LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda“

REMEMBER  MARIN PREDA (1)

1

M-am gândit iniţial sã intitulez paginile care vor urma «Adevãrul despre Marin Preda» un titlu, desigur, incitant dar pretenţios şi, ca sã zic aşa, interpretabil. De fapt, ce adevãr puteam sã comunic eu despre «Marele singuratic», despre prozatorul a cãrei dispariţie a marcat multã lume.

Mi-a venit în minte acest titlu în urma sutelor de interpelãri, a întrebãrilor puse de oamenii din diverse colţuri ale ţãrii care, firesc, vroiau sã ştie cum a trãit Marin Preda dar, mai ales, cum a… murit.

Am ascultat şi citit zeci de variante stupide sau fanteziste argumentate copilãreşte, preluate dupã ureche, transmise sau înţelese eronat despre dispariţia sa.

Voi încerca, pe cât pot sã reconstitui câte ceva din viaţa scriitorului din perioada cât a stat şi a lucrat la Mogoşoaia. Voi vorbi şi despre ultima perioada marcatã de o oboseala accentuatã, ca şi cum motorul acela care îl ajutase sã macine nopţi şi zile spre finalizarea celor o mie cinci sute de pagini ale «Celui mai iubit dintre pamanteni» s-ar fi uzat brusc încetând sã mai funcţioneze.

Sunt necesare aceste rânduri mai ales azi când, o droaie de trepãduşi literari, critici sufocaţi de propria neputinţã l-au înjurat cu neruşinare denigrându-l gratuit.

2

L-am întâlnit prima datã pe holul Uniunii Scriitorilor de la şosea. Se privea în oglinzile mari şi-şi aranja, cu atenţie, pãrul într-o frizurã a la CICERO care-i masca într-un fel începutul cheliei.

Era o anumitã cochetãrie în ritualul acela ciudat, în felul în care-şi aranja pãrul în oglindã, în minuţia cu care-şi studia întreaga ţinutã, trãgându-şi  marginile hainei, cu gesturi scurte, aşa cum fac soldaţii înainte de a se prezenta în faţa superiorului.

Stãteam în partea opusã a holului şi nu avea cum sã mã vadã. Dupã ace s-a mai privit odatã în oglinzile mari, s-a îndreptat decis spre cabinetul preşedintelui care, pe atunci, era Zaharia Stancu.

Dupã doi ani l-am revãzut la Mogoşoaia, într-o searã când venise sã se instaleze şi-şi adusese o parte din lucruri.

Alesese camera numãrul şase, una dintre cele mai bune, cu ferestrele dând spre imensul parc secular al familiei Bibescu, în care, de obicei, stãtea Fãnuş Neagu.

Marin Preda îl abordase cu ceva timp în urmã la Sinaia tratând «cedarea» temporarã a camerei contra unei sticle de whisky. Sticla s-a consumat la Sinaia în doi, şi acum, moncherul, cum îi zicea toatã lumea, venise sã-şi ocupe camera arvunitã.

Atunci mi l-a prezentat Fãnuş Neagu şi moncherul mi-a întins o mânã moale, leneşã şi fãrã vlagã cu un gest uşor distant mãsurându-mã o fracţiune de secundã prin ochelarii cu multe dioptrii. Sunt convins cã, pe moment, nici nu-mi reţinuse numele.

Era îmbrãcat corect, într-un costum gri, bine croit, cu cãmaşã albã şi cravatã în dungi. Nu m-a frapat ţinuta lui vestimentarã care de altfel, distona cu întreaga lui înfãţişare de ţãran uşor stânjenit de hainele impecabil croite. M-a frapat chipul osos, bãrbia voluntarã împinsã înainte (mai târziu avea sã-şi facã un tic din acest gest) şi cuta dintre sprâncenele stufoase brãzdându-i fruntea.

Administratorul i-a dat cheia însoţindu-l pânã în camerã. Marin Preda a lipsit o vreme şi înainte  de pleca cu intenţia de a reveni cu restul bagajelor a doua zi, a intrat în sufragerie, s-a uitat spre masa la care stãteau Fãnuş Neagu, Grigore Hagiu, Ion Bãieşu şi subsemnatul şi, brusc înveselit a rostit acea expresie bizarã pe care aveam sã o aud de mai multe ori dupã aceea: «Beţi mã, beliţilor! Beţi, sã vã distrugeţi!»

Dupã care a ieşit zâmbind amuzat fãcând un gest de salut cu mâna ridicatã…

MIRCEA MICU

Anunțuri