LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

„Cazul Traian Filip” de Serban Andronescu

TRAIAN FILIP ICONOCLAST 

Între 1975 şi 1979 Traian Filip a scris diferite articole de critică pentru revista SĂPTĂMÂNA al cărei director, Eugen Barbu, este autorul unuia din puţinele romane bune apărute în România după război, Groapa. Politica lui Barbu în partid, aureola de scriitor de talent, îi dau platforma necesară de la înălţimea căreia îşi poate permite să atragă pe oamenii de talent şi să respingă pe epigoni. Din cauza asta se află în permanent conflict cu lumea şi confraţii, mai ales cu epigonii. Unii îl acuză de plagiat. Pe Filip îl socoteşte prieten şi a publicat în SĂPTĂMÂNA articolele cu pricina.

Articolele nu erau agresive, dar conţineau regulat înţepături la adresa unor nume importante şi ironizau mulţi nechemaţi care se împăunau cu demnităţi culturale. O culegere a acestor articole, cu titlul Falsificatorii de imagini, a fost publicată de Josif Constantin Drăgan la Milano. Unul din articole, Pavana la o infantă defunctă, este transcrierea unei scrisori de protest împotriva lui Titus Popovici. Filip ceruse ca scrisoarea să fie citită în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor, ceea ce nu i s-a aprobat. Atunci Filip a circulat scrisoarea printre prietenii lui din Uniune şi apoi a publicat-o în volumul amintit mai sus. Reacţia lui Titus Popovici a fost imediată: s-a asociat cu o bună parte din cei ironizaţi de Filip şi cu toţi s-au adresat înaltei conduceri de partid cerând arestarea îndrăzneţului. Au arătat că Filip scosese manuscrise din ţară fără aprobare, că difuzase calomnii pe seama unor importante personalităţi politice, că adusese daune literaturii române şi aşa mai departe. Filip, deşi la Milano, nu era câtuşi de puţin izolat de cei din ţară (Josif C. Drăgan era în relaţii directe cu preşedintele Ceauşescu) şi a reuşit să-şi prezinte apărarea în versiune proprie. Din discuţiile care au urmat a reieşit că diferendul avea o semnificaţie mai importantă decât opiniile contradictorii ale părţilor, că putea fi folosit cu abilitate mai ales în străinătate, că era mai bine să nu se condamne în public cartea lui Filip. Evitându-se o discuţie în presă, se putea crea impresia „libertăţii de opinie”. Ca urmare, nimeni nu s-a atins de Traian Filip. Vasile Nicolescu, aflat la conducerea editurilor în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, însărcinat să analizeze consecinţele difuzării în România a cărţii lui Filip, i-a comunicat acestuia acordul său şi i-a dat autorizaţia de a difuza pe cont propriu, în România, un număr de 3-400 de exemplare, prin poştă, la personalităţi „cu simţul răspunderii”, care nu vor face caz” de ironiile din carte.

Finalul acesta poate fi interpretat ca o victorie momentană a autorului, Filip, împotriva obstrucţiei şi dogmatismului. Transmiţând informaţia de mai sus prin poştă în străinătate, autorul scrisorilor nu arată cine au fost beneficiarii, adică cei ce au primit şi citit cartea, nici nu descrie reacţia lor după citire, ceea ce ar fi fost foarte instructiv.

Cartea a fost expediată de la Roma şi Lugoj, adică de la două din sediile Fundaţiei Drăgan, alte exemplare chiar din Bucureşti, de la locuinţa lui Filip. Unele exemplare au fost trimise câtorva miniştri cu o dedicaţie în care Filip sublinia faptul că „epoca dogmatică a fost condamnată de actuala conducere de partid şi de stat”, aceasta fiind teza majoră a lui Filip şi argumentul principal folosit de Josif Constantin Drăgan în discuţiile lui cu Bucureştii. 

SEMNE DE ÎNTREBARE 

Sinceră sau nu, teza abolirii parţiale a dogmei este suficient ventilată în România de azi pentru a da de gândit observatorilor. Numai prin prisma ei se explică o serie de fapte de neînchipuit acum câţiva ani: reabilitarea Brătienilor, acordarea de pensii urmaşilor lor şi publicarea unei cărţi a istoricului Gheorghe Brătianu, ucis în închisoare, reabilitarea Mareşalului Antonescu, începutul de gândire să zicem nedirijată la Dumitru Popescu, faptul că Victor Frunză (care şi-a permis să-l critice deschis pe Preşedintele Ceauşescu) e trimis definitiv în străinătate în loc să înfunde puşcăria, faptul că în Tribuna României apare numele unui anticomunist notoriu, Traian Golea (al cărui frate, legionar, fiind trimis clandestin în România, a fost prins şi silit să se sinucidă), faptul că unui Constantin Toiu i se permite să publice o carte curat orwelliană, Galeria cu viţă sălbatică, faptul că Josif Constantin Drăgan publică volumul sarcastic al lui Filip, că se permite difuzarea volumului în ţară, ş.a.m.d.

E instructiv de semnalat şi altceva, într-un context apropiat.

Doi tineri Eugen Ispir şi Nicolae Vlad, azi în USA, se asociază cu alţi tineri în Bucureşti, toţi născuţi şi crescuţi după 23 August şi cer în mod public (adică prin adunări de stradă) dreptul la emigrare. Pentru ca cititorul să înţeleagă dimensiunea actului lor, trebuie menţionat că în vremea tinereţii scriitorului acestor rânduri dreptul la emigrare era permis numai evreilor; dacă românii îndrăzneau să ceară acest drept, ei erau pedepsiţi cu mulţi ani de închisoare; de aceea erau nevoiţi să plece clandestin din propria lor ţară, riscând şi mai mulţi ani de închisoare. Azi, grupul tinerilor care s-au adunat în faţa Direcţiei Generale a Miliţiei şi au cerut să emigreze a fost condamnat la 2 ani închisoare şi ceva de neînchipuit în trecut, cu suspendare! Mai mult li se dă paşaport maro (pierderea cetăţeniei) sunt scoşi din câmpul muncii, iar lui Eugen Ispir chiar i se plăteşte apartamentul, proprietate personală (cu a zecea parte din valoare).

Am stat de vorbă şi cu alţii care nu aparţin acestui grup. Nu tuturor le place să se afilieze unor formaţii existente, găsite aici. Unii nu mai sunt tineri. Unii au renunţat la cetăţenia română din proprie iniţiativă, alţii şi-au păstrat-o, având azi două naţionalităţi. Unii se duc şi se întorc regulat din ţară, alţii nu vor să mai audă de România şi de români. Unii nu sunt activi politic, alţii sunt dar nu spun. Categoriile sunt multe şi diverse – şi reflectă concepţii deosebite în funcţie fie de condiţiile plecării din ţară, fie de experienţele de aici. 

TRAIAN FILIP ANTISEMIT 

Sunt unii care au un drum al lor propriu. Traian Filip este probabil unul dintre aceştia. Deşi format de partid, el îşi trage o parte din sevă din vechile tradiţii, aceea ce constituie un păcat în ochii multor corifei, mai ales ai impostorilor. În Est, cei ce cad în acest păcat au de suferit greu; în Vest, nu sunt pedepsiţi, dar sunt îndepărtaţi sistematic din activităţile publice. De ce să n-o recunoaştem, trăim într-o lume divizată în două sfere diferite dar cu anumite obiective similare; cine se atinge de aceste obiective similare nu o duce bine. Fiindcă şi-a permis să ironizeze pe corifeii unei sfere fără să se închine corifeilor celeilalte, Filip a devenit vulnerabil.

Primul atac a venit din România. Unul din corifeii culturii, Ovidiu S. Crohmălniceanu, după ce a chibzuit cu prietenii şi aliaţii săi, Vitner, Răutu şi Nicolae Moraru, şi-a pus în gând să-i dea lui Filip o lecţie. Cei patru sunt din garda veche a Anei Pauker şi aparţin unei forţe bine organizate. Trei au adoptat nume româneşti, Crohmălniceanu, Răutu şi Moraru, frumos din partea lor. Având funcţii importante în partid au fost în măsură să se adreseze şefului statului, prin Crohmălniceanu, cerând încetarea aţâţării la ura de rasă la care „s-au dedat unii scriitori”, adică Filip.

Departe de a aţâţa la ura de rasă, pentru care n-avea nici o chemare, Filip nu făcuse decât să ia la vale nişte impostori care îşi dădeau aere de patrioţi, divulgându-le numele purtate la naştere.

Se pare că nici o crimă modernă nu e mai gravă decât să divulgi numele purtate la naştere de unii „patrioţi”. Crohmălniceanu era un avocat ideal pentru aceştia, făcând parte chiar din categoria lor cum zic gurile rele.

Îl sprijineau pe faţă Vitner şi Moraru. Răutu, al cărei nume la naştere era Lieba Oigenstein, nu-l putea ajuta direct deoarece se afla la index, fiica lui cerând „reîntregirea familiei”, adică emigrarea în USA la ruda lor Milton Shapp, o mare personalitate americană (fost guvernator al statului Pennsylvania), numele la naştere Mendel Shapira.

Pledoaria lui Crohmălniceanu la şeful statului a fost gravă şi documentată, cerând respectarea justiţiei socialiste şi încetarea activităţii duşmănoase a rămăşiţelor fasciste care încercau din nou să doboare „cuceririle poporului muncitor” Acuzatul se afla atunci la Palma de Mallorca, în conciliabul cu J. Constantin Drăgan, deci în imposibilitate de a răspunde pe loc; ar fi fost fără îndoială condamnat dacă nu s-ar fi ridicat în apărarea lui, cine credeţi?, Adrian Păunescu, adică unul din cerberii dogmelor. Ce l-a determinat pe Păunescu să ia apărarea lui Filip, deocamdată nu se ştie. Păunescu a demonstrat şefului statului că datele biografice nu pot fi eliminate din lucrările documentare, unele fiind legate de altele în mod obiectiv. Între timp şi Eugen Barbu a venit în apărarea prietenului său publicând despre el articole favorabile în Săptămâna. Şeful statului a sesizat interdependenţa dintre biografic şi documentar aşa cum i-a fost explicată savant de Păunescu, a considerat pledoaria lui Crohmălniceanu ca nefondată şi astfel Traian Filip a scăpat de ostracizarea supremă ce i se cuvenea în concepţia apărătorilor dogmei.

Crohmălniceanu era însă un prea vechi militant pentru ceea ce unii numesc abil „cauza poporului muncitor” ca să nu i se dea satisfacţie, i s-a garantat lui şi celorlalţi din categoria lui scutire absolută de înţepăturile articolelor lui Filip (adică de .„ura de rasă”), Eugen Barbu fiind şi el „convins” să înceteze publicarea scriitorilor din Săptămâna. Şi lucrurile s-au aplanat.

Astfel, principiul mult pregătit, bine alimentat şi servit străinătăţii, al „libertăţii de opinie în România de azi” a fost sacrificat pentru a se da satisfacţie lui Crohmălniceanu. Morala conflictului merită însă să fie reţinută: dacă se îngăduie partizanilor gândirii nedirijate o victorie faţă de un scriitor autohton ca Titus Popovici, aceştia să ia aminte că victoria nu mai e posibilă dacă se leagă de impostori. Jocul de-a gândirea nedirijată are şi el limitele lui.

Se pare că atunci Filip a căutat un sprijin în străinătate şi a distribuit câteva zeci de exemplare din Falsificatorii de imagini în Vest. Nici un ziar din exil nu i-a recenzat cartea până acum deoarece Filip nu se bucură aici, ca Goma sau Caraion, de gloriosul titlul de dizident, titlu cam parşiv dar deschizător de porţi. În plus, Filip n-a declarat ruperea relaţiilor cu regimul de la Bucureşti, nici nu şi-a arătat veneraţia faţă de entitatea dominantă aici, ca Goma şi Caraion.

Aşa se face că două agenturi ale românilor „liberi din Vest”, înţelegând să ofere grupului Crohmălniceanu o satisfacţie suplimentară (confraţii se ceartă câteodată dar se sprijină întotdeauna), au decis să-l pună la punct pe Filip şi să-i anuleze din Vest încercările de asanare literară. Astfel, un agramat de la Paris a scris în B.I.R.E. foaia intelectualilor de cafenea, că Filip ar fi „un vechi agent al securităţii”, ceea ce o fi poate adevărat (şi Generalul Pacepa a fost), dar neesenţial în acţiunea de faţă. Pentru agramaţi, astfel de acţiuni sunt categoric suspecte, mai ales când sunt exprimate în forme grele, gramaticale.

Tot aşa, doamna Monica Lovinescu, purtătoare a unui nume cu răsunet în literele româneşti, dar asociată unor agenţii ale contra-culturii, l-a menţionat pe Filip la Europa Liberă nu atât pentru partea pozitivă a acţiunii sale cât pentru relaţiile lui cu alt scriitor, azi decedat, Petru Comărnescu. Astfel, doamna Monica Lovinesu a deturnat şi ea atenţia ascultătorilor ei de la esenţial.

Cu alte cuvinte, atât agramatul de la B.I.R.E. cât şi doamna Lovinescu au servit cauza impostorilor din România iar nu a acelui ce a încercat o asanare. Întorcând spatele lui Filip aici în Vest, acestuia nu-i va rămâne decât să-şi uite bunele intenţii şi să caute o readerare la dogme. Dacă Filip ar fi omagiat pe stăpânii agramatului şi pe mentorii doamnei Lovinescu, atunci desigur Filip s-ar fi bucurat de mai multă atenţie, ba poate chiar de oferte îmbietoare, subvenţii şi publicitate. Ar fi trecut atunci din lac în puţ şi ar fi fost pierdut pentru cultură, asemenea lui Caraion. Cu alte cuvinte, ar fi îngroşat rândurile adepţilor acestei plăgi care se întinde peste tot, umanismul secular. Să sperăm însă că Filip nu va ceda revoltei fireşti de care e fără îndoială cuprins şi va afla că mai sunt şi alte căi, în această plurivalentă lume apuseană, nu numai căile contra-culturii.