LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Victor Martin: „Aisbergul întors pe dos“

Critica literară e un lucru foarte onest, care poate fi transformat chiar şi într-o meserie foarte onorabilă, însă, prin foarte mulţi exponenţi ai săi, devine ceva foarte insidios. Există scriitori foarte orgolioşi, care, orbiţi de acest defect, vor să fie lăudaţi, ridicaţi în slăvi, să li se facă publicitate cât mai vizibilă şi cât mai zgomotoasă; pe scurt, vor să se audă despre ei, oriunde şi oricând. Vor să fie prezenţi în orice revistă, la orice post de radio sau televiziune, indiferent dacă acestea au o calitate discutabilă sau nu. Văzând că altă metodă de a-şi întreţine nestins focul vanităţii şi suficienţei nu e, aceştia îşi fac prieteni criticii literari. Din amiciţie sinceră sau interes prietenesc, criticii le aplică etichete strălucitoare, scriu cronici literare laudative la nişte cărţi foarte proaste. Ce îi costă? Câteva articole elogioase, de prost gust, întreţin marile prietenii. În plus, se menţine şi coeziunea de gaşcă; e la modă, în condiţiile în care autorii nu se mai susţin singuri, ci se agaţă de generaţie, curent, mişcare, grup, rudenie, prietenie, comunitate de valori şi alte căprării. Cum cititorul e strivit de mulţimea de cărţi publicate, ia de bună părerea criticului literar despre amicul său, scriitorul, şi citeşte un roman de o calitate îndoielnică. Când păcăleala tinde să devină obişnuinţă, suferă, în primul rând, literatura întregii ţări. Lumea literară din România stă cu degetu-n gură şi se miră de ce nivelul „marilor noastre opere” nu se ridică la nivelul la care se dă premiul Nobel. De foarte multe ori mi s-a spus: „Uite cartea asta! E foarte bună”. Am citit cartea şi am constatat că era foarte proastă. Ori gustul omului lăsa de dorit, ori nu corespundea cu părerea mea despre calitate, ori era influenţat de părerea cine ştie cărui critic mincinos, ori cine ştie ce. Dacă relaţia dintre autorul de slabă calitate şi criticul fals s-ar menţine la sfânta cale de mijloc, s-ar mai putea face câte ceva. Necazul e că, din prietenia autor-critic literar, se poate naşte, din cele mai variate motive, unele chiar perverse, orice fel de exagerare. Am întâlnit un critic literar care mi-a trântit franc în faţă că un autor cu un talent modest şi operă nesemnificativă „e cel mai bun”. Nu am înţeles ce îl făcea să afirme atât de convins o aberaţie, dar mi-am adus aminte că eu însumi am băgat într-o antologie o fătucă lipsită de talent şi idei, pentru simplul motiv că fratele ei finanţa culegerea de texte. „Autoarea” şi-a luat nasul la purtare, a scos singură o carte, a început să ţină conferinţe de presă, să dea interviuri şi să se posteze pe toate site-urile. Dacă găsea un critic literar care să îi desăvârşească „autoconstrucţia”, mai aveam o nulitate în plus, de parcă n-am fi avut destule. Până la un punct, am dispreţuit un critic literar care îşi primea tainul fix de 400 de lei pentru fiecare cronică favorabilă dintr-o revistă literară ceauşistă. Am asistat la scena penibilă în faţă la casieria Fondului Literar, unde poeţii făcuseră altă coadă la critic, să-i dea cartea cu dedicaţie şi patru „foi” cu Balcescu în ea. De ce 4 „foi”? Probabil că ăla era preţul criticului. Sau al pieţei literare. Tragedia începe atunci când criticul ajunge să creadă ceea ce minte. Tragedia e a omului literaturii, dar mai mult a literaturii însăşi. Criticul literar poate promova nonvalori, dar, de foarte multe ori, poate dărâma adevăratele talente. E ceva similar cu distrugerea medicinei româneşti de către Ceauşescu, care, în avariţia lui, a vândut o grămadă de locuri la medicină străinilor, veniţi la noi mai mult să se distreze. Distrugerea ideii de valoare este o ruptură temporală. Ea nu este inventată de generaţia postrevoluţionară: a avut loc în anii ’50, sub forma unei „revoluţii culturale” şi continuă şi azi, la a treia generaţie de proletcultişti. Că în 1989 a fost revoluţie, că a fost lovitură de stat, că a fost o mixtură, e prea puţin important; lipsiţi de posibilitatea de a interpreta corect faptele, înspăimântaţi şi căzuţi în misticism, au crezut cu toţii că, pur şi simplu, a coborât Dumnezeu pe Pământ. Pentru nenumăratele asociaţii de emancipare şi protecţie a femeilor, Dumnezeu nu este un bătrân cu barbă lungă şi albă, ci o blondă cu picioare lungi şi ochi albaştri. Pentru nenumărate asociaţii ecologiste, Dumnezeu e un spirit vegetarian, ce emană din fiecare plantă, o împletire de efuziuni, ce ne cuprinde pe toţi şi iese, apoi, din noi, pentru a se alătura aceluiaşi duh frumos mirositor. Pentru un popor ca al nostru, Dumnezeu este preşedintele. Pentru omul de cultură, Dumnezeu e cartea. Când nivelul general al valorii cărţilor, autohtone sau traduceri, scade foarte mult, cititorul se obişnuieşte să creadă orice; înghite orice găluşcă, pe nemestecate, doar pentru că e proapătă şi caldă. Se obişnuieşte să creadă în mod reflex. Munca îl schimbă; de ce nu l-ar schimba şi un car de vorbe goale? Obişnuit să se creadă diplomat, să spună adevăruri diferite la interlocutori diferiţi, e prea puţin deranjat dacă trăieşte în vis sau în realitate, preocupându-se doar de stomac; nu are nici un interes să se ridice la înălţimea propriei lui greutăţi corporale. Un mic număr de scriitori îşi pun întrebări privind posibilitatea ca, tot ce e în jurul lor, să fie realitate şi îşi răspund tot ei între ei. Cine să-i bage în seamă? Nu faptul că o mână de oameni, aflaţi în eşalonul doi al unui partid unic, ajutaţi de forţe mai mult sau mai puţin obscure, a pus mâna pe putere, nedumereşte. Alta e cauza nedumeririi, cauză care induce gândul că totul se petrece în ireal: faptul că, au sau n-au treabă cu arta scrisului, o puzderie de indivizi, profitând de poziţia lor în sistemul de conducere, s-a apucat de scris. Faptul că o fac cu o atât de absurdă seriozitate, e un element în plus în favoarea teoriei. În majoritatea cazurilor, cărţile lor vor să demonstreze justeţea unei cauze fără să le-o ceară nimeni. Pentru că lucrul cel mai greu este să supravieţuieşti propriilor tale pretenţii, scârbiţi, scriitorii au început să se organizeze în grupuri de tip sectant şi să se roage ca societatea să se trezească din somn. Mulţi îşi spun că n-ar trebui să lase scrisul pe mâna neaveniţilor, că e posibil să nu fi fost o ruptură, ci doar o suprapunere de planuri temporale, unde fiecare scapă cum poate, fie integrându-se într-un timp pseudo-revolut, fie ieşind în afara timpului, pentru a trăi într-o ţară inexistentă: cea a imaginaţiei. Într-un spaţiu care n-a avut niciodată oameni politici adevăraţi, şi-au adus şi politicienii aminte că au învăţat să scrie, lucru pe care îl fac, indiferent dacă ştiu sau nu să vorbească. Aceştia nu pot fi adevăraţi; sunt nişte iluzii: încearcă să înlăture prostiile înaintea eliminării prostiei. Prin scris, ei vor să-şi justifice nişte gesturi despre care habar n-au dacă sunt bune sau rele, dacă sunt exact gesturile optime sau sunt simulacre ale gesturilor politicienilor din ţările vecine. Prin cărţile lor, încearcă să nu mai fie ceea ce au fost şi chiar mai mult. Când realitatea depăşeşte puterea de imaginaţie, minciuna şi adevărul devin sinonime; nimeni nu-şi mai bate capul cu noţiunile de bine şi rău. Te poţi îmbăta şi cu apă chioară şi te poţi trezi şi cu alcool, îşi spun cei care caută să se trezească. Morţi de beţi, unii scriitori au viziunea unei realităţi virtuale şi, pentru scurt timp, au impresia că deţin cheia fericirii de a părăsi această puşcărie a spiritului numită imaginaţie. Doar visul mai dezvăluie bunăstarea poporului. De o cruzime înspăimântătoare, visul acesta nu este decât un coşmar etilist, unde se explică, pe înţelesul tuturor, de ce nivelul de trai creşte mult mai repede decât salariile. Cartea intoduce enocraţia, orientare sociologică potrivit căreia, în societatea contemporană, rolul de conducere ar reveni enotehnicienilor, specialişti în enocraţie, ştiinţă a vinificaţiei şi produselor derivate ale viei şi vinului. Au apărut nenumărate monografii despre curiozităţile medicinei de la noi, despre hidroterapia de şoc, despre faptul că forma obrajilor indică temperamentul care cere pumni, despre arta unor tradiţii demult apuse în Apus şi altele. Cartea despre berea indiană ayurvedică şi berea românească aiuristică s-a vândut ca pâinea caldă. S-a scris despre privatizarea societăţilor secrete, despre faptul că aritmetica măreşte potenţa, despre universul paralel al presei independente, despre tehnica autocontrolului intern muncitoresc, despre tehnici de vindecare la popoarele dispărute, despre primul-ministru şi fenomenele lui paranormale şi multe altele. Nici profesorii n-au fost iertaţi; ei pot studia în vacanţe “ABC-ul meditaţiilor şi instrumentele lui de lucru”. ABC-ul face reclamă truselor de instrumente de lucru, foarte scumpe, dar foarte utile, dacă vrei să-ţi rotunjeşti bugetul familial. Un reşedinte de asociaţie de blocuri a scris “Involuţie pe platformă” şi o carte de interviuri numită “De vorbă cu îngerii mei păzitori, despre modul cum se antrenează”. Drept replică la “scrisoarea celor 6” şi “scrisoarea celor 300”, a apărut şi “Scrisoarea celor 23 de milioane”. Basmul “Tinereţe fără bătrâneţe: metodă bugetară de economisire a câtorva milioane de pensii” a stârnit entuziasmul scontat în rândul tinerilor economişti, dar a ridicat în picioare bătrânii din pragul pensionării. Pensionarii acuză tineretul de instigare la genocid, iar tineretul acuză pensionarii că s-au înmulţit şi vor pensii din ce în ce mai mari, în condiţiile în care, o jumătate de secol, au stat de pomană sau au muncit de pomană, lăsându-le lor repararea economiei pusă pe butuci. Cartea de ghicitori “Previziunile primului-ministru” se vrea, în acelaşi timp, şi tratat de religie economică pentru micii călugări, şi roman de anticipaţie. Nu puteţi şti ce tevatură poate isca ordonanţa privind introducerea rostirii magice sanscrite în clasele I-IV. Din miile de cărţi, ce au umplut tarabele, vitrinele librăriilor şi depozitele, aflăm cum putem să ţinem post, muncind doar 7 zile pe săptămână, şi cum a fost posibil ca sistemul nostru de telecomunicaţii să devină un fenomen al comunicatelor divine, încărcându-ne la plată. Majoritatea asociaţiilor de scriitori, pe ţară, pe regiune, pe arie, pe bloc sau pe ce doriţi, sunt de acord în privinţa faptului că am trăit ca proştii, 50 de ani, într-o lume necunoscută şi că, măcar lumea de acum s-o facem binecunoscută prin scrierile noastre. E o datorie patriotică a fiecăruia să se exprime pe sine, iar faptul că omul se împiedică de gramatică, stilistică sau compoziţie e un lucru de o banalitate înfiorătoare. Cursul de metode de ghicit ceva în cărţi poate rezolva foarte uşor conflictul om-text. La fel pot face şi cărţile despre apocalipsa în cifre statistice, cărţile despre biocâmp şi ploile cu materiale de construcţie, cărţile despre farmecul unui zâmbet continuu şi transpunerea lui în practică sau cele privind sondajul de opinie pentru fiecare. Tot mai mulţi oameni sunt interesaţi de cărţile ce îi învaţă cum să-şi calculeze singuri ascendentul şi cum să urce la o asemenea înălţime. S-a văzut că orice lucru poate fi, în acelaşi timp, şi posibil, şi imposibil. Un sceptic a afirmat că un italian a fost trezit din comă, cu 1460 de săruturi, de către prietena sa, după patru ani, şi că ar fi cazul să ne sărutăm cu toţii, poate ieşim din starea asta de hipnoză colectivă, comă alcoolică, ruptură sau curbă temporală, cădere într-o lume paralelă sau ce-o fi. Americanilor le-a venit ideea să fabrice o scriitoare americană, după tipic german, soţie de producător de video-clipuri, fără datorii, cu vilă în Texas, doi copii supradotaţi, câine, maşini mici, vaporaş în Pacific, coeficient de inteligenţă ridicat, roşcată, nasul în vânt, credincioasă soţului, bună cunoscătoare a tipologiilor sexuale şi perversiunilor lor, cu imaginaţie constructivă şi celelalte. Englezii au inventat şi ei o scriitoare de vrajitorii ieftine, pentru copii cretini. De ce n-am generaliza noi fenomenul?! Avem o gramadă de proaste pe la televiziuni şi, între timp, au reuşit şi cercetătorii români să evolueze. Şi-au însuşit ultimele axiome ale radiesteziei şi le-au grefat, cu succes, pe ultimele modele făcute neveste. În plus, au descoperit şi principiul protecţiei psihice ovoidale. Tipografiile s-au modernizat şi s-au angajat alţi oameni la fabricile de celuloză şi hârtie. Proaspeţii şomeri au primit câte un exemplar din cartea “Crearea vidului interior ajută la îndepărtarea fricii din trup şi suflet” şi o sumă de bani echivalentă taxei de primă înmatriculare. Pornindu-se de la faptul de necontestat că unele persoane sunt ajutate la treburile casnice de spiritele rudelor, moarte demult, s-a imaginat poşta pneumatică temporală, cea clasică scumpindu-se. Multe spirite sunt interesate de ce se petrece şi se mai scrie pe aici. Nimeni nu poate şti de ce se bucură de un aşa mare succes, de exemplu, cartea “Cura de banane reduce riscul infarctului”, “Temperamentul şi grupa sanguină” sau “În numai câteva ore pământene, un american a trăit 5 ani într-o lume necunoscută”. Mulţi văd în acestea metafore ale lumii necunoscute în care am căzut în urmă cu 17 ani, dar se înalţă câte un glas în Parlament, care întrebă, retoric, de ce trebuia să i se întâmple neapărat unui american să trăiască într-o lume necunoscută şi nu unui român verde. “D-aia!”, vine răspunsul altui parlamentar. Până la verificarea teoriei hiatusurilor temporale şi cuceririi spaţiului extraterestru, scriitorii descoperă că, în obscurantistul Ev Mediu pământean, templele sunt adevărate centrale energetice, iar reţeaua numită Hartman e alcătuită din ziduri radioactive invizibile. Aceasta e o descoperire epocală, deoarece energia convenţională e poluantă şi nici nu e prea economică. Un autor a scris, fără să-l ajute nimeni, într-o singură noapte, poemul “Călăuzit de o voce misterioasă, un actor a descoperit un corp de fată întins pe fundul mării”. Acesta e primul semn de reîntoarcere deloc temporală către liric şi o conducere centralizată, apoi urmează volumele de versuri “Calea războinică: o tehnică de ajungere la cunoaştere”, “După ce şi-a găsit lănţişorul de aur, actorul a hotărât să ţină post în fiecare zi”, “Cheile spirituale ale fericirii”, “Matricea energetică este un sistem intercondiţionat” şi multe altele. În ciuda faptului că multă lume speră să ne trezim, mulţi mergând chiar la biserică să se roage pentru asta, coşmarul nu pare a se termina. În loc să se dezvolte agricultura, totul se transformă într-o industrie a cărţii. Mulţi se ocupă cu tăierile de păduri sau aduc trestie din Deltă, în scopul producerii unor cantităţi tot mai mari de hârtie. Industria calculatoarelor se reprofilează pe producerea de piese de schimb şi programe, tot mai multe şi mai sofisticate. Fenomenul a fost bine prins în “Involuţie la reformă” şi descris în culori luminoase. Cartea ne dă încredere şi un nou impuls în activitate; puterea sugestiei înlocuieşte puterea indicaţiei preţioase. Inimile ne tresaltă de festivism apoteotic; niciodată nu am avut atâtea cărţi de valoare. Niciodată nu am avut atâţia virtuali scriitori; nimănui nu-i pasă că aceştia n-au habar de gramatică sau stilistică. Ce-i trebuie unui politician, ministru, consilier sau secretar de stat să ştie gramatica? Să ţii o carte într-o mână e o sărbătoare. O sărbătoare trebuie sfinţită de un sobor de preoţi, de ea trebuie să ne bucurăm cu toţii. Nu trebuie ascultaţi cei care susţin că o astfel de lume, cum este a noastră, nu există. Există; o vedeţi şi voi! E o democraţie şi, vedeţi, democraţia este dreptul spectatorului de a asista la un spectacol, oricât de prost, fără să-l forţeze nimeni. Nu mai există acea lume, demult apusă, unde ni se cerea să dăm tot mai mult grâu şi porumb la un biet hectar şi, pentru asta, să facem totul. Acesta era un îndemn la genocid cultural. Unii scriitori consideră că dormim şi ne mişcăm într-un univers de coşmar, conceput ca un sistem electronic perfect, care ne împiedică să ne trezim din somn. În afara sărbătoririi cărţii, ca act de cultură, unde un sprijin de nădejde ne sunt viticultorii şi horticultorii, în general, mai rămâne şi activitatea intrinsecă de citire a cărţilor, mult mai profitabilă şi mai excitantă ca activitatea de concepţie. În tot locul poţi vedea grupuri de îndrăgostiţi, cu câte o carte în mână, în tot locul poţi vedea bătrâni cocârjaţi, la lumina lămpii, aplecaţi asupra câte unui tom, uitând să şi mănânce din cauza acestei activităţi. Poţi vedea oameni la coadă la lapte citind “Cartea zootehnistului”, unde se specifică modul de creştere a producţiei de lapte, ce ar putea să ajungă şi la ei. Poţi vedea, în fabrici, strungari citind “Cartea strungarului”, dacă tot nu au ce să lucreze, poţi vedea ţărani citind cu sârg “Cartea agricultorului”, milionari citind “Cartea milionarului” sau militari citind “Dispariţia unui mit: omul cu masca de fier” şi “Subjugarea prin farmece poate fi înlăturată”. Cum să nu te entuziasmeze o carte ca “Înţelepciunea ezoterică şi infrasexualitatea”? Cum să nu te înalţe la cer cartea “Tehnica înălţării la stele”? Cu timpul, intelectualii progresişti, sceptici în privinţa veridicităţii unei lumi, cum este a noastră, sunt tot mai puţini. Atunci când nu vor să vadă şi să recunoască ceea ce vedem cu toţii, sunt obligaţi să facă asta. Cei care vor să se integreze devin, uneori, de-a dreptul mistici. Restul, nu vor să se integreze festivismului nostru cultural şi sunt marginalizaţi; nimeni nu poate să reziste prea mult. Cea mai cruntă formă de intoleranţă este să nu-i dai omului iluzia că e la fel, când el e schimbat demult din funcţie. Uniunea Europeană e de acord cu noi, că esenţa unei civilizaţii este cultura; cultura occidentală. Oricine e dispus să te ia în braţe dacă la tine în ţară se instaurează cea mai profitabilă democraţie: dictatura ştiinţei de carte. E obositor să citeşti tot timpul, dar e aşa plăcut; altă treabă, tot n-ai. Nici nu e prea greu; după ce ai citit studiul “Ştiinţa de a citi o carte”, eşti pregătit. S-au iniţiat şi cursuri finanţate de UNESCO pentru recuperarea handicapaţilor, care se încăpăţânează să scrie ei cărţi, într-o lume a publicităţii foarte bine pusă la punct. Are loc o explozie demografică fără precedent, se măreşte numărul celor care se ocupă cu cititul cărţilor, dar maşinile produc mult mai repede cărţile, în cantitate mult mai mare, în comparaţie cu mamele, producătoare de copii, viitori cititori. Cartea a ajuns la supermarket. Dacă aceia pe care îi îneacă orgoliul susţin că modestia e apanajul mediocrităţii, la polul opus al acestui haos literar se găsesc scriitorii modeşti, care susţin că orgoliul e caracterizat de prostie. Pe ultimii nu-i prea interesează succesul imediat. Nu-i interesează publicul isterizat, care nici nu vine bine şi a şi trecut. Ei se apleacă asupra calităţii scrisului şi nu merg în întâmpinarea criticului literar; nu-l caută cu lumânarea. În loc să fie căutat şi mituit de prostovan, criticul face bine să caute el valoarea în noianul de scrieri literare. Valoarea se impune de la sine; când cauţi succesul, e posibil să vină, dar e un fals. Ca să reziste în timp, succesul trebuie lăsat să vină singur. Pentru a ieşi ceva de excepţie, trebuie să faci lucrurile cât mai normal cu putinţă. Din păcate, lucrul „de excepţie” se confundă cu „anormalul”. Ca şi în cazul brânzei cu mucegai sau a vinurilor de firmă, cărţilor bune nu li se face reclamă; acestea se vând pe zvon şi pe încredere. Dacă un om de încredere îţi spune că un roman e de valoare, merită să rişti. Publicitate se face produselor care nu se vând. România literară face reclamă la cârnaţii de Pleşcoi ai literaturii, care sunt cârnaţi ca oricare alţii. Se face publicitate deosebită la nimic deosebit. Într-un anume fel, Mircea Dinescu avea dreptate. Pe vremea lui Ceauşescu, mă urmărea toată Securitatea şi nu reuşeam să public nimic. Azi, reuşesc să public ce vreau, dar nu mă mai urmăreşte nimeni. Şi să vreau să mă înscriu într-un sistem de promovare agresivă, nu am nici o şansă; nu fac parte din mafia publicităţii. Cultura română este un aisberg întors cu susul în jos; elitele, vârful gheţarului plutitor, se găsesc ascunse în adâncul oceanului, în timp ce marea masa a nulităţilor, ce formează un imens bloc de ghiaţă, se găseşte la suprafaţă. De suprafaţă.

VICTOR MARTIN

Anunțuri