LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Aurel Pop: „Dorul de casă mistuie… Eu mai cred în spusele lui Blaga“ (un interviu de Adrian Botez)

1. A.B.: Stimate domnule AUREL POP – am primit vestea că, între 8 şi 9 noiembrie, revista ”ASTRA” de la Braşov organizează un Simpozion cu tema “Revista de cultură şi provocările descentralizării” (n. red: interviul este luat pe 6 octombrie 2007). Eu zic să le-o luăm puţin înainte celor de la ”ASTRA” şi să punctăm, în cadrul revistei ”Contraatac”, câteva dintre aberaţiile provocate de aşa-zisa “descentralizare” a culturii româneşti, nu doar a revistelor…Este absolut inadmisibil ca scriitori valoroşi, cei mai mulţi dintre ei consacraţi – să ajungă (după ce şi-au trimis, în plicuri poştale, pe la prieteni, câteva zeci, hai, o sută…!!!, dintre exemplarele cărţii scoase de editura X…) a-şi pune rucsacul cu cărţile proprii în spinare şi hai-hai, şi hai-hai, prin “geografia” patriei noastre… Adjudul, spre exemplu, până în 1989, avea două librării… – după 1989, a devenit municipiu, şi nu mai are nicio librărie!!!… Doar papetării şi chioşcuri de ziare… dar ferit-a Sfântul să primescă să vândă, vreun chioşc, cărţile scriitorului Y-grecescu… Descentralizare-descentralizare, dar am ajuns să nu ne mai cunoaştem între noi nici măcar doi scriitori din acelaşi oraş… Ori mi s-a stricat mie “mansarda”, ori ăsta seamănă, de-acuma, a haos şi a de-culturalizare/de-spiritualizare… Iar editurile, aproape 90% dintre ele, se implică extrem de puţin, anemic …(sau chiar deloc!), în promovarea cărţilor pe care le tipăresc…Se mulţumesc cu câştigul sigur al scoaterii de carte sponsorizată, şi apoi, gata!!! Vreo Agenţie Naţională de Publicitate a Cărţii Româneşti… – adică, pentru cărţile românilor…nu?… – să nu fi auzit eu de ea, oare…?!

 

A.P.:- După 1989, în majoritatea domeniilor de activitate s-a venit cu tot felul de experimente, astfel că nici domeniul cultural nu a făcut excepţie de la regulă. Dacă în politică am venit cu aşa zisa „democraţie originală”, în domeniul culturii s-a încercat, şi în mare parte s-a reuşit, a se crea grupuri şi grupuleţe constituite pe baza unor interese care să-i avantajeze pe cei care, tacit, au aderat la acel grup. Un exemplu ar putea fi acordarea acelor premii literare, în cazul cărora numai valoarea nu era şi nu este, din păcate, criteriu de bază care să cântărească în balanţa juriilor constituite în acest scop. Distanţa în timp de la bădiţa Cârţan, care şi-a pus cărţile în traistă în pelerinajul său la Roma, la scriitorul din ziua de azi, care încearcă să-şi promoveze cartea sub diferite forme, e mare – dar ca modalitate nu prea diferă, doar că a înlocuit traista cu diplomatul. Prăpastia dintre autorul de carte şi cititor după 1989 s-a adâncit tot mai mult. Dacă o carte bună a unui scriitor cu ştaif înainte de ‘89 se vindea pe bază de tabele şi tabelaşe întocmite de mai-marii culturii din judeţe, cu aprobări din eşalonul doi, azi acelaşi scriitor abia că îşi poate scoate cheltuielile de editare, asta în primul rând că desfacerea la nivelul judeţelor e defectuoasă, că în spaţiile, care aveau ca obiect de activitate vinderea cărţii, azi se vinde tot ce vrei şi nu vrei numai carte nu. Poate că voi fi acuzat de nostalgia acelor vremuri dar trebuie să fim realişti, să deschidem ochii şi să privim în jurul nostru. Lansările de carte au loc în crâşme, fiindcă bibliotecile sunt închise întrucât spaţiile sunt revendicate de foştii aşa-zişi proprietari, (caz concret: Biblioteca judeţeană din Satu Mare) şi acest fapt se datorează aşa-zisei descentralizări. Librăriile nu au un spaţiu stabil datorită chiriilor ce se schimbă în funcţie de creşterea şi descreşterea monedei europene la care ne înghesuim să aderăm, de parcă leul nostru, căruia îi schimbăm înfăţişarea şi valoare în funcţie de cine vine la guvernare, n-ar mai fi pe placul românilor. Domnule Botez, cazul Adjudului nu e singular, cu regret, dar şi în această parte de ţară sunt oraşe care nu au spaţii destinate vânzării de carte, sau, chiar dacă sunt, cărţile stau alături în raft de alte produse ce au cu totul altă destinaţie. APLER-ul (Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România) la care revista „Citadela” a aderat zilele trecute încearcă să menţină acea centralizare dar nu ştiu în ce măsură o să ne rezolve problemele. Cât priveşte agenţia citată de Dvs. sincer să fiu nici eu nu am auzit de existenţa ei, poate o fi undeva pe vreo hârtie înghiţind bani publici şi doar atât.

 

2. A.B.:Ştiţi că am apreciat elogios frumoasa dvs. carte, apărută în anul 2007, Sonete din regatul disperării…: ”În gând de satul natal mi-e dor”…; ”Străbat regatul disperării cu maşina”… Ce nostalgic, până la exasperare, evocaţi dvs. satul românesc, care încetează, pe zi ce trece, de a mai fi tradiţional, contrazicând tot mai flagrant superba sintagmă poetică blagiană “eternitatea s-a născut la sat”… Eu auzisem, de la părinţii mei, de la profesorii mei, despre revistele interbelice, care se tipăreau cu zecile, special pentru luminarea spirituală a oamenilor satului, dar tipărite şi cu scopul discret ca, scoţând în evidenţă valorile spirituale excepţionale ale satului românesc, să-i determine pe săteni să nu-şi părăsească vatra natală… Buuun, comunismul a cam dat cu satul românesc de pământ, născând “navetismul”, şi ţăranul român a început să nu mai fie nici cal, nici măgar… Dar, totuşi, s-au construit, în comunism, cămine culturale (…acum sunt, în locul lor, baruri/cârciumi…)… O fi fost “Cântarea României” o caricatură culturală, dar, dacă suntem oameni oneşti, nu putem nega că, într-un fel sau altul, anumite valori spirituale ale satului (chiar dacă, într-un fel, pervertite, prin exhibarea caricaturală…) s-au afirmat… Unii cântăreţi populari autentici au fost “scoşi în faţă”, spre neuitare, de un Adrian Păunescu, oricât de contestată a fost şi este personalitatea acestuia… (eu, personal, am destule motive să-l admir! – a fost singurul intelectual român de vază care s-a implicat în avertizarea asupra pericolului manualelor alternative dez-naţionalizante!!!). Dar azi, azi… – ce şansă mai are artistul popular, de a se afirma artistic…dacă nu vine, aleatoriu/miraculos, un Grigore Leşe, prin  satul lui…?! Ce şansă au copiii noştri de săteni, de la Grupul Şcolar “Gheorghe Balş”, de a se afirma artistic, când satul este uitat…?! … şi pâinea cea de toate zilele cam dispare de pe masa ţăranului român… şi Italia, Spania, Irlanda, Patagonia etc. absorb, în goana după “parale mai multe”, toată spiritualitatea rurală care, altădată, în regimuri foarte criticate, rămânea, totuşi, să dea lumină de DUH ţării noastre… literaturii şi artelor noastre… (Maramureşul Dacilor Eterni s-a golit de ţărani, în proporţie de cca. 80%!!!… cam cât şi Bucovina cea Sfântă…). Cum s-or mai naşte un Brâncuşi ori Eminescu, din Hobiţele şi Ipoteştii zilelor noastre…???!!!… Deocamdată, observ că “italienii” şi “spaniolii” noştri (ţăranii întorşi, adică, de pe la muncile din Italia, Spania etc.) nu mai ştiu decât să-şi dureze vile cu turnuleţe multe şi să-şi ia “maşini tari”… Cam la atât se mai reduce “cultura rurală”, în multe locuri din România contemporană… greşesc, oare, catastrