LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Victor Martin: „Punct critic levantin“

Nu orice editor de carte sau redactor la o editură e un critic literar competent; dacă nu are talent într-un domeniu sau altul al genului literar pe care îl slujeşte, nici atât

Da, dar o întreagă generaţie poate să cadă pe mâna unui astfel de critic, care pândeşte o împrejurare favorabilă parvenitismului. Copiii îl cred când le spune că au talent. Unii chiar au, dar nu se mai ştie care dintre ei, în condiţiile în care laudele deşănţate îi ameţesc pe toţi, făcându-i să se culce pe laurii victoriei. Coabitează literar, consumă beri, schimbă idei, sunt fericiţi. Unul merge pe un drum, altul merge pe alt drum profesional. Unul reuşeste în viaţă şi abandonează literatura, altul merge mai departe. Unii pleacă în străinătate, alţii se întorc. Unii vând vopsele şi îşi publică opera, alţii vând componente de calculator. Unii se plombează pe la câte o editură sau revistă, alţii sunt daţi afară de acolo. Tineteţea e o stare de spirit, mai ales când eşti tânăr şi nimic nu-ţi stă în cale; doar succesul.

Ca să fie tot timpul sub lupa publicului, scriitorul e nevoit să publice tot timpul, tot timpul lui, cantitatea de substanţă micşorând concentraţia de idei şi transformând inspiraţia într-un simplu act respirator.

Revistele literare sunt din ce în ce mai multe şi mai puţin citite, în vastitatea Internetului te pierzi. În plus, atât publicaţiile pe suport de hârtie, cât şi cele electronice, sunt împărţite pe criterii normale, politice, culturale, financiare, de marketing, de atelier, de club, de spaţii dedicate, de blog-uri, forumuri sau liste de discuţii, devenite stranii prin lipsa de percepţie. E ca şi cum o comisie de sondare a opiniei publice e percepută ca o comisie de scindare a opiniei publice.

Împreună cu ei, apare criticul, „ca soarele de pe cer”, prozator ratat, dar sumă a năzuinţelor celor ce îl înconjoară cu căldură, în speranţa că vor fi şi ei lăudaţi. Dacă tot nu are talent, criticul secundei e activistul cultural perfect. Se poate ocupa de deplasările în străinătate, împarte pâini unuia sau altuia dintre traducători, ţine o rubrică permanentă la o revistă culturală, unde, evident, numai el are dreptate. E îngrijitor de ediţie sau colecţie, redactor de revista sau supliment, referent, editor, antologator. E orice vrei şi se comportă cum vrei, chiar şi ca un editor adevărat, cum a văzut el în filme.

Nu se întrevede scriitorul de mâine în scriitorul de azi? Nu-i nimic. Se întrevede scriitorul de azi pe mâine. Totul e să nu ridice vreunul capul mai mult, să strice algoritmul.

E mai uşor să ai „autori aduşi de mână” decât autori aduşi de spate.

Fiecare generaţie, artificială sau nu, îşi are activiştii ei culturali, care nu se suportă între ei. Activismul este cel al momentului, nu al trecutului sau viitorului. Există prăpăstii între generaţii. Orice generaţie, care neagă importanţa unei generaţii superioare sau a uneia ce va să vină, se neagă pe sine.

Nu numai că se autodevoră prin promovarea valorii arbitrare de către criticul autoimpus, dar generează şi un fel de canibalism între generaţii.

Cei ce se ştiu ar trebui să se simtă, să meargă la prăşit. Ce interes au, mai ales când sunt „pe val”? Stau bine cu sacii puşi în căruţă, nu au nici un interes să educe, ci să ameţească. Sunt conştienţi că vom ajunge în Europa, ocolindu-i valorile morale, dar au venit ca să se aşeze, nu să se ridice de pe scaun.

Atâta timp cât lumea e într-un marş continuu, priveşte înainte şi nu-i putem atrage atenţia, suntem spectatori, nu scriitori. Nu putem ţine ritmul sufocant al alergării, nu ştim către ce să alergăm, nu putem intra în rândul lumii. Avem critică şi proză doar comportamentale.

Criticul are păreri. Ce aţi vrea să aibă?! E adevărat ce spune el, că problema care ar trebui mai des discutată nu i se pare a fi „cum ajungi scriitor”, ci cum te menţii. Ca scriitor tânăr, te menţii luând vitamine, făcând jogging sau yoga şi ferindu-te de E-uri, cafea, tutun, alcool şi droguri, până la adânci bătrâneţi. Dacă n-ar fi o minciună, afirmaţia ar fi un truism. E foarte greu să ajungi scriitor, la maniera la care vede criticul modelul scriitorului de azi. Dacă n-ai talent, orice e greu. Dacă n-ai talent, e foarte greu şi să-ţi dai seama că n-ai talent. Vine criticul şi te minte că ai talent, dar există şi aici un impediment: unii critici nu au nici ei talent de descoperitori de talente.

Se pune întrebarea: criticul netalentat generează scriitorul netalentat sau invers? Nu-şi pune nimeni astfel de întrebări. Formatorul de opinie, activistul cultural, nu-şi face probleme de conştiinţă. Îi laudă pe toţi, că s-o alege ceva. Timpul e un bun aliat. Dacă a mizat pe calul cardiac, nici o problemă, leafa merge. De rest, se ocupă istoria literaturii.

Ar fi simplist să fie aşa. Înainte de a fi critic, omul trebuie să fie diacritic, să-şi aroge proprietatea de a imprima o valoare specială fiinţelor din jur. Nu contează dacă acestea au sau nu „valoare specială”. O lansare de carte, o emisiune televizată, o cronică laudativă, o masă întinsă, ceva; oameni suntem. Literatura e viaţă, numai că, vorba filozofului: asta-i viaţă?!

Criticul netalentat nu vorbeşte despre valoare. El nu are în vedere valoarea pentru istoria literaturii, ci „valoarea de piaţă”. Nu vede că s-a trece prea uşor de la literatura pe înţelesul maselor la literatura de neînţeles, de la scriitura „în tranşee” la scritura în tranşe.

Când nu este prea edificat ce se întâmplă cu el, publicul e foarte uşor de păcălit. Aici, reclama, oricât de proastă ar fi, trebuie făcută cu insistenţă. La un public neformat, orice e reclamă, chiar şi antireclama. Azi păcăleşti pe unul, mâine păcăleşti pe altul şi îţi vinzi tirajul. Dacă îţi permiţi un tiraj mare, reclama nu mai are nici o importanţă; importantă e răspândirea uniformă a produsului, chiar şi prost, pe o suprafaţă cât mai mare. La publicul neinformat, amabalajul contează. Până se prinde publicul că are de-a face cu o generaţie de scriitori fabricată, generaţia trece. Trece şi publicul, trece şi criticul, autoimpus ca vârf de lance, şi vine altă generaţie, cu alt public şi alt formator de opinie.

Până atunci, criticul porneşte de la o convingere forte suplă: tot ce citeşte publicul său e adevărat.

Veţi întreba: bine, dar, atunci, ce rămâne? Cum în urma „falimentului clasei politice”, rămâne chiar clasa politică a momentului, în urma falimentului vieţii literare a unei generaţii, rămâne chiar generaţia. E consemnată şi atât. Şi mai rămâne ceva: speranţa într-o generaţie mai bună, care să dea arhetipul scriitorului de valoare. Şi speranţa într-un critic de talent, care să aibă şi curajul, şi spiritul de sacrificiu, de a-l descoperi.

Orgolioase, femeile din ziua de azi nu mai nasc conducători şi scriitori. Scriitorii „apar de nicăieri”; într-acolo se îndreaptă şi de acolo apare scriitorul de mâine. Şi mâine e o zi. 

VICTOR MARTIN

Anunțuri