LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Completări la „Boala şi moartea lui Eminescu“ – Cu ochii larg închişi. „Dosarul Maiorescu“

După încheierea cărţii „Boala şi moartea lui Eminescu” (Editura  Criterion Publishing,2007) am mai mult răgaz să mă ocup  de unele lucrări care tratează acelaşi subiect, pe care le-am evitat  în timpul elaborării pentru a nu mă lăsa influenţat sau ispitit de polemici cronofage. Îmi voi exprima părerea despre acestea – încercând, pe cât îmi va fi posibil, să-mi păstrez punctul de vedere din carte -sau nuanţându-mi-l, după caz, cu atenţionarea cititorului. Păstrez, desigur,  discuţia în limitele filologiei, de chestiunile medicale propriu zise ocupându-se specialiştii cărora doresc doar să le ofer izvoare cât mai curate.

*

Foarte puţin convingător este Călin L. Cernăianu atunci când vrea să demonstreze izolarea lui Mihai Eminescu de familia sa în vara lui 1883, de către Titu Maiorescu. Repet: şi mie mi-ar place să fie adevărat, simt oarecum unda adevărului plutind în aer – dar argumentele sunt strâmbe şi trebuie să închid ochii, să tac, să aştept eventuale probe noi, – şi să-i atrag atenţia autorului „Conjuraţiei  anti-Eminescu” asupra unei consecinţe posibile  a acestui mod de abordare ca a sa: compromite tema şi dacă cineva, cândva, o va relua cu informaţie şi demonstraţie nouă se va putea zice că nu vrea decât să calce pe urme bătute o dată în… nisip. Şi de aceea sunt dornic să storc de minciuni sau rătăciri logice studiul acesta îndelung al lui Călin L. Cernăianu: pentru a rămâne din sutele de pagini înfoiate cele câteva zeci cu adevărat necesare; pentru a izola, adică, ce cred că trebuie înţeles şi preţuit.

*

Averea criticului

Plonjez în mijlocul demonstraţiei lui Călin L. Cernăianu, şi citez:

„14 martie 1884 – Abil, când răspunde Harietei, Maiorescu o întreabă, între altele:   „Bătrânul D-voastră tată, când a fost pe la mine la Bucureşti în August anul trecut, mi-a spus că tot capitalul său mobil era de 18.ooo franci. Care este partea, care îi revine acum lui Mihai, după moartea tatălui său?”

Patru zile mai târziu, Harieta îi trimite o scrisoare de răspuns, din care lipseşte, însă, absolut orice referire, cât de aluzivă, la „capitalul mobil” ori la vizita tatălui ei la Bucureşti. E ca şi cum n-ar fi citit fraza subliniată…”

Titu Maiorescu răspunde scrisorii Harietei din Ipoteşti, 7 martie 1884, în care i se cer relaţii despre locul şi starea în care se află Mihai Eminescu. Citeşti la Călin L. Cernăianu şi nu-ţi vine să crezi.  Cum aşa?! Dar scrisoarea de răspuns a Harietei la această epistolă e de faţă, iar peste câteva pagini  Călin L. Cernăianu  chiar redă un fragment din ea. Este locul cunoscut unde Harieta povesteşte ce s-a întâmplat imediat după înmormântarea lui Gheorghe Eminovici. Redau  în întregime:

Ipoteşti, 1884, Marte, 18/30

Stimate Domnule Maiorescu

Primiţi sincera mea mulţumire pentru scrisoarea din 14 Martie a.c. şi mă grăbesc a vă comunica următoarile.

Sunt deja 2 luni trecute de când au murit tatăl meu. La înmormântarea lui au fost de faţă şi fratele meu locotenentul Matei din Râm. Sărat; după înmormântare, în loc ca să  facă fratele meu o catagrafie, el au început a vinde în dreapta şi în stânga toate obiectele mobile şi imobile, sub cuvânt că el va lua pe fratele său Neculai la sine la 15 marti. El au vândut toate vitele, la număr 27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, 3 vagoane de popuşoi, făcând trei părţi, adică mie /,lui/ Neculai şi lui Mihai, luând  bani şi toate hârtiile de valoare, mai ales o obligaţie de 6000 fr. şi biblioteca /lui/ Neculai de mare valoare, zicând  că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şi mai multe lucruri le-au făcut, care, deşi am o creştere de tot simplă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunde că el le va păstra pentru Mihai şi pre Nicu îl va lua la dânsul. Spre a vă încredinţa că vă scriu adevărul o pot dovedi prin un înscris ce au lăsat el însuşi, precum şi marturi, mătuşile şi toţi casnicii, în fine, satul, întreg. Deci eu vă rog din inimă şi suflet a vă adresa la fratele meu Matei, care este obligat a-l ţine, luându-i toată partea lui. Eu sunt singură, pribeagă, deoarece în Ipoteşti au intrat deja posesorul cel nou şi eu mă văd nevoită a mă depărta pe lângă o mătuşă la mănăstire.

Mu-mi ţine Vă rog de rău, că nu m-am interesat de fratele meu Mihai, dară necontenita sufirinţă de timp de un an a bietului Nicu – care numai pe mine mă putea suferi, probă este testamentul şi scrisoarea – ce le-au făcut înainte de a-şi lua viaţa , moartea tatălui meu foarte iute, eu singură şi oloagă, puteţi sânguri să gândiţi poziţiea mea – cât au fost de critică şi astăzi este şi mai critică; iar că nu se interesează fratele Matei, vă rog să vă răspundă Dlui singur. Primiţi – Vă rog – profundele mele mulţumiri pentru părinteasca îngrijire a iubitului meu frate Mihai, rugându-vă încă odată a avea bunătate să mă înştiinţaţi ce rezultat veţi lua cu betul Mihai. Cu deosebită salutare,

Henrietta Eminovici.

(Preiau textul în editarea lui George Muntean, vezi „Eminescu, 100 documente noi”, Ed. Eminescu, 2000, p.114-115)

Ce poţi să spui în faţa unei asemenea mistificări?! Cum să lipsească din această scrisoare  „absolut orice referire, cât de aluzivă, la capitalul mobil”? De acord că Harieta nu are proprietatea strict juridică a termenilor, ea vorbind şi de  lucruri mişcătoare (animale) şi nemişcătoare (clăi de fân, mobile). – dar  când face referiri  exacte la  acestea, când aminteşte şi un înscris de 6000 de franci? Titu Maiorescu (sau un economist de azi) putea estima preţul a 27 de vite; este vorba de o cireadă întreagă de altfel. De ce-i trebuie lui Călin L. Cernăianu o sumă exactă în bani? Pur şi simplu pentru a contabiliza cu cât ar creşte averea lui Maiorescu dacă ar deveni curatorul poetului, mai exact spus: pentru a scădea din această sumă chetele organizate ulterior şi a obţine venitul net. Este cazul?! Că Titu Maiorescu era zgârcit, se ştie. Dar averea sa era destul de frumoasă. Când va divorţa de Clara, peste câtva timp, ei îi va lăsa 100.000 în numerar; fiicei sale îi va asigura o rentă de câteva mii pe an. În câteva scrisori privitoare la banii necesari pentru Eminescu atrage atenţia destinatarilor că sumele nu contează, doar să fie cheltuiţi cu scop. E greu să câştigi simpatia cititorului pe aceste căi…

*

Ospeţia criticului

Deocamdată, ca detalii necesare, trebuie spus că  Nicu s-a sinucis  prin împuşcare chiar  la 7 martie 1884, în ziua când este datată prima scrisoare a Harietei către Titu Maiorescu, cea la care răspunde criticul cerând detalii despre „capitalul mobiliar”; George Muntean o editează, arătând într-o notă că scrisul nu-i aparţine ei – ci altei persoane. Călin L. Cernăianu cunoaşte aceste lucruri, de vreme ce  emite frumoasa ipoteză (de lucru, în fond), argumentată, însă, iarăşi incorect:

„Epistola în discuţie este ciudată şi în ceea ce priveşte grafia. În mod cert, ea nu a fost scrisă de mâna Harietei. Întrucât, potrivit datelor trecute în capul primei pagini pare a fi concepută la Ipoteşti, unde atunci nu exista o a treia persoană care să i-o pună pe hârtie, este posibil ca această scrisoare să constituie ultimul document scris de fratele ei Nicu înainte de a-şi face testamentul şi de a explica sumar ce l-a împins la sinucidere (9 martie 1884). Însă, la fel de bine, epistola poate fi un fals comis cu un scop anume.” (p.85)

Repet: Nicu Eminovici a murit la 7 martie; 9 martie este datat  actul de deces unde scrie „mort alaltăieri pe la ora şapte şi jumătate a.m. în casa sa din Com. Cucorăni, Cotuna Ipoteşti, prin împuşcare de sine însuşi.” De ce mută autorul gestul sinuciderii cu două zile? Simplu: pentru că la 7,30 dimineaţa  e greu să demonstrezi că Nicu ar fi scris mai întâi, în numele surorii sale, lui Titu Maiorescu – iar apoi s-ar fi împuşcat. Şi apoi, în actul de deces nu este trecută Harieta ca martoră, ci doi vecini, Costache Cărăuşu şi Ioan Lăzăreanu. Reiese că Harieta nu era în Ipoteşti ? (Scrisoarea „pare a fi concepută în Ipoteşti”, ne asigură Călin L. Cernăianu într-una din extrem de rarele clipe de îndoială ale sale). Din simplă curiozitate consultăm actul de deces al lui Gheorghe Eminovici, datat 9 ianuarie 1884: aici sunt trecuţi ca martori alţi doi vecini, Ioan Razanu şi Manoli Roibu. Nu era acasă nici Harieta (care îngrijise, totuşi, de bătrân) – nici Nicu, cel atât de suferind ?! Mai în jos, la actul de deces al Ralucăi Eminovici, datat 15 august 1876, martori sunt Ioan Razanu şi Const. Leancă. (Toate actele, la Augustin Z.N.Pop:” Contribuţii documentare…”,p. 93 squ). Rezultă că este o regulă – şi iată unde era nevoie de mintea plină de coduri de legi a juristului. În loc să ne spună că, să zicem, potrivit cutărei legi, cutărui paragraf, martorii la un deces nu trebuie să fie din familie – Călin L. Cernăianu, care vorbeşte cu majusculă despre Lege, care aduce precizări în atâtea alte chestiuni de interes – acum „o dă pe probabil”, ca să-i imit jargonul – părând a crede chiar că Harieta nu era la Ipoteşti în 7 martie, la moartea lui Nicu.

Relaţiile despre testament sunt luate, cum ne dăm seama, din scrisoarea Harietei, iar îndoiala asupra mâinii care a scris nu-şi avea rostul pentru că George Muntean a specificat la editarea actului că nu este scrisul Harietei. O eventuală expertiză grafică  (sau „criminologică”, după definiţia lui Călin L. Cernăianu) – i-ar fi putut îngusta această îndoială – dar probabil neamul Eminovicenilor nu merită, din partea autorului,  acelaşi tratament cu al Şuţilor…

Oricum ar fi, reiese un caracter tare: ştiind că sufere de o boală incurabilă, Nicu Eminovici premeditează lucid sinuciderea, făcând o scrisoare şi lăsând un testament pe care Harieta le invocă. Gestul ne sperie pe noi, astăzi, dar se pare că în epocă nu era foarte neobişnuit. Revenind la data de 7 martie 1884, este logic, cred, să considerăm că Harieta a fost răvăşită de moartea fratelui şi cineva din apropiere (vecini, oficialităţi, casnici cu oarecare ştiinţă la scris) a ajutat-o să aştearnă pe hârtie scrisoarea către Titu Maiorescu prin care cere relaţii despre celălalt frate al ei, Mihai Eminescu. Când îţi moare cineva drag e firesc să faci bilanţul rudelor  în suferinţă…Despre Matei ştia unde se află. Tatăl lor decedase pe 7 ianuarie, exact cu 60 de zile înainte, iar intervalul nu cred că are vreo importanţă mistică (la 40 de zile ar fi avut un asemenea sens; amintesc de sinuciderea Veronicăi Micle, premeditată de ea la 5o de zile după moartea lui Eminescu, „cinzecimea” însemnând, cred, ceva în această ordine, de n-ar fi să amintesc decât sărbătoarea teilor în Bucovina care se suprapune peste sărbătoarea creştină a Pogorârii Sfântului Duh, la 50 de zile de la Înviere). Vreau să spun că aceste ipoteze de lucru pot fi urmărite pentru a se vedea dacă duc undeva.

Dar ipotezele lui Călin L. Cernăianu duc foarte departe…însă fără a se sprijini pe solul ferm al documentelor, este un drum cu multe salturi aeriene. Încerc să rezonez în siajul deschiderilor sale. Ca jurist, autorul citează un articol din Codul civil, ediţia din 1867: „Acei care vor fi provocat interdicţiunea, nu vor putea face parte  din consiliul de familie” (Nu ştiu dacă virgula între subiect şi predicat este juridică sau  aparţine celui care citează; nu urmăresc Codul civil, accept că autorul are dreptate şi-mi rezerv dreptul de a controla, ca şi pe acela de a studia dacă acest cod a fost revăzut, revizuit, schimbat etc. între 1867 şi 1883.) Este într-adevăr interesant:  Titu Maiorescu este acela care a „provocat interdicţiunea” lui Mihai Eminescu la 28 iunie 1883, adică l-a internat la doctorul Şuţu. Lăsând deoparte faptul că în acest caz se eludează legea (nu ştiu dacă acesta este termenul exact sau trebuie altul mai dur), fiind necesare multe acte pentru o asemenea interdicţie – şi mai ales o confirmare medicală făcută de către o comisie cu argumente largi – Călin L. Cernăianu consultă dosarul „Interdicţia Mihail Eminescu”, deschis odată cu recluziunea poetului din 24-28 iunie 1883 şi rămas deschis, adică nerezolvat, până la moartea sa, în 16 iunie 1889.  Acesta poate fi considerat „dosarul Titu Maiorescu”, pentru că se datorează gestului criticului şi – după cum cred că argumentează corect din punct de vedere juridic Călin L. Cernăianu – pentru că Titu Maiorescu tergiversează închiderea/rezolvarea lui. Căîlin L. Cernăianu citează o   observaţie pe care Augustin Z.N.Pop nu a luat-o în seamă (şi nici alţi cunoscători ai acestui dosar): „Se va întreba Parquetu ce persoane ar putea constitui consiliul de familie, cari sunt rudele interzisului şi dacă este în ţară”.

Aceasta este, explică autorul,  adevărata rezoluţie pusă pe dosarul nr.968/1883. Primul Procuror cerea „Vă rugăm să binevoiţi a lua măsuri pentru regularea averei” – şi alături mai era observaţia: „Nu este curatelă, deoarece  Eminescu nu a încetat din viaţă, ci numai e alienat” – care se credea că este rezoluţia dosarului.   Fiind vorba, deci, de constituirea unui obligatoriu consiliu de familie,  Călin L. Cernăianu observă că, potrivit legii, Maiorescu nu putea face parte din el – pentru că-l interzisese pe Eminescu. În logica procurorului, autorul, reinstrumentând cazul,  consideră că Titu Maiorescu avea tot interesul să-l izoleze pe poet de familie, să se erijeze în tutorele lui – cu ce scop? – Să  facă parte din acest consiliu. Mai trebuie, însă, un articol de lege, în sensul că dacă lipsesc rudele chiar şi acel care interzice pe cineva poate face parte din consiliul său de familie. Autorul nu comentează – iar logica noastră nu este strict juridică, ci doar naturală în urmărirea scopului criticului. De ce ar avea acesta nevoie de izolarea lui Eminescu?       Să zicem că este corect judecătoreşte. Din informaţiile pe care le deţinem, însă, rezultă că familia lui Eminescu se interesează de el: atât tatăl, Căminarul Gheorghe Eminovici, cât şi fratele, locotenentul Matei Eminovici,  vin la Bucureşti şi-l vizitează pe critic cu scopul de a se interesa de cel interzis. De acum înainte Călin L. Cernăianu face hermeneutică, discurs (cu multe imprecaţii), istorie literară (abuzivă) – face, adică, orice pentru a demonstra că Gheorghe Eminovici n-a fost în Bucureşti în vara lui 1883, iar Matei Eminovici a fost, dar criticul nu i-a permis să-şi vadă fratele. Pe scurt, convinge teza – dar nu conving argumentele. Sunt 4 însemnări despre întâlnirea lui Gheorghe Eminovici cu Titu Maiorescu la jumătatea lunii august a anului 1883, iar autorul le discută pe rând.

Mai întâi, în Însemnările zilnice criticul notează la 18 august 1883. „Acum două zile a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) şi după aceea fratele său, locotenentul…” Călin L. Cernăianu nu dă crezare acestei informaţii, părându-i-se ciudat că „cei doi Eminovici nu ar fi venit împreună, ci separat – ca la dentist” (p.81) – , şi consideră că textul a fost inserat ulterior în jurnal, ca o justificare. Cea de-a doua dovadă a acestei întâlniri este scrisoarea lui Titu Maiorescu din 18 octombrie 1883 către acelaşi Gheorghe Eminovici:

„Stimate Dle,

Starea fiului D-voastră şi amicului nostru literar M.Eminescu nu s’a îndreptat încă, şi aşa am hotărât cu toţii, cei de aici, să-l trimitem pe cheltuiala noastră la Institutul de alienaţi din Viena şi să-l lăsăm acolo vreme de un an. Dacă nu se va îndrepta până atunci, va fi timpul venit să-l aşezăm la Golia sau la Mărcuţa, ca pe un bolnav fără leac.

Cu prilejul venirei D-voastre la Bucureşti, ne-aţi declarat, că lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală pentru nenorocitul D-voastră fiu. Cu toate acestea m-am crezut dator a vă da de ştire despre cele de mai sus. Primiţi, vă rog, încredinţarea deosebitei mele stime. T.M.”

Această scrisoare se află tot în jurnalul lui Maiorescu, iar autorul consideră că nici ea n-a fost expediată, ci este tot o piesă târzie confecţionată de către critic pentru posteritate. Scrisul pare cam înghesuit, pentru a încăpea într-un spaţiu lăsat intenţionat gol, iar adresarea şi datarea („D-lui George Eminovici. Cucureşti 18/30 Octombrie 83 (Ipăteşti,(Distr. Botoşani”) sunt încă mai înghesuite decât restul textului şi scrise cu altă cerneală: dovadă că acest cap al scrisorii a fost făcut într-o zi, cu unelte de scris noi, iar restul – altădată. În discuţie nu mai intră obiceiul criticului de a lăsa în jurnal cópii după scrisori: copie sau nu, scrisoarea n-a fost expediată (nu există dovada poştei, etc.) Acest tip de raţionament estre bun pentru procurori…

Al treilea loc unde se face referire la întâlnirea dintre Maiorescu şi căminar este scrisoarea Harietei din 7 martie 1884: „Aflând de la răposatul meu tată că Domnia Voastră aţi fost totdeauna generos către sărmanul frate Mihail şi aţi luat asupra D.voastră îngrijirea lui materială şi-l sprijiniţi după cum se poate, Vă rog din toată inima a mă înştiinţa în ce grad se află boala fratelui meu  în present şi ce ştiri aveţi D. Voastră despre sărmanul Mihai, căci nu ştiu unde a mă adresa…” Aici, prin analiză de text autorul consideră că Harieta vorbeşte la modul general de grija lui Maiorescu, încă din 1872 începând, faţă de Mihai – dar şi faţă de Şerban. Autorul comite cel puţin un abuz prin omisiune în  acest caz, sau pur şi simplu nu observă că expresia folosită de Harieta: „aţi luat asupra D.voastră îngrijirea lui materială şi-l sprijiniţi după cum se poate” – răspunde aproape cuvânt cu cuvânt celei din scrisoarea de mai sus a lui Maiorescu: „lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală”. În nici o interpretare de text – avocăţească, de procuror, literară etc. – nu se poate trece peste asemenea coincidenţe; ele arată că Harieta a citit scrisoarea de mai sus a lui Titu Maiorescu adresată tatălui ei, că de aici „a aflat etc.” – deci: acea scrisoare a fost expediată.

În  fine, a patra menţiune este răspunsul lui Maiorescu la această scrisoare a Harietei: „Bătrânul D-voastră tată, când a fost pe la mine la Bucureşti în August anul trecut, mi-a spus că tot capitalul său mobil era de 18.000 franci. Care este partea, care îi revine acum lui Mihail, după moartea tatălui său?” Mai neatent cu această epistolă, autorul se miră doar că n-a fost şi ea copiată în jurnalul lui Maiorescu, iarăşi se miră cum de a ajuns până la noi, consideră că relaţiile exacte asupra averii căminarului puteau fi obţinute de la Matei sau de la prietenii familiei – şi se înfundă în  consideraţii pe marginea argyrofiliei criticului – neuitând să spună, cum am văzut mai sus, că Hareita nu dă nici un răspuns exact – când am văzut cât de exact îi răspunde  ea lui Maiorescu. Pune şi asupra ei blamul neîncrederii – pentru a ajunge la a cincia însemnare, într-adevăr interesantă, cea din scrisoarea Clarei Maiorescu (soţia criticului) către Emilia Humpel (sora criticului): „Are un frate ofiţer, care e ţicnit; deunăzi a fost şi a vrut să-l scoată şi să-l ia la ţară. Cum însă Eminescu e înscris de Titus, doctorul nu-l eliberează decât după declaraţia acestuia. Natural că aceasta nu se poate întâmpla, decât la cererea tatălui,  acesta însă n-a scris nimănui aici.”

Aici dl. Călin L. Cernăianu nu mai resimte nevoia să explice cum stau lucrurile din punct de vedere juridic, textul Clarei fiind limpede: cel interzis nu poate fi eliberat decât de cel care a efectuat interzicerea – sau de tutorele său legal, în cazul de faţă, de tată (nu de fraţi, surori sau alte rude). Autorul consideră că expresia N-a scris nimănui aici „echivalează cu nu a luat legătura cu nimeni din familia ei” (a Clarei) – găsind argumentul suprem că Gheorghe Eminovici n-a fost în Bucureşti, nu l-a vizitat pe Titu Maiorescu, nu l-a mandatat, deci, să aibă grijă de Eminescu. De data aceasta analizează o expresie de limbă. De ce nu înţelege, însă, stricto sensu:  n-a scris nimănui aici echivalează cu ce scrie mai sus:  n-a cerut . Din scrisoarea lui Titu Maiorescu înţelegem asta: „Cu prilejul venirii D-voastre la Bucureşti, ne-aţi declarat că lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală a nenorocitului D-voastră fiu. Cu toate acestea, m-am crezut dator a vă da de ştire despre cele de mai sus.” Există aici un „cu toate acestea”, un „totuşi”, o relaţie adversativă puternică: deşi l-aţi abandonat complet pe fiul D-voastră, totuşi vă informăm (noi,  cei de aici, grupul de amici) ce s-a mai întâmplat cu el şi ce avem de gând să mai facem. Maiorescu a preluat complet, numai de facto însă, tutela asupra poetului – estimând că este abandonat de tatăl său şi că fratele Matei este „ţicnit” – cum înţelege Clara. Există situaţia oarecum similară a lui Nicu Eminovici,  celălalt fiu grav bolnav de la Ipoteşti, pe care Gheorghe Eminovici, el însuşi grav bolnav, vrea să-l abandoneze în Bucureşti, chiar la Şuţu. Prin „îngrijirea morală” nu se înţelege strict grija juridică – dar se presupune.

Oricum ar fi, Gheorghe Eminovici a venit în Bucureşti şi este nefiresc să ne închipuim că nu l-a văzut pe fiul său la sanatoriu. Drumurile îi şedeau în fire, avea prieteni aici şi o gazdă oarecum permanentă, de doctorul Şuţu ştia, la doctorul Kremnitz fusese chiar împreună cu Titu Maiorescu să se consulte mai înainte cu doi ani. El nu a dat, însă, un înscris. Putea să ceară atunci, pe loc, eliberarea lui Mihai Eminescu din sanatoriu – dar n-a făcut-o. Nici pe Maiorescu nu l-a mandatat printr-un act să se ocupe oficial de el. Este un fel de „rămâne cum am vorbit”, atitudine de ţăran temător să acţioneze.

Pentru acest „nici – nici” al său  se ridică multe întrebări. De ce nu şi-a scos fiul din balamuc? L-a văzut însuşi bolnav? L-au făcut alţii să creadă că este bolnav? A crezut că e o glumă de-a lor, de-a ziariştilor, şi se va rezolva de la sine situaţia? A vorbit cu fiul săi şi acesta l-a lămurit, cerându-i să nu se bage?!

De ce nu i-a dat procură lui Maiorescu?  – Totuşi,  a făcut o declaraţie verbală: „ne-aţi declarat, că lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea…” Virgula aceasta din textul maiorescian trebuie păstrată (Călin L. Cernăianu o elimină, făcând complement direct: ne-aţi declarat că), ea înseamnă ne-aţi făcut declaraţia, aţi declarat ferm; nu este vorba de o simplă afirmaţie, trebuie făcută legătura cu informaţiile bătrânului privind averea sa, etc.

Cercul strâmt, sau arta de a trăi pe vremea lui Eminescu

O opinie vom formula şi noi în această privinţă, dar mai jos. Deocamdată, să vedem ce e cu venirea lui Matei Eminovici la Titu Maiorescu, puţin după tatăl său. Aici Călin L. Cernăianu nu ştie, sau nu vrea să ştie: locotenentul „cel ţicnit” i-a scris lui Titu Maiorescu încă din 18 iulie:

„Stimate Domnule Maiorescu,

Sunt informat de la D-nu Câţă-Niculescu, că fratele Michai Eminescu este serios bolnav: vă rog  din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vr-un an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vro 200 galbeni într-un loc, ‘i iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el….”

Câţă-Niculescu nu este altul decât comisarul de poliţie care l-a ridicat pe Eminescu de la baia Mitraşewsci (după ediţia academică, la 24 iunie; după alte surse, la 28 iunie) şi a întocmit acel proces verbal care  în final are notaţia: „Numitul Eminescu are familia la Botoşani. Vom dispune să fie încunoştinţaţi.” (O.XVI,p.600). Matei vine, aşadar, în urma acestei înştiinţări oficiale, după ce vrea să fie confirmată şi de către Titu Maiorescu. Este de presupus că şi Gheorghe Eminovici a primit o asemenea înştiinţare, la Ipoteşti. Scenariul probabil este acela că Matei a fost informat de la Ipoteşti. În sensul juridic, nu ştim dacă şi prezenţa lui era necesară sau tatăl, venind la chemarea poliţiei, împlinea suficient legea. E posibil ca locotenentul să fi venit doar ca să fie şi el de faţă, poate chiar împotriva voinţei bătrânului care considera că poate rezolva însuşi chestiunea. Mai departe, nu insistăm. Nu ştim dacă au venit la Maiorescu în aceeaşi zi – ori „curând după aceea”  din jurnalul criticului se referă la un spaţiu temporar mai larg. Ştim că Matei ia ceasul fratelui său Mihai, dar mai ştim că acest ceas fusese dăruit de  căminar poetului. De o mandatare „parţială” a lui Matei de către tatăl său să meargă în locuinţa lui Mihai, să rezolve cu averea etc. – s-a putea, eventual, vorbi – dar iarăşi lipsesc informaţiile.

Călin L. Cernăianu se îndoieşte şi de puţinele informaţii care există pentru aceste momente din viaţa lui Eminescu. Îl ajută faptul că ele provin masiv dintr-o singură sursă, de la Maiorescu. În acest caz, în loc să le respingă de plano pentru că-l consideră pe critic direct implicat, părtinitor, „viclean” cum se exprimă de câteva ori – procedează la respingerea fiecărei informaţii în parte, multiplicând adjectivita, folosind un arsenal întreg de imprecaţii pentru fiecare cuvinţel  din acest jurnalul intim. Acest aparat de vorbe suplineşte argumentaţia – care, atunci când se desfăşoară totuşi, nu convinge în recele logicii ei. Practic, Călin L. Cernăianu s-a înarmat cu un singur articol din Codul civil 1867, acela care stipulează că nu poate face parte din consiliul de familie cel care l-a interzis pe acela. Dosarul din 1883 rămâne, însă, deschis până la moartea poetului, şi documentul din 6 iunie 1889, prin care se constituie în fine un consiliu de familie pentru Mihai Eminescu, numeşte limpede: „următoarele persoane: Dl. Titu Maiorescu, Dimitrie A. Laurian,L. Caragiali, Braneanu şi Valentineanu” – aceştia fiind „prieteni  cu Eminescu, în lipsă de Rude.” În faţa acestui document, Călin L. Cernăianu îşi concentrează tirul asupra lui M. Brăneanu, ziaristul de la România liberă care declară că Mihai Eminescu nu mai are rude în viaţă: „Decizia Tribunalului se bazează exclusiv pe o declaraţie mincinoasă: aceea că Eminescu nu ar mai avea rude în viaţă.” Se trece sub tăcere Harieta – care îl îngrijise pe poet, îl văzuse fugind din Botoşani, îl urmărea, iar în aceste zile se interesa insistent de fratele ei. Este de presupus, aş adăuga, că Harieta era cunoscută  ca personaj în lumea lui Eminescu. Această minciună juridică rămâne de explicat. Este culpabilă, desigur, dar nu numai pentru Maiorescu – ci şi pentru I.L.Caragiale, de pildă, care ştia chiar mai multe lucruri despre Harieta, chiar de la Mihai Eminescu.

Rămâne, însă, de explicat în termeni juridici de ce acum, în 1889, Titu Maiorescu poate face parte din consiliul de familie al lui Eminescu? Nu el l-a interzis pe poet, în sensul acestui dosar? Da, l-a interzis în 1883 – nu însă şi în 1889. Cred că lucrurile sunt destul de încurcate.

Fără a avea pretenţia că dau un răspuns – şi aşteptând rezolvarea de către jurişti a cazului – revin la august 1883 cu vizita lui Gheorghe Eminovici la Bucureşti. Tocmai în jurul lui 15 august chestiunea Eminescu devine publică într-un sens mai larg. Grigore Ventura semnează în L’Indépendence roumaine atacul împotriva lui Al. Macedonski care în Literatorul tipărea epigrama „Un X…pretins poet, acum… Şi nu e azi decât nebun”.  Ce reiese din această polemică în care sunt antrenate multe ziare şi care coboară din presă în stradă? În primul rând este prima oară când se rosteşte şi se tipăreşte felul bolii lui Mihai Eminescu: nebunie. Ventura  arată că Macedonski  este acela care-l face nebun pe Eminescu, drept pentru care se ridică împotriva lui Macedonski. Pe fondul acestei tulburări mediatice vine tatăl lui Eminescu în Bucureşti, probabil şi Matei este speriat de presă. De ce se procedează, însă, astfel împotriva lui Eminescu, cel care oricum era în recluziune la o clinică particulară?  Rezonând în logica lui Călin L. Cernăianu, mi se pare că acesta ar fi al doilea cerc al recluziunii lui Eminescu. Titu Maiorescu l-a interzis, a prilejuit deschiderea unui dosar pe numele poetului – dar nu poate înfiinţa un consiliu de familie. Tatăl poetului nu aduce nimic nou la rezolvarea „cazului” prin venirea la Bucureşti. Prin urmare, Eminescu este liber, liber ca pasărea cerului cum se spune. Poate chiar să iasă din casa de sănătate. Iată de ce, din punctul de vedere al „conjuraţiei”, era nevoie de o măsură de prevedere – şi se configurează acest al doilea cerc din jurul persoanei poetului, cercul mediatic. Liber – dar „nebun” social: o libertate iluzorie, pentru că toată lumea îl consideră închis în propria lui minte sau trup. Nu mai are serviciu, nu mai este credibil, nu se mai ia în seamă ce spune…

În aceste condiţii juridice, Maiorescu a deschis un dosar care trebuia închis sau rezolvat. Probabil, ani la rând el a încercat să-l rezolve, adică să-l ia sub tutelă pe Eminescu. Probabil, ani la rând n-a reuşit acest lucru, mereu opunându-se cineva. Anii 1883-1889 sunt ani de răceală între poet şi critic: acest dosar îngheaţă relaţiile dintre ei. N-am nevoie de procedeul prin care  lui Grigore Ventura s-a folosit de Al.Macedonski să anunţe ceva, şi nu mă voi folosi, şi eu, de Călin L. Cernăianu. Trebuie doar să repet: aceasta este o teorie, nici mai mult dar nici mai puţin decât o teorie. Ea se verifică oarecum parmenidian, oricum circular – adică mi-e indiferent de unde pornesc pentru că tot acolo ajung.

N. GEORGESCU

Anunțuri