LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Completări la „Boala şi moartea lui Eminescu“ – Iarăşi despre autopsie. Cu ochii larg închişi…

După încheierea cărţii „Boala şi moartea lui Eminescu” (Editura  Criterion Publishing,2007) am mai mult răgaz să mă ocup  de unele lucrări care tratează acelaşi subiect, pe care le-am evitat  în timpul elaborării pentru a nu mă lăsa influenţat sau ispitit de polemici cronofage. Îmi voi exprima părerea despre acestea – încercând, pe cât îmi va fi posibil, să-mi păstrez punctul de vedere din carte -sau nuanţându-mi-l, după caz, cu atenţionarea cititorului. Păstrez, desigur,  discuţia în limitele filologiei, de chestiunile medicale propriu zise ocupându-se specialiştii cărora doresc doar să le ofer izvoare cât mai curate.

*

… Citesc abia acum seria se studii şi articole reunite de  Călin L. Cernăianu  sub titlul „Conjuraţia anti-Eminescu” în revista „Semnele timpului. Pagini pentru cazuri extraordinare”, Nr. 3-5 (2002) – pe care mărturisesc a le fi răsfoit de câteva ori  găsind cele mai uşoare pretexte să le pun deoparte (mai ales antiintelectualismul agresiv al autorului, care ritmează ca o perdea intermitentă  drumul spre un posibil contact cu informaţia, a constituit, cred, reaşezarea aproape mecanică a acestei cărţi mereu la baza teancului de aşteptare). Apariţia d-lui Călin L. Cernăianu în eminescologie a fost, şi pentru mine, o reverificare tonică a documentelor despre poet – cu legislaţia timpului; autorul a clarificat multe lucruri de ordin general şi am sperat tot timpul că va veni cu precizări juridice categorice. Chiar aduce asemenea lămuriri în câteva zone – pe care le voi aminti la momentul potrivit. Până la eventualele elogii, însă, trebuie să parcurg nisipul fierbinte al unor interpretări care nu-mi dau linişte. Prea mult foc, prea subţiri încălţările noastre de literaţi, scriitori, pentru dinţii resentimentari ai caniculei ce cade torenţial din  sferele înalte ale Instituţiilor lui Justinian, vizitate de către autor, pe domeniul istoriei literare. Mă refer, aşadar, la zone mai umede, unde omenescul pare, totuşi, îngăduit.

Găsesc, în fine – aici, şi nu în sutele de pagini publicate ulterior de către autor, pe care le răsfoisem cu aceeaşi indispoziţie fizică, de altfel – demonstraţia sa că  doctorul Al. Şuţu ar fi scris un text larg despre boala lui Eminescu. Credeam că este o neînţelegere; nu, Călin L. Cernăianu consideră că a descoperit raportul medical întocmit imediat după autopsia lui Mihai Eminescu – şi găseşte temeiuri să-l atribuie chiar doctorului Al.Şuţu, deşi raportul este ne semnat. Dânsul procedează la o expertiză grafică, adică la o comparaţie între înscrisul pe care-l consideră  raport de autopsie – cu două alte înscrisuri care-i sunt atribuite lui Al. Şuţu – şi deduce că toate cele trei texte sunt scrise de aceeaşi mână. Autorul numeşte asta „expertiză criminalistică a scrisului”. Textul de comparat, acest raport de autopsie, are 16 pagini şi se găseşte la Biblioteca Academiei Române unde a fost adus e către George Potra după ce l-a editat (1934; a fost donat? Oferit spre achiziţie? Când anume?) – iar celelalte două texte, presupuse a fi ale lui Al. Şuţu,  au câteva rânduri (Certificatul medical din 5 iulie 1883) şi, respectiv, aproape o filă (Raportul medico-legal din 23 martie 1889).

Nu se poate admite aşa ceva; pentru o expertiză grafică, de orice fel ar fi ea, sunt necesare enorm de multe mostre de scriitură, trebuie investigaţii colaterale (privind cerneala, peniţa, hârtia), analiza de text este indispensabilă, e nevoie de o metodă anume, mai e nevoie de multă prudenţă; cele câteva pagini de carte împănate cu imagini scanate după documente nu pot vorbi de la sine, textele ele însele nu se autoexpertizează. Călin L. Cernăianu este, probabil, singurul care crede că Al. Şuţu a scris cu aceeaşi mână toate cele trei materiale. Bazat pe acest crezământ, ajunge la concluzii adacadabrante pe care le repetă la tot pasul în articolele sale din această carte – şi din altele. Bine ar fi să aibă dreptate, dar lipseşte demonstraţia. Concluzia cea mai năucitoare ar fi că Al. Şuţu, medicul care pe faţă spunea tuturor că Eminescu a avut sifilis, – în ascuns, în acest raport ne semnat şi ne făcut public, afirmă că poetul n-a murit din cauza sifilisului  ci doar din cauza unei oboseli cumplite. Mai mult încă: acest raport ar fi circulat subteran şi din el se inspiră pentru unele informaţii primul biograf al lui Eminescu, nimeni altul decât Nicolae Pătraşcu.  Aceasta este prima zală din lungul lanţ al „conspiraţiei anti-Eminescu” pe care-l forjează Călin L. Cernăianu în articolele sale.

Evident, este ceva de felul „risum teneatis, amici” – dar autorul este atât de încrâncenat în susţinerile sale încât a sacrificat deja câţiva arbori seculari  şi baremi din milă pentru biata pădure trebuie să-l trag de mânecă. Închid, de aceea, ochii şi trec prin valurile de injurii şi noroi aruncate asupra lui G.Călinescu şi a tuturor biografilor sau profesorilor de română care ar conspira de un secol şi mai bine împotriva lui Mihai Eminescu; mai mult chiar: încerc să mă apropii, tot orbeşte, de autor, să intru în sistemul său şi să-l înţeleg. Cu ochii larg închişi vreau să-l ajut să şi-i deschidă pe ai săi.

*

În căutarea arhivelor

Pentru că nu se compară între ele abstracţiuni, trebuie mai întâi să redăm concret faptele. George Potra publică în  1934 o broşură intitulată „Mihail Eminescu. Cauzele morţii sale. Studiu” (Editura librăriei CULTURA POPORULUI, 16 pagini) unde editează defectuos acest text, despre care scrie într-o notă (preluată parţial şi de Călin L. Cernăianu): „Manuscrisul original este proprietatea mea  şi îl am din hârtiile rămase de la regretata poetă Cornelia din Moldova. Am căutat în nenumărate rânduri şi pretutindeni, unde am avut bănuiala că aş putea da de numele autorului, dar mi-a fost absolut imposibil, fiindcă timpul îndelungat care s-a scurs de atunci şi până acum târâse în vecinicie pe aceia care mai puteau să spună ceva despre el. În orice caz, se vede că manuscrisul este al unui medic, şi aceasta o dovedeşte caracteristica scrisului şi numeroşii termeni medicali întrebuinţaţi în raport.

Eu aş propune ca autor al manuscrisului pe   Dr. N. Tomescu, fostul medic primar al spitalului de copii şi al institutului unde era internat  M.Emiescu. El este  acela care a pus diagnosticul sistemului circulator al poetului şi numai el singur, dintre medicii care l-au îngrijit, nu a publicat nimic în legătură cu el; deci ar fi exclus ca să nu-şi fi luat şi el notiţe, ca şi ceilalţi, de felul cum se manifesta boala şi viaţa poetului.”

Până aici citează Călin L. Cernăianu, dar nota continuă:

„Nemulţumindu-mă numai cu atât şi voind să dau articolului de faţă o atenţie cât mai mare, şi dacă îmi permiteau cercetările chiar a-l transforma într-un studiu preţios, am început, mânat de informaţia raportului, să răscolesc praful trecutului de pe dosarele care mai trăiau în podul spitalului Brâncovenesc. Bunăvoinţa şi atenţia D-lui Dumitriu, Marin Ionescu şi Ioraşcu Vasile care timp de o săptămână n-au încetat  de a căuta în tot locul unde bănuiau că vor da de vreo hârtie preţioasă, s-a terminat fără nici o satisfacţie, fiindcă Morga la acel spital fusese de scurtă durată, numai pentru timpul cât se făceau reparaţii la spitalul Colţea (acolo era Morga oraşului mai înainte); iar printre hârtiile timpului s-au găsit copiile multor memorii, adresate  Ministerului de către Administraţia acestui spital, prin care cere să i se mute în altă parte Morga, deoarece nici localul nu permite aceasta şi nici starea bolnavilor care stăteau alături de cadavrele ţinute mai multe zile, sau chiar o săptămână, până când le venea rândul la autopsie.

