţiile sprijină acest demers, în locul traducerilor fiind preferate lucrări originale precum: piesele de teatru, comediile, farsele într-un act semnate de V. Eftimiu, Alice Gabrielescu, Moş Nae (alias N.Batzaria), etc. şi jucate cu succes şi pe scena Teatrului Mic din Bucureşti sau a altor teatre şi care s-au bucurat de un real succes nu doar în rândul copiilor.

Fiecare revistă se individualizează prin valorificarea creaţiilor de originale,de calitate, deziderat impus de colectivul de redacţie şi urmărit cu sfinţenie de-a lungul fiecărui număr ce ieşea de sub tipar, făcând dovada că publicaţiile pentru copii nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale adulţilor. Creaţia literară devine o şcoală de formare artistică chiar dacă ea se adresează unui public mult mai tânăr dar cu o mare putere de sensibiliate şi o capacitate diferită de filtrare a fenomenului literar.

Traducerile urmăresc cu precădere operele unor autori celebri ai acestui gen de literatură, acele opere care oferă modele formative micilor cititori (Perrault, Grimm, Andersen Selma Lagerlöf, etc.) sau diverse povestiri atrăgătoare. Trebuie remarcat că limbajul  e necesar să fie accesibil şi plăcut, într-un stil agreabil fără prea multe înflorituri cât mai apropiat de puterea de înţelegere a celor mici, care altfel au tendinţa de a respinge aceste scrieri. În sprijinul celor afirmate pot cita o recomandare făcută la poşta redacţiei unui aşa-numit traducător:

  ’’Profetul Apelor’’ lasă de dorit ca traducere. Te-ai ţinut prea mult de textul francez, ai întrebuinţat multe neologisme cari n’au ce căuta într’o poveste cu caracter popular şi ai pus multe înflorituri de stil.2

Nu trebuie omise nici repetatele apeluri făcute de cei din colectivele de redacţie de-a realiza aceste traduceri în conformitate cu gradul de percepţie al grupului-ţintă căruia i se adresează revista sau cu exigenţele impuse de redacţie. O condiţie sine-qua-non fiind o bună cunoştere atât a limbii din care se traduce cât şi a celei în care se traduce, în cazul de faţă limba română. Acest lucru survine în urma numeroaselor materiale trimise, ce conţin traduceri puerile, realizate chiar de copii, a căror cultură este încă în formare, iar nivelul de cunoaştere al limbii materne lasă încă de dorit, făcând numeroase greşeli de exprimare sau de ortografie. Astfel recomandarea care vine din partea redacţiei este una fermă, soldându-se, bineînţeles cu nepublicarea respectivului material. Se mai întâlnesc şi cazuri de traduceri ale unor poveşti sau basme celebre, însă realizate nu din limba în care au fost scrise, ci după ce au fost traduse într-o altă limbă, mai pe scurt traducere la traducere. Şi acestea sunt sancţionate drastic de redacţie, iată un exemplu elocvent în acest sens:

  ’’Albă ca zăpada’’, nu este o poveste albaneză originală. La francezi este, ’’Blanche-Neige’’, la germani, ’’Schneewitchen’’, aşa că este inutil să fie tradusă din limba albaneză.

  În afară de aceasta, nu prea ai întrebuinţat stilul şi limba de poveşti populare. Regretăm, prin urmare, că nu o putem publica.3

 Redactorii revistelor sunt obligaţi adeseori să atragă atenţia traducătorilor de a menţiona numele autorului, precum şi titlul cărţii sau al revistei de unde este preluat fragmentul tradus, în caz contrar traducerile nu se publică. E o măsură de a evita plagiatul şi de la care redacţiile revistelor pentru copii nu s-au abătut, consecinţa fiind nepublicarea materialelor primite.

Ilustraţia revistei căuta să captiveze atenţia celor mici, fiind adesea colorată şi schimbând mereu imaginea copertei pentru a nu plictisi mai tânărul public. Uneori se prezintă în medalion imaginea unui mare scriitor român (cu intenţia strict didacticistă). În interiorul revistei ilustraţiile reproduc fie portetele marilor scriitori sau a marilor personalităţi, unele chiar evocate în paginile revistei sau se reproduc tablouri celebre, imagini ale unor oraşe sau diverse edificii culturale (scopul era tot didacticist). Unele reviste merg până la a-şi propune, în acest sens, o apropiere a micului public de zona artelor plastice sau a arhitecturii (prin cunoaşterea edificiilor marilor metropole).

În zona ilustraţiei se pot include şi benzile desenate (cu sau fără text), care de-a lungul timpului şi-au păstrat farmecul şi, ceea ce este mai important, nu s-au demodat, nu au intrat în acel con de umbră ce se aşterne adesea, uneori nedrept, asupra unor lucruri. Benzile desenate au evoluat de-a lungul timpului, ajungând la performanţe grafice deosebite, însă revista interbelică se vrea modernă chiar şi prin această rubrică. De foarte multe ori se pot întâlni poveşti însoţite de ilustraţii deosebite sau chiar basme ori poveşti în foileton, ce se desfăşurau pe parcursul mai multor numere şi ale căror ilustraţii atrăgeau copii ca un magnet făcându-i să urmărească revista, poate doar pentru acea secţiune, fapt prezent şi azi, ca o caracteristică a copilului modern. În acest sens nu se pot uita celebrele ilustraţii ale lui Iordache făcute ciclului Hăpleştilor sau a povestioarelor hazlii Plici şi Plum, Miţu-Miţişor şi Sosoiu-Sosolici, aparţinând nu mai puţin celebrului, dar aproape uitatului Nicolae Batzaria, din publicaţia Dimineaţa copiilor, desenele lui W.Busch pentru Max şi Moritz ori Albinele lui Nicoară sau desenele lui Geo pentru ciclul de povestioare hazlii ce-l are ca protagonist pe Gigel din aceaşi publicaţie.

Rubrica de folclor propunea aproape întotdeauna ca text, cu intenţia de a atrage micul cititor, legenda, deoarece este un text încărcat de sensibilitate, de o inegalabilă frumuseţe artistică şi foarte apropiată basmului, astfel încât puterea de receptare a copilului e mereu vie. Basmele şi poveştile sunt şi ele bine reprezentate în publicaţiile de gen, căci firul narativ este simplu atrăgându-l pe copil, pătrunzându-i în suflet cu acea îmbinare de real şi fabulos. Un fapt important de subliniat este prezenţa povestioarelor cu caracter moralizator, care sunt aproape nelipsite. Snoava prin substratul său anecdotic este bine reprezentată (tematica tradiţională fiind întâmplările cu ţigani). Nu lipsesc repovestirile din mitologie, obiceiuri ale diverselor popoare sau paremiologia, mai des întâlnită sub denumirea Vorbe de duh. Alţi scriitori, inspirându-se din folclor crează feerii, basme dramatizante întâlnite în paginile revistelor interbelice pentru copii şi cu menţiunea feerie naţională. Astfel cele mai cunoste devin: Legenda funigeilor de Şt.O.Iosif şi Dimitrie Anghel, Înşir’te mărgărite de Victor Eftimiu, Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan, etc.

Rubricile ştiinţifice sau cu scop educativ se constitue într-o valoroasă sursă documentară despre modul în care micul public era pus la curent cu ultimele descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii.

Literatura, întâlnită în revistele pentru copii din perioda interbelică, demonstrează aceeaşi efervescentă preocupare pentru adevărata creaţie, pentru originalitate şi sensibilitate puse în slujba artei frumosului.

Note: 

1. Opriş, Tudor, 500 debuturi literare. Istoria debutului şcolar al scriitorilor români 1820-1980, Galaţi, ed. Porto-Franco, 1991, p.39

2. Dimineaţa copiilor, an V (1929), nr. 304 (8 decembrie), p.16

3. Dimineaţa copiilor, an V (1929), nr.271 (21 aprilie), p.16

Bibliografie: 

a. Dicţionare:

The concise oxford Dictionary of english literature, Oxford, At The Clarendon Press, 1967

Harvey, Paul, The Oxford Companion to English Literature, Oxford, At The Clarendon Press, 1967

Hangiu, Ion, Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1990), ed.a II-a revizuită şi completată, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996

b. Istorii ale presei:

Opriş, Tudor, 500 debuturi literare. Istoria debutului şcolar al scriitorilor români 1820-1980, Galaţi, ed. Porto-Franco,1991

c. Categorii de presă:

Antonescu Nae, Reviste literare interbelice, Cluj-Napoca, Ed.Dacia, 2001

Antonescu Nae, Scriitori şi reviste din perioada intebelică, Iaşi, Ed. Revistei Convorbiri Literare, 2001

d. Presă

Dimineaţa copiilor, an V (1929), nr. 304 (8 decembrie)

Dimineaţa copiilor, an V (1929), nr.271 (21 aprilie)

OLGA MORAR

Anunțuri