LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Elisabeta Bogăţan: „Unde sunt criticii de direcţie?“

Se evidenţiază ca tot mai necesară o resurecţie culturală naţională, o recucerire a prestigiului şi specificului naţional. Aceasta pentru că se simte tot mai puternic deruta provocată de dezinhibarea totală produsă după 1989, de explozia unor sentimente puternic refulate la noi, în ultima jumătate de veac.

Ar fi fost o şansă sporirea spiritualităţii literaturii actuale, ca urmare a dezinhibării sentimentului religios. Dar se constată o anume rezistenţă la spiritual, explicabilă, într-o anumită măsură, ca efect al efortului de „formare a conştiinţelor” în Vechiul Regim. Or, mutaţiile în conştiinţă, se ştie, se realizează (mai) lent.

Afirmând unicitatea concretului, echivalând esenţa cu realitatea palpabilă, cuantificabilă, existând în sine şi pentru sine, cultura oficială a perioadei a vehiculat o viziune cu puternice metastaze în spaţiu şi în timp, mai uşor sau mai greu perceptibile.

Remarcăm, mai mult, faptul că poezia postmodernă, (literatura postmodernă), se suprapune excelent viziunii materialiste induse şi impuse la noi în acei ani, redând sugestiv căderea în concret, în fragmentar, o cădere sufocantă, căci realitatea, singura certitudine în acest orizont mărginit, se dovedeşte insuficientă.

Poezia, literatura sexualistă este şi ea integrabilă acestei orientări de venerare a concretului, a materialului, efect neaşteptat al formării comuniste întru concret.

Reprezentând dezinhibarea unei alte trăiri puternic refulate, orientarea spre sex contracarează puternic ascensiunea spre spiritualitate şi s-ar vrea, prin coborârea poeziei la nivelul instinctelor primare, (deşi uneori coboară chiar sub ele, în promiscuitatea unei oarbe carnalităţi), redeschidere spre comunicare. Căci se simte un autism al poeziei, al prozei experimentale.

Postmodernismul a avut rolul de a transpune în text angoasa omului modern, exilat în concret, trăitor în fragment şi conştient de vieţuirea în fragment, prin reificarea textului, prin detaşarea de propriul text ca şi de mesajul posibil al poeziei, a sufocat necuvântul, în sens stănesc ian. Poezia şi proza postmodernistă românească, (menţionând rare şi fericite excepţii, de poeţi salvaţi de propriul lor talent), au în comun o inflaţie de cuvinte, (cuvinte fără acoperire în sens sau valoare poetică, stilistică), o fragmentare a discursului şi a viziunii până la dispreţul total al logicii comunicării, fie şi empatetice, o parazitare cu tehnici sau limbaje şocant apoetice sau neliterare, procesul receptării devenind obositor, ineficient, traumatizant.

Deruta poeziei şi a prozei în special, (genul dramatic rămânând mai echilibrat, neputându-şi asuma autismul celorlalte două), este sporită de deruta criticii care pare marcată de o anume teamă de a nu sesiza noul. Astfel, dacă autismul, benign totuşi, a devenit statutul firesc al poeziei actuale, aspiră spre acelaşi statut orientări puternic poluante, maligne, precum sexualismul, contaminat în mare parte de pornografie, şi trivialismul, incluzând aici şi scabrosul, orientat spre zonele cele mai grosiere ale existenţei şi ale limbajului, orientări care de multe ori coexistă în opera aceluiaşi făcător de producţii zise poetice. Astfel de orientări, autointitulându-se „de avangardă”, blochează reacţia firească a criticii. Puţini critici au curajul să strige că „împăratul e gol”, asumându-şi acuzaţia că nu sesizează mişcările „de avangardă”.

Dar aceasta să fie aşteptata înnoire a poeziei, a literaturii, o malignitate agresivă? Reflectă această orientare specificul românesc, răspunde ea nevoii structurale de poezie a românului (căci nu fără miez s o fi zicând ,,tot românul s-a născut poet”)?

Înnoirea poeziei poate veni numai dintr-o respiritualizare a literaturii, a culturii. Comuniunea cu sacrul a fost întotdeauna esenţială în arte şi, evident, şi în acest spaţiu cultural. „Comunismul”, prin cultura oficială a epocii, a impus o viziune violent atee; din inerţie, literatura lucrează încă întru susţinerea acestei viziuni. Dar salvarea literaturii, a poeziei, stă în refacerea comuniunii cu sacrul; smulgerea omului din fragmentar şi integrarea sa într-un cosmos de semnificaţii, (un cosmos energetic, un cosmos de comuniuni spirituale); ( o poezie / literatură a descifrării semnelor existenţiale – căci „totul e semn” afirma Umberto Eco – ar răspunde unei mari nevoi actuale); deschiderea / redeschiderea accesului spre esenţă, mascat de concret; o prelungire în virtual a existenţei, ca primă treaptă de depăşire a concretului. Şi, poate, această din urmă componentă va fi mai uşor şi mai larg acceptată ca înnoire.

Dar, pentru a înlesni această înnoire, trebuie modelat şi orizontul de aşteptare. Este rolul criticii de direcţie să facă aceasta. Nu să-şi justifice existenţa luptând împotriva poeziei / prozei desuete, oricum clasată, sau împotriva versificatorilor, care oricum n-au nici o şansă să impună o direcţie.

Este rolul criticii de direcţie să arate malignitatea unor orientări, capacitatea lor de a altera pe timp lung sănătatea organismului literaturii şi chiar a organismului social, consumator de literatură; capacitatea lor de a perverti gustul estetic.

Este rolul criticii de direcţie să pună degetul pe rană.

ELISABETA BOGĂŢAN

Anunțuri