După cum vedem, fiind ceva fugitiv, nici procesele verbale ale autopsiilor nu s-au păstrat.

Socotind că la Ministerul de Instrucţie se găseşte copia  procesului verbal, fiindcă fusese la autopsie şi un reprezentant al acestui minister, am pornit-o într-acolo, dar mi s-a răspuns că arhiva mai veche de 30 de ani a fost dată Arhivelor Statului.

Imediat ce am auzit, fără multă gândire m-am şi dus la depozitul tuturor vechiturilor de acte, în speranţa de a vedea cât mai repede hârtia mea dorită.

Iluzie zadarnică şi mult regretabilă, fiindcă hârtiile Ministerului de Instrucţie din anul 1889 erau prea puţine, iar printre acestea lipsea tocmai cea căutată. Mi s-a spus de cineva – poate că vei găsi la Institutul Medico-Legal unde se vor fi adunat hârtii de felul acesta.

Pentru convingere, am vizitat în ultimul timp şi acest institut, dar secretarul m-a lămurit din primele cuvinte că arhivă mai veche de anul 1893, data înfiinţării institutului, nu se găseşte. Şi cu aceasta am terminat şirul drumurilor în căutarea hârtiilor cu informaţii mai preţioase, rămânând ca viitorul să fie mai indulgent pentru aceia care se vor ocupa încă cu viaţa şi opera lui Eminescu.”

Dl. Călin L. Cernăianu ar fi trebuit să vadă: George Potra deţine „manuscrisul original” – dar caută prin arhive „hârtia mult dorită”.

De bună seamă, el este convins că are o copie după un act, că această copie făcută de mână este manuscrisul său găsit între hârtiile Corneliei din Moldova – şi caută actul după care s-a făcut ea. Se ştie (şi în acest înscris se spune) că autopsia lui M. Eminescu, cerută de Titu Maiorescu, a fost publică, s-a făcut în amfiteatrul Spitalului Brâncovenesc de către profesorii Alexianu şi Şuţu, şi la ea au asistat: Primul procuror al Tribunalului Ilfov, Inspectorul de poliţie, Secretarul general al Ministerului Instrucţiunii Publice – precum şi ziarişti, amici ai poetului, doctori, studenţi. George Potra presupune că fiecare instituţie a avut o copie după actul întocmit – şi merge prin arhive să-i găsească undeva locul, dar nu are succes (ciudată este afirmaţia sa că la Ministerul de Instrucţie erau puţine hârtii din 1889 – „iar printre acestea lipsea tocmai cea căutată”; cred, însă, că este vorba de o exprimare defectuoasă, calc după limba franceză).

Copia pe care o deţine George Potra putea fi luată de un notar, de un avocat, sau de un simplu curios… de ce să fie neapărat vorba de un medic? Sau, dacă este vorba de un medic, de ce să nu fie chiar Cornelia din Moldova, medic respectabil, în arhiva căreia G.Potra a găsit documentul?! Desigur, cel care a întocmit actul original, acest raport de autopsie, nu avea cum să nu fie medic…    Poeta Cornelia din Moldova (1866-1933), pe numele adevărat Cornelia Kernbach-Tatuşescu, era botoşeneancă, fratele ei, poetul Gheorghe din Moldova (1863-1909), fiind căsătorit cu Ana Conta, sora filosofului. Ne aflăm, aşadar, în cercul strâmt din jurul Veronicăi Micle (un timp, Ana Conta i-a fost prietenă – dar după moartea Veronicăi nu i-a păstrat o amintire prea frumoasă). Cornelia din Moldova a fost mult timp  medic secundar al Eforiei Spitalelor civile din Bucureşti (a absolvit Facultatea de medicină din Bucureşti, susţinându-şi teza de doctorat aici, în 1893, devenind printre primele femei medic de la noi). Era firesc să o intereseze destinul lui Eminescu, îi era la îndemână să-şi facă o copie după raportul de autopsie pe care-l caută George Potra – dar este nefiresc la acesta să nu ne spună că are de-a face cu arhiva unui medic … şi să caute medici în generaţia lui N.C.Tomescu atunci când se află între alte hârtii. O expertiză grafologică ar fi cât se poate de potrivită pentru a stabili dacă înscrisul în discuţie a fost făcut de mâna Corneliei din Moldova. Nu ne depăşim limitele în acest domeniu – dar ne prinde mirarea că dl. Călin L. Cernăianu procedează la o expertiză… cu înscrisuri de la Şuţu.

*

A existat un raport de autopsie

Pentru că a iscat vii discuţii (mai ales prin intervenţia lui G. Călinescu care-l compară pe George Potra cu Octav Minar şi declară că textul este suspect de a fi o plastografie), George Potra  dă Bibliotecii Academiei Române înscrisul său, care astăzi se păstrează la secţia de manuscrise. Eu remarc mai întâi hârtia, care este semitransparentă, improprie întocmirii, chiar scorţoasă. Primele pagini sunt scrise faţă-verso iar cerneala trece  prin suport făcând textul greu lizibil – motiv pentru care, desigur, cel care a scris  continuă pe o singură faţă. Mai remarc, apoi, câteva informaţii ce pot lega acest text de un context. Astfel,  înscrisul lui George Potra face istoricul bolii poetului, şi începe aşa: „La 8 iulie 1883, Mihail Eminescu a fost izbit într-un mod qusi-subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi. Iritabil numai  şi muncit de o insomnie ţinută cu  câteva zile mai  înainte, se armă în invidia lui cu un revolver şi ameninţă fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici. Cu multă dificultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la institutul medical „Caritatea” din Bucureşti…”

Ai crede că data de 8 iulie, pentru cea adevărată, de 28 iunie, rezultă din diferenţa de 12 zile dintre stilul vechi, păstrat la noi, şi cronologia europeană. În realitate, însă, între 28 iunie şi 8 iulie este o diferenţă de doar 10 zile. De fapt, acest început seamănă foarte bine cu ineptul „Studiu critic” publicat de Nicolae Pătraşcu în „Convorbiri literare”, după moartea poetului. Redăm fragmentul corespunzător, din nr. 11-12, ian.-feb 1890, p.1054: „Spre începutul lui iulie 1883, însă, poetul nostru simţi oarecari anomalii în fizicul lui robust, un număr de nopţi de insomnie care-l neliniştiră şi-l obosiră. La 8 iulie, un vânt puternic se abătu asupra acestui creer-lume, dezrădăcinând orice vegetaţie  şi astri şi lăsând în urmă-i pustiul şi umbra în care nu mai încolţi decât sămânţa morţii. Se înarmă des-de-dimineaţă  cu un revorver şi plecă să ia o baie. Când voi să se coboare, descărcă revorverul în unul din vechii şi cei mai buni prieteni ai săi, D. Chibici-Râvneanu. Atunci fu condus şi instalat la ospiciul Caritatea din Bucureşti, unde stătu mai bine de două luni…”

Aici este, cred, una dintre sursele actului medical pe care-l deţine George Potra – şi mi se pare firesc să considerăm că avem de-a face cu o compilaţie a cuiva (mai mult ca sigur, chiar Cornelia din Moldova) după  izvoare narative avute la îndemână. Oricum, se vede cu ochiul liber că nu avem de-a face cu actul original, cel din 16 iunie 1889; ar mai rămâne posibilitatea, destul de vagă însă, ca  acest act să fi fost preluat  şi comentat, topit în comentariul de faţă,  de către Cornelia din Moldova sau cine va fi autorul documentului descoperit de George Potra în arhiva ei. Niciunul dintre medicii lui Eminescu nu confundă 28 iunie 1883 – cu 8 iulie 1883. Nu mai complic lucrurile cu revolverul lui Eminescu şi afacerea Chibici-Râmneanu (am dezvoltat separat subiectul; dacă e cazul, revin).

Am redat începutul, să redăm şi  partea referitoare la creier. Spune actul lui George Potra: „Comparându-se între ele cele două hemisfere, s-a găsit o greutate mai mare de 25 gr. în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetării şi al acţiunii. Circumvoluţiunile frontale ocupau ele singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând până la un punct dezvoltarea anormală a regiunilor psihice în defavoarea celor sensoriale, motoare şi vegetative.”

N. Pătraşcu în 1890, scria cam la fel: „Emisferul stâng, organul cugetării propriu-zise, avea 25 de grame mai mult decât celălalt. Circumvoluţiunile frontale ocupau singure mai mult de jumătate din volumul emisferelor indicând până la un punct dezvoltarea anormală a regiunilor psihice, în defavoarea celor sensoriale, motore şi vegetative.” Propoziţia din urmă este preluată în întregime. Problema este, însă, abia acum destul de complicată: dacă acest act îl preia pe Nicolae Pătraşcu – atunci, pe ce se bazează acesta când  explică în termeni medicali  cum arăta creierul?! Presa şi sursele deschise ale momentului nu dau asemenea amănunte.  În sensul metodei comparativ-istorice, suntem ţinuţi să considerăm că  Nicolae Pătraşcu a citat un act medical. A existat, deci un asemenea act. Întrebarea revine: înscrisul lui George Potra citează acelaşi act medical – sau doar pe Nicolae Pătraşcu? Acest înscris continuă cu încă trei paragrafe, redactate în termeni de strictă specialitate – şi care nu se mai regăsesc la N. Pătraşcu: „Leziunea amatomo-patologică caracteristică maladiei, acea simfiză meningo-cerebrală, acele aderenţe speciale între membrana pia-mater şi substanţa corticală ocupau două regiuni opuse: partea interioară a circumvoluţiunilor frontale şi extremitatea posterioară a  circumvoluţiunilor occipitale, pe când cele două ascendenţe cele parietale şi cele tempero-sfenoidale erau cu totul indemne; fapt ce explică unele fenomene clinice din viaţă, adică delirul şi debilitatea facultăţilor intelectuale, precum şi perversiunea facultăţilor instinctive, pe de altă parte lipsa turburărilor grave ale motilităţii (contracturi, convulsiuni epileptiforme şi monoplagii) şi lipsa tulburărilor sensoriale, ilusiuni şi halucinaţiuni sensoriale.

Din partea cordului s-a constata o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi galbeni şi friabili, şi prezenţa unor plăci intense şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe /partea?/ internă a aortei ascendente.

In fine din partea ficatului şi a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grăsoasă considerabilă.”

Am redat textul în descifrarea lui George Potra, doar cu adăugarea unui cuvânt între paranteze drepte. Faţă de aceste observaţii, Nicolae Pătraşcu are doar fraza: „Între cămaşa creerului şi substanţa corticală erau câteva puncte aderente, lipite, care explică până la un punct neşirul de cugetare al poetului în timpul boalei şi poate şi unele neregularităţi din viaţa sa.” (p.1058-1059). Pare un rezumat al observaţiilor clinice de mai sau, mai degrabă, explicarea în cuvinte mai simple,  de către un medic, a textului de specialitate.

*

Cum cităm, cum citim…

Această parte a Manuscrisului Potra i-a interesat pe medicii care s-au ocupat de boala şi moartea lui Eminescu, şi mai ales pe Ion Nica, cel care conferă autenticitate actului (id est: consideră că cel care transmite rândurile de mai sus a văzut cu ochii proprii ceea ce consemnează). După Ovidiu Vuia („Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, 1996,p.48; sub rezerva că n-am verificat trimiterea), însuşi G. Călinescu „într-un articol pe care l-a publicat în „Contemporanul”, cu câteva luni înainte de moartea sa, afirmă că Eminescu, după cum reiese din actul său de autopsie (sic!) s-a stins din viaţă în urma unui anevrism aortic rupt…” Semnul atenţionării în paranteză îi aparţine lui Ovidiu Vuia; se poate deduce că G.Călinescu considera drept „act de autopsie”  acest manuscris – după ce, în 1934, îl clasase ca o compilaţie – ceea ce şi este, de fapt. Oricum, este singura descriere anatomică ce ar atesta existenţa unei autopsii făcute imediat după moartea lui Eminescu. După cum se ştie, doctorul Gheorghe Marinescu n-a mai analizat ulterior creierul la microscop, deci descrierea de mai sus aparţine sau se bazează pe observaţiile doctorilor de la masa de disecţii, Alexianu ori Şuţu, dictate de unul dintre ei, scrise de unul dintre ei etc. (sunt atâtea variante; fiind profesori, ei aveau, desigur, cu sine asistenţi etc.). Fiind vorba de o autopsiere cu public,  este de la sine înţeles că oficianţii actului ca atare spuneau cu voce tare ce fac şi ce văd, adică fraze precum cele de mai sus au fost rostite, explicate – încât cine era dornic putea să-şi ia chiar notiţe.

Abia după o asemenea desfăşurare  a concretului Călin L. Cernăianu ar putea să discute dacă nu cumva Manuscrisul Potra provine de la Al. Şuţu însuşi. În loc să parcurgă aceste faze obligatorii ale cercetării (eu cred că le-am identificat cam pe toate; chiar dacă mi-a scăpat vreo verigă, îi pot stabili ulterior locul pentru că am configurat lanţul evenimentelor) – decretează scurt că a descoperit senzaţionalul: prin expertiză criminalistică a scrisului „se demonstrează” că textul îi aparţine lui Şuţu, şi celelalte.

După acest pasaj ce descrie o autopsie, Manuscrisul Potra continuă imediat: „Ar fi interesant a cunoaşte cauzele maladiei care a venit să isbească pe unul  dintre cei mai mari poeţi români.” Vedem tonul: ar fi interesant. Se interesează un autopsier, şi încă la modul dubitativ, de cauze la acest nivel –  şi pe loc, după autopsie, în raportul pe care-l efectuează? Scenariul cel mai probabil este că cel care a scris, până acum a adunat informaţia – şi acum începe să rezoneze. În continuare: „Ştim că paralizia generală estre  o tristă achiziţiune  a secolului nostru şi se datoreşte  parte alcoolismului cronic, parte sifilisului, şi  în mare parte vieţii turburate şi supraoboisite la care ne împing necesităţile moderne.”

„…S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei maladii sifilitice ce l-ar fi isbit acum 10-12 ani. Eroare…”

„… Alţii au zis că el se alcooliza. Şi această idee este ca cea dintâi o supoziţie cu totul gratuită. Dacă Eminescu a abuzat de băuturi alcoolice, aceasta a făcut-o când deja maladia începuse.

Fosta-a hereditatea adevărata cauză a maladiei?…”

Expresii precum „s-a zis”, „alţii au zis” nu sunt proprii unui raport de autopsie, nici referirile la Shopenhauer de mai departe, deci, cu părere de rău, lui Călin L. Cernăianu trebuie să-i iasă din minte acest lucru.  Cu totul interesantă este fraza pe care am subliniat-o. Călin L. Cernăianu descifrează ca mai sus, după George Potra. În textul original sunt două cuvinte tăiate, astfel:” S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei /vechi?/ maladii sifilitice /,?/ ce l-ar  fi isbit /în/ acum 10-12 ani.” Se citeşte relativ bine vechi, se întrevede virgula – iar în este clar tăiat după ce a fost scris. Călin L. Cernăianu iarăşi nu vede textul pe care-l supune expertizei; oare procedează mecanic, adică nu compară cuvinte cu sensuri ci semne, liniuţe, bastonaşe, ovale?!  Cum citim, totuşi – şi cum înţelegem?  E o maladie veche ce ar fi izbucnit acum 10-12 ani? „În urmă cu 10-12 ani”? „În anul X” (urma să precizeze anul şi s-a răzgândit)? Cumva: „ S-a zis în urmă cu vreo 10-12 ani că…” (exprimare stângace, topică franţuzească)? Admiţând că cei 10-12 ani se scad din anul morţii poetului, 1889,  suntem purtaţi spre anii 1877-1879. Cine putea să fixeze aici debutul bolii lui Eminescu? Este epoca lui glorie ca poet, ziarist şi chiar om politic (fusese revizor şcolar într-un guvern conservator, era în atenţia Palatului). Pentru că a stat o lună la Floreşti unde a tradus o carte din nemţeşte? Sunt aproape enigme (totuşi, prietenii lui Eminescu explică retragerea lui la Floreşti prin motive de sănătate). În acest raport de sinteză sunt integrate şi zvonuri publice. Despre „hereditrate” ştim că s-a pronunţat şi I.L.Caragiale, dar imediat după moartea poetului. Despre alcoolism a scris Panaite Zosin la 1902. Vedem, mai sus, în Manuscrisul Potra: „o tristă achiziţie a secolului nostru” , deci autorul înscrisului îşi declară apartenenţa la „secol”, ceea ce ar fi un indiciu că este şi scrie în secolul al XIX-lea.  Dacă, însă, el ar fi scris la 1901, de pildă, deci în secolul al XX-lea, ar fi spus la fel: „o achiziţie a secolului nostru”, pentru că achiziţie înseamnă acumulare în timp. Pe scurt, prin „secolul nostru” se poate înţelege şi „epoca noastră”, „generaţia noastră” – nu neapărat delimitarea strictă a anilor secolului al XIX-lea. Dacă prin „acum 10-12 ani” numărăm de la pe la 1902 în sus, când apare studiul lui Panaite Zosin unde boala lui Mihai Eminescu este  considerată de sorginte sifilitică  nu fără complicaţii ce ţin de alcoolism, ajungem la un timp nedefinit  între 1914-1916 când putea fi scrisă această compilaţie – eventual, cu scopul de a fi publicată.

Călin L. Cernăianu redă şi paragraful imediat următor de după „Eroare” – de data aceasta în descifrare proprie: „Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a născut din doctrina erronată ce professă şcoala germană că paralisia generală este tot deauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebrospinale sunt de origină sifilitică. Alţii au zis că el se alcoolisa…”

Aici textul are imperfectul cu accent grav pe finală: professà – accentul fiind imposibil de confundat , pentru că imediat mai jos cu un rând  avem trei ă-uri: „…germană că paralisià generală…” între care iarăşi se pune un a accentuat grav. Căciula pe ă este foarte clar conturată, ca un cerc larg, aproape închis, de la stânga la dreapta.

Acest imperfect: „doctrina eronată ce profesa” presupune „profesa cândva”, ne arată o detaşare în timp, afirmaţia este făcută după o etapă, după ce  se consumă experienţa numită. Sunt interpretările Corneliei din Moldova sau ale celui care a scris textul de faţă – oricum, târziu după evenimente. Ar trebui, desigur, să stabilim cât se poate de exact în ce perioadă profesa această teorie numita şcoală – şi astfel am putea data mai sigur, sau cel puţin am putea stabili termenul post quem. Nu insistăm , nu este de resortul nostru, noi ne-am propus doar să-l ajutăm pe dl. Călin L. Cernăianu să-şi scoată din minte ideea fixă că se află în faţa raportului de autopsie întocmit de Al. Şuţu după moartea lui Mihai Eminescu.

*

Nisip în ochii deschişi

Textul acesta al lui George Potra se încheie brusc, fără semnătură şi, pare-se, fără a duce gândul la capăt: „Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi, noi, dezbrăcându-ne un moment de acele idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul lui Hristos: „Să judecăm arborele după fructele sale”. Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiune mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”

Bine ar fi putem vedea în Al. Şuţu un creştin fervent.. Iarăşi: este vorba de „acei savanţi” şi de „noi”, o punere faţă în faţă, o detaşare. Această compilaţie este un înscris târziu, o interpretare. Din fericire, partea din ea care interpretează boala lui Eminescu  se regăseşte în interpretările de bun simţ ale lui Ion Nica – întărite şi nuanţate, la rândul lor, de cele  recente ale lui Ovidiu Vuia. Asta conturează o tradiţie aproape continuă, adică o şcoală de gândire. Nimic nu-i permite lui Călin L. Cernăianu să facă din Manuscrisul Potra un text secret al lui Şuţu menit spre a alimenta cu un adevăr dublu un lanţ conspirativ al biografilor lui Eminescu. Drept pentru care încep să deschid ochii şi ies de sub cascada de imprecaţii şi noroi slobozită de autor asupra istoricilor literari – lăsându-l să băligărească  mai departe un sol indemn de sămânţă pentru simplul motiv că e nisip şi numai nisip spulberat de vânt. Nici scrisul nu se îndeamnă să rodească în deşert.

N. GEORGESCU

Anunțuri