LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Constantin Frosin: „Despre traduceri şi Diaspora”

Această luare de poziţie ne-a fost sugerată de doi amici, cărora, din decenţă, nu le vom da numele (ei se vor recunoaşte cu siguranţă, în aceste rânduri); şi totuşi, le mulţumim tare mult!

Primul, o personalitate din lumea literelor, cărora îi spuneam că ne-a apărut traducerea lui URMUZ în colecţia Micromegas a editurii Cartea Românească, ne-a atras atenţia că este o întreprindere riscantă, căci am intrat în concurenţă cu …Eugen Ionescu!

Al doilea amic (a pierdut şansa, în ochii noştri, de a fi unul cu A mare…), în curând doctor în…litere (!), a căutat să ne convingă să nu mai traducem CARAGIALE, în Anul CARAGIALE 2002, pentru că…a fost tradus intregral de o evreică pariziancă! Motiv pentru care, vezi Doamne, nici o editură din România nu ne va mai publica traducerile din CARAGIALE!!!

Voi începe cu prima ridiculoşenie, cu stimabilul care nu poate crede, în ruptul capului, că eternele idei de progres, evoluţie, acumulare, etc pot fi valabile şi în cazul unui român, care nu ar putea niciodată face mai bine decât EUGENE IONESCO! Mărturisim că-l iubim pe cel mai mare dramaturg al Teatrului Absurdului cel puţin tot atât cât şi Domnia-Sa, dar, nu vom accepta nicidecum ideea că, având în vedere statutul său de titan ori de semi-zeu (sic!), toate creaţiile sale, inclusiv traducerile, sunt capodopere!

Asta ne aminteşte de un mic incident, ce ar fi putut umbri relaţiile noatre cu MARIN SORESCU (Odihnească-se în pace!), care, după întoarcerea de la Strasburg, unde îl însoţise pe Eugen SIMION – ambii invitaţi în Capitala Europei la lansarea cărţilor lor: vol.I şi II din opera poetică şi macro-eseul Întoarcerea Autorului, traduse de noi pentru o editură franceză, ne-a invitat la o mică discuţie. Cu acea ocazie, în ciuda/după succesul răsunător al volumului său şi după elogiile aduse de critica franceză de specialitate, ca şi decizia forurilor franceze de resort de a finanţa o linie de credit pentru publicarea integrală a operei poetice soresciene în traducerea noastră, răposatul Mare Poet ne-a reproşat că i-a spus lui cineva (un oarecare M.M.) că traducerea noastră ar fi oarecum greoaie, cu lungimi nefireşti. Cu tot respectul, i-am replicat atunci că îi respectăm, admirăm şi iubim calităţile de poet, prozator, dramaturg, dar că nu îi admitem nici un fel de aprecieri într-un domeniu în care nu a făcut niciodată furori, şi i-am recomandat să-l întrebe pe MMoftangiu câte cărţi a tradus el în franceză şi cum au fost ele primite de critica franceză! După o scurtă ezitare, a admis că s-ar putea să avem dreptate…

Să revenim, însă, la EUGEN IONESCU, despre care vă vom oferi câteva date, poate mai puţin cunoscute: născut în România din mamă franţuzoaică, a părăsit România doar la câteva luni de la naştere, mama sa stabilindu-se în Franţa. După ce a auzit vorbindu-se în jurul lui atât în română, cât şi în franceză, micul Eugen merge la şcoala franceză şi învaţă să scrie şi să citească. La vârsta de 13 ani, revine în România, unde învaţă să scrie şi să citească româneşte destul de bine, publicând chiar o lucrare celebră: NU!, încununată cu unul din marile premii literare din epocă. La vârsta de 26 de ani, părăseşte definitiv România, instalându-se la Paris!

Ceea ce nu s-a înţeles încă prea bine, este faptul că opera sa este un soi de oglindă plimbată de-a lungul vieţii proprii, a călătoriilor sale mai mult sau mai puţin iniţiatice; de fapt, opera ionesciană ilustrează, cât se poate de bine, tragedia pură şi simplă, a limbajului, pe care a trăit-o şi interpretat-o deplin!

Titlul acestei lucrări: NU simbolizează ruptura pe care a produs-o în el acest du-te vino la izvoarele originii sale, a limbii sale dintâi, care a fost româna, deşi a fost adus pe lume de o mamă franţuzoaică. Acest NU reprezintă, ca într-o oglindă – aceeaşi în care EUGEN IONESCU se vede EUGENE IONESCO, şi vice-versa! pulverizarea, sfărâmarea şi fărâmiţarea lui UNU (în franceză: UN), fie că este vorba despre Dumnezeul român, de ţara sau de limba vorbită/natală! El aboleşte, o dată pentru totdeauna, imaginea sa românească, arde, dacă se poate spune astfel, punţile cu România, iar acest NU, un strigăt ţâşnit din resorturile sale cele mai intime, încarnează acel adio definitiv aruncat României, tatălui, limbii române.

De altfel, această sfâşiere lingvistică, dureroasă până la a deveni incurabilă, îl va preocupa până la punctul în care va deveni o adevărată obsesie. Până şi titlul operei sale LA CANTATRICE CHAUVE, nu are nici o legătură cu vreo cântăreaţă. Se află acolo cuvântul/rădăcina matrice/matrix, care trimite la ideea de mamă, pe care, în schimb, el o adora, drept care nu ar fi putut comite o astfel de indelicateţe la adresa ei. Cum tatăl român îi maltrata – este cuvântul folosit de autor – şi îi hărţuia cu josniciile sale, el îşi înfierează tatăl, căci în cuvântul CANTATRICE se află insertată rădăcina TAT-, deci Tata. CA este o constantă a comparaţiei româneşti, ceea ce ar conduce la: chel=urât, etc ca tata. De altfel, conotaţia franceză a cuvântului tata (este evidentă pendularea neîncetată între română şi franceză) este una prea puţin măgulitoare, însemnând homosexual efeminat!

El atribuie toate viciile, toate relele/nenorocirile care li se întâmplă, tatălui său. Din nefericire, tot ceea ce are legătură, mai mult sau mai puţin, cu acest tată contestat, devine insuportabil, o încercare prea grea, drept care el ajunge să conteste până şi limba vorbită de tatăl său – limba română!

Faptul că această ruptură a fost una greu de suportat, a fost faptul că, spre deosebire de CIORAN, EUGENE IONESCO accepta să vorbească româneşte cu musafirii săi din ţară sau cu conaţionalii români rezidenţi francezi, întru amintirea limbii în care a devenit scriitor, a ţării în care a văzut lumina zilei! El acceptă de bună voie această încercare, care avea darul (sic!) de a-i reaminti peripeţiile şi păţaniile alături de tatăl cel rău, dar, o face poate în chip de exorcizare, într-un mod cvasi-homeopatic! Fapt este că noi, personal, ne îndoim de faptul că îi făcea, realmente plăcere să vorbească româneşte… Nu ne putem explica altfel reacţiile deosebit de virulente, uneori chiar grosolane, ale fiicei sale, Marie-France, la adresa României! Accepta probabil, acest lucru în silă, pentru a nu fi acuzat, pe faţă, precum CIORAN, de trădare! Sau ca pe o pedeapsă pe care o accepta pentru a-şi răscupăra păcatul capital, de a fi renunţat la România şi la frumoasa ei limbă, ca şi la a scrie în româneşte…

Pe de altă parte, este foarte probabil să-i fi plăcut să vorbească româneşte, cu atât mai mult, cu cât îşi făcuse destui prieteni români în Franţa, dar, mai puţin probabil este că i-ar fi plăcut să scrie în româneşte, căci litera scrisă se gravează, rămâne în memoria secretă a sufletului, de unde secretă, la rândul ei, amintiri dureroase.

De accea, credem că sarcina pe care şi-a asumat-o, sau acceptat-o, dimpreună cu Monica LOVINESCU, de a-l traduce pe URMUZ, apoi pe CARAGIALE în franceză, nu a fost una dintre cele mai plăcute! Vom merge chiar mai departe, spunând că aceste traduceri, cel puţin, nu poartă pecetea inconfundabilă a autorului, a dramaturgului; ele par, mai degrabă, să fi fost făcute din obligaţie, pentru a fi cu sufletul împăcat! Mai mult, noi credem că Monica LOVINESCU a fost cea care a muncit efectiv, căci el gândea deja la piesele sale celebre, îşi rumega deja viitoarele capodopere, propriile capodopere, prea puţin încălzindu-l cele ale altora! Nu-şi putea el pierde timpul cu nimicuri! Cel mult, a supervizat, în fugă, versiunile franceze ale Monicăi LOVINESCU, căci numele lui avea darul de a conferi greutate trudei acestei femei inimoase!

Spunem acestea, pentru a rămâne amabili cu EUGENE IONESCO…Căci, dacă nu ni se acceptă supoziţiile, atunci lucrurile capătă o întorsătură urâtă, extrem de gravă, şi conduc la ideea de incurie, de incompetenţă bazată/motivată de o anumită idiosincrazie, de o anumită ostilitate faţă de ceea ce avea de făcut. Aceste traduceri au aerul să spună: asta e, dacă m-aţi obligat! Dacă era după mine, nu aş fi făcut niciodată asta, căci ştiţi dvs., raporturile mele cu limba română, limba tatălui meu, etc…

De ce tot acest ocol? Pur şi simplu, pentru a demonstra că numele lui EUGENE IONESCO, născut EUGEN IONESCU, pus pe traducerile sale din URMUZ, CARAGIALE, etc nu conferă acestora, doar din acest motiv, al celebrităţii numelui de semnătură, valoarea clamată sau imaginată de unii, printre care şi amicul despre care vă vorbeam la începutul acestui expozeu. Şi apoi, să spui traducătorului a peste 100 de volume în franceză, şi care are nu anumite achiziţii, ci achiziţii anumite/precise, că intră în concurenţă cu EUGENE IONESCO, ca şi cum asta ar fi o impietate, un sacrilegiu, depăşeşte puterea de înţelegere a unui european, chiar român fiind noi, în zorii sec.XXI!!! În ce ne priveşte, am făcut-o nu pentru „a da clasă” (sic!) marelui IONESCO, ci pentru a realiza o mai bună versiune a capodoperelor literaturii române clasice, care merită cu prisosinţă acest lucru!

Şi apoi, această afirmaţie exclude, dintru început, ideea de progres, evoluţe, acumulări şi acquis, ceea ce contravine inclusiv legilor bunului simţ! Cum să ne explicăm, atunci, că există pe piaţă cca 3000 (trei mii, aţi citit bine!) de traduceri la HAMLET ?! Şi nimeni nu s-a supărat, nici măcar formalizat, când a apărut a 2999-a traducere! Nimeni a strigat că este o obrăznicie, ba chiar un păcat din partea traductătorilor! Dea Dumnezeu ca, într-o zi, toate aceste traduceri din HAMLET să poată reda o imagine fidelă a capodoperei shakespeariene, a personajului Hamlet; fie ca aceste traduceri să ne facă să înţelegem şi să primim geniul lui Shakespeare şi eterna valoare a învăţămintelor sale!

În ce priveşte punerea în gardă (oare de ce rimează, în acest context, cu zgardă, iar asta trimite la botniţă…?!) a amicului care ne sfătuia să renunţăm la a-l mai traduce pe CARAGIALE în franceză, pentru simplul motiv că a fost tradus de o evreică pariziancă (argument suprem, cu doua componente zdrobitoare!), cred că bietul EUGENE IONESCO se răsuceşte în mormânt, căci şi el a avut neobrăzarea să-l traducă pe CARAGIALE, devansând-o – ce lipsă de respect! – pe traducătoarea de la Paris!

Nu faptul că traducătoarea – pe care o salutăm deja, deşi nu am avut încă onoarea de a o cunoaşte personal – este evreică, ne intrigă, căci cunoaştem (si avem mari prieteni) destui oameni de valoare şi de bună credinţă, care sunt evrei. Ceea ce ne irită, este faptul că se consideră că e de ajuns să locuieşti la Paris, pentru a traduce marii clasici români! Ca şi cum frangleza vorbită acum, tot mai mult, din nefericire, în Franţa, mai ales la Paris, şi toate nefericitele influenţe arabe, vietnameze, africane, etc asupra limbii franceze, ar putea ajuta la traducerea cât mai fidelă a marilor noştri scriitori!

Naivitate sau ignoranţă, cine ştie ?! Putem spune, în cunoştinţă de cauză, fără nici o plăcere, desigur, că au fost destui români locuind la Paris, sau aiurea, în Francofonie, care au încercat să-l traducă, de exemplu, pe marele EMINESCU, fără a reuşi. Că au fost şi români cu carte multă, precum Paul MICLĂU sau Elisabeta ISANOS, care au scos pe piaţă versiuni franceze ale poemelor eminesciene, detestabile şi care deformează, pângăresc chiar geniul poetic eminescian, este la fel de adevărat!

Au fost, însă, şi români, împătimiţi în egală măsură de limba franceză, dar şi de marea cultură şi literatură română, care au dat versiuni apreciate la cele mai înalte nivele: iată ce ne-a scris Jacques CHARPENTREAU, după primirea LUCEAFĂRULUI tradus de noi în franceză: < Vă mulţumesc pentru traducerea dvs, care ne face cunoscut pe unul din Marii Noştri Poeţi europeni din sec.XIX!> Roland LE CORDIER, Preşedintele de Onoare al Societăţii Poeţilor Francezi, a exclamat (în scris: GLOIRE A MIHAI EMINESCU!!!Oare cine a mai spus vreodată aşa ceva: Slavă lui Mihai Eminescu ?!) Mai recent, Jean DUTOURD, de la Academia Franceză, a făcut cel mai frumos elogiu marelui Poet şi traducătorului său: < Traducând SONETELE lui EMINESCU, dvs. aţi făcut, domnule Constantin FROSIN, un cadou literaturii franceze!>

Se crede, la noi, că Diaspora ar trebui să facă mai mult pentru promovarea valorilor româneşti, chiar şi prin traducerea capodoperelor româneşti. Noi credem că ar putea face foarte bine acest lucru, punând mâna la treabă, propunând versiunile lor franceze, engleze, fără a le impune însă cu orice preţ, etc, finanţând traducerile bune înfăptuite în ţară şi difuzându-le în ţările în care locuiesc în prezent.

Şi apoi, cel de al doilea amic uită că din discuţie, din dialogul diverselor versiuni franceze, în cazul nostru, se naşte lumina! de ce trebuie să ne îndoim, din start, de talentul celor rămaşi acasă, ca şi cum aceştia ar fi nişte incapabili ?! O dată ajunşi afară, ceilalţi trebuie să se adapteze, să-şi schimbe codurile, sistemele de valori, prejudecăţile, mentalităţile, adoptând şi un alt modus vivendi, pensandi, amandi. Ceea ce îl obligă, pentru o perioadă, să-şi cam uite propria cultură şi literatură, căci el trebuie să se mişte repede pentru a se pătrunde de cultura şi literatura ţării de adopţie… Ei riscă, deci, să nu mai fie într-un domeniu cunoscut, atunci când se întorc la cultura sau literatura ţării de origine, în calitate de traducători! După un mare efort pentru a vedea, a simţi franţuzeşte, de exemplu, va fi mai greu să redevii român, chiar şi pentru o vreme, pe durata unei traduceri – să ne reamintim cât de mult se temea CIORAN de acest lucru!, să gândeşti, să simţi şi să iubeşti literatura română, suficient măcar pentru a o traduce fidfel şi pentru a restitui operele traduse, universalităţii!

Un alt aspect care ne-a şocat, a fost aluzia la calitatea superioară a actelor, acţiunilor şi întreprinderilor evreilor, cărora, repetăm, suntem primul care le recunoaştem meritele, atunci când este cazul! Aşa cum vom face şi cu versiunea acestei evreice parizience, dacă versiunea sa va fi, într-adevăr, mai bună ca a noastră! Dar să nu ni se spună, în propria noastră ţară, că în zadar îl traducem noi pe CARAGIALE în franceză, pentru simplul motiv că altcineva, o evreică de la Paris a tradus toată opera caragealiană! Noi credem că cel mai frumos omagiu adus lui CARAGIUALE în anul consacrat lui, ar fi să apară zeci, sute de versiuni în toate limbile de largă circulaţie, şi nu numai! Fiecare are meritele sale, şi aşteptăm cu nerăbdare versiunea acestei onorabile Doamne, pe care sperăm să avem plăcerea să o cunoaştem într-o bună zi, şi-i asigurăm pe toţi amicii noştri, inclusiv pe cei doi, amintiţi mai înainte, pentru a o felicita de reuşita sa. Dacă nu va fi o reuşită, ci va discredita imaginea marelui CAR în Francofonie, vom fi primul care o vom critica, şi anume faptul că s-a înverşunat să publice cu orice preţ, fără a-şi consulta şi conaţionalii, o traducere considerată excelentă doar pentru că emană de la o evreică, sau de la cineva care locuieşte la Paris.

Voi critica deci, nu originea sa, nici apartenenţa la acea rasă de aleşi, ci, pur şi simplu, eşecul eventual al întreprinderii sale, dacă va fi cazul, dacă nu, vom fi primul care ne vom bucura de succesul ei, considerând, în discursul nostru, că a făcut cinste neamului glorios din care se trage! Detestăm, deci, argumentele de tipul: sunt evreu, şi tot ce fac eu este excelent, genial, iar ceea ce faceţi, voi, românii, n-are valoare!

Ne amintim, fără prea multă plăcere, că nişte amici francezi, invitaţi de noi la un Festival de Poezie, atunci când, în urma unei discuţii în contradictoriu, au rămas fără argumente, ne-au trântit o boacănă, o gafă de acelaşi gen, cităm din memorie: <Greşeşti, Constantine, iar noi avem dreptate, cu siguranţă, căci noi suntem Francezi şi Occidentali, nu români ca tine!> Consecinţa directă a acelei discuţii: acei amici nu mai fac parte dintre cei cu care corespondăm sau pe care îi vizităm, atunci când ne aflăm în Franţa! I-am scos din inimă! Din principiu, nu acceptăm astfel de argumente, căci acestea nu reflectă decât neputinţa celuilalt, ignoranţa sa în materie… Orice s-ar spune, noi unul, suntem pentru libertatea de exprimare, pentru egalitatea tuturor oamenilor în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, şi pentru fraternitatea umană, cel puţin, cea a scriitorilor şi traducătorilor!

A bon entendeur, salut!

CONSTANTIN FROSIN