LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

„Pare paradoxal, dar abia de acum încolo prin structurile europene vom fi cunoscuţi mai bine în ceea ce avem noi particular“

Aurel Pop în dialog  cu poetul Ion Burnar

– „… aici provincialul !” aşa începe unul din volumele tale. Sufera poetul Ion Burnar de complexul provincialismului ?

– Nici pomeneală ! Între un poet care trăieşte pe „floastărele” Capitalei, să zicem, şi unul care scrie pe vârful Pietrosul, nu există diferenţe. Doar nuanţe. Un poet „dă” Bucureşti are avantajul de a fi mai aproape de foc, încălzându-se mai uşor cu sumedenia de edituri, reviste, literaţi, deci, şansa de a fi cunoscut mai bine. Dar una e valoarea şi alta reclama, de cele mai multe ori din tablă de conservă şi nu de argint. 

– Iată că aproape au trecut cei şapte ani de când ai scris acea „orgolioasă dedicaţie Uniunii Europene”. Crezi că acum intraţi în Uniunea Europeană avem noi forţa şi tăria de a ne păstra şi impune valorile în faţa fenomenului globarizare ?

– Globarizarea aşa cum o văd eu presupune unitate prin diversitate. Pare paradoxal, dar abia de acum încolo prin structurile europene vom fi cunoscuţi mai bine în ceea ce avem noi particular. Iată, recent am fost invitat, timp de o lună prin Italia de Nord: Bolzano, Veneţia, Padova, Trento, Verona. Pe filosoful de talie europeană, Massimo Cacciari, primarul Veneţiei, în discuţia pe care am avut-o cu Domnia Sa, l-a înteresat literatura română, cântecul, jocul şi portul românesc. Cred că vom asista în viitor la o resurecţie a tradiţionalismului, fie şi pentru faptul că aceste valori sunt căutate de occidentalii, care abia acum văd cum suntem noi cu adevărat şi nu cum ne prezintă uneori publicaţii, cel mai adesea rău intenţionate sau care judecă superficial. 

–  Rămân tot în sfera provincialului, te supără sintagma „poet de provincie” ? Şi-a schimbat omul provincial mentalitatea de provincialism ? Crezi că a reuşit Omul de cultură să-şi scoată capul în lume din această seferă ?

–  Nu există poeţi de provincie, eventual care trăiesc în provincie, ceea ce este cu totul altceva. Omul provincial rămâne cu anumite sechele în faţa „metropoliţilor”, dar omul de cultură, mai ales la ora actuală nu-i cum. Are acces la edituri, reviste, internet ca şi cel care stă la umbra… Intercontinentalului. Atât doar că aşa-zisul provincial cultural este văduvit de cunoaşterea unor mai numeroase personalităţi care au pâinea şi cuţitul, de unde faptul de a fi ignorat la acordarea unor premii, distincţii. Şi din cauza provincialului comod, care, de multe ori nu se implică în a-şi face mai bine cunoscută opera în mediile marii intelectualităţi. 

– Arbitrii europeni ne-au dat „cartonaşe roşii” la capitolul; corupţie, grupuri de interese. Domeniul culturii suferă de asemenea flagel ?

–  Da! Din păcate cultura românească este tributară unor metehne de sorginte ţigăneasco-balcano-fino-ugrică carpatină. Vorba lui Poincaré: „Que voulez-vous? Nous sommes ici aux Portes de l’Orient”. Corupţie, partizanate, fiecare pentru el, iar instituţiile de cultură s-au transformat parcă în instituţii împotriva culturii: nu există legi clare care să-l apere pe intelectual de arbritrariul unor politici făcute de semidocţi, dacă nu de-a dreptul de analfabeţi, care prin toate parlamentele de la Revoluţie încoace sunt în fruntea a tot felul de comisii… culturale (sic) 

– Se poate trăi în România zilelor noastre din scris ? Câtă avere ai făcut din această îndelenicire ? Ai ajuns în vizorul fiscului ?

–  Nici nu se pune vorba. Eu am trăit şi trăiesc din meseria de profesor ori de jurnalist. Avere din scris ? La Porţile Orientului ? Dar ce sunt eu, parlamentar cu patru clase ? 

–  Care dintre cărţile tale îţi sunt la suflet ? …sau încă n-ai scris-o ?

– Toate-mi sunt dragi, pentru că fiecare din ele îmi arată chipul lui Burnar la o anumită vârstă ori perioadă sufletească. 

– Se poate vorbi de o agendă a poetului Ion Burnar ? Care sunt proiectele tale literare ? Pe când alt gen de scriitură ? (roman, eseu, etc. )

– În primul rând continuu să scriu, mai ales poezie. Dar şi estetică. De publicat public mai rar. Văzând regimentele de veleitari cu cărţi pe piaţă, parcă-mi vine lehamite să mă-nrolez în rândurile lor. Şi-apoi, vine partea financiară care la mine … e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire ! 

-„… rezistent în poezie” (A. Cosmuţa), înfruntând de unul singur regimul totalitar cât şi faptul de a nu te întegra în rândul unei generaţii, şi totuşi Radu G. Tepoşu îndrăzneşte în a sa „Istorie tragică…” a te aşeza „printre liderii optzecişti”. Care dintre afirmaţiile celor doi te „prinde” cel mai bine ?

– Amândouă ! A nu vrea să te integrez unei generaţii anume, cum spune Cozmuţa, înseamnă a fi original. Ori a fi considerat „printre liderii optzecişti” cum spunea regretatul Radu G Tepoşu despre poezia mea, presupune neapărat originalitate, particularitate în demersul liric. 

– Crezi în fenomenul de generaţie ? A existat o „generaţie de aur” în perioada în care te-ai format ca scriitor ?

–  Cred în solidaritatea de idei a unei peroade sau alteia, care poate duce la impulsionarea unei direcţii, a unui curent de idei deosebit de clişeele plictisitoare ale zilei. O astfel de generaţie a fost cea a optzeciştilor, de care ai amimtit înainte. Un grup care are aceleaşi aspiraţii ca ale tale, îţi poate da un curaj mai mare să-ţi impui propia-ţi personalitate. 

– Te afli în fruntea unui cenaclu de provincie. Recent N. Manolescu afirma într-un interviu că:” nu mai avem cenacluri şi că vremea lor de glorie a trecut”. Şi totuşi afirmaţia liderului Uniunii Scriitorilor nu are suport; voi existaţi. Să fie oare o necunoaştere a realităţii din teritoriu de către Dl N. Manolescu ?.. sau o necunoaştere a acestor grupări literare de către forumul breslei scriitoriceşti ?

– Nicolae Manolescu nu prea are dreptate, cum că „vremea de glorie a cenaclurilor a trecut” Iată, eu conduc din 1990 Cenaclul Scriitorilor din Maramureş, pe care de altfel l-am înfinţat. Dar iată că, acesta a devenit un fel de agoră pentru literaţii  din  zonă. Vin şi citesc aici poeţi, prozatori din tot judeţul, dar şi din Satu Mare, Cluj, Bistriţa, Sălaj. Cenaclul nostru, ca şi al vostru, şi altele prin ţară, infirmă spusele distinsului critic. Câtă vreme nu există blazare, cenaclurile pot fi o pepinieră pentru cei tineri şi un loc de spălare a ochilor şi urechilor de zgura stupidă a socio-politicii. Prin artă, schimb de opinii, etc. 

– Sunt vremurile în care se scrie mai mult decât se citeşte. Cunoşti vreo „reţetă” pentru echilibrarea acestui paradox ?

– Un management editorial făcut cu pricepere. O industrie a ştiinţei de a tipări şi vinde cărţi cum am văzut în Italia şi Austria. Pentru că, în ciuda mijloacelor electronice de informare, cartea este şi va fi modalitatea cea mai comodă şi relaxantă de îmbogăţire spirituală. 

– Scriitorii sunt extrem de ocupaţi; uni au treburi în administrarea unor instituţii, alţii îşi duc traiul prin redacţiile unor ziare (cazul tău) alţii au luat-o spre lumea afacerilor (dacă au reuşit, caz fericit ). În asemenea împrejurări îşi mai găsesc ei timpul necesar să-şi arunce privirea spre ce mai scriu tinerii ?

– O modalitate de recuperare a poeziei tinere este exact ceea ce spuneam adineori: cenaclul, mulţi literaţi, întra-devăr, sunt implicaţi în afaceri, fie în politică sau jurnalism. Citesc, deci mai puţin, ce scriu alţi confraţi, cu atât mai puţin pe a unor tineri, care cred că au dat cu pumnul în planetă, dacă-n literatura lor abundă termeni buni doar la dicoteci. Ei vor scrie bine când vor da cu capul de pământul realităţii şi vor fi obligaţi să se întoarcă la vechile şi mereu noile întrebări ale literaturii de totdeauna: cine suntem, de unde venim, încotro ne-ndreptăm. Restul … e literatură ! 

–  „… aştepţi metropoliţii!” Ce întrebare le vei pune ?

– Dacă prin urbea lui Bucur se mai scrie poezie citită. Dacă nu, le dau eu cu împrumut. Dar premiile pe ele să i le dea… lui Ionu Împăratului, alias Ion Burnar de la capătul satului … 

– Îţi mulţumesc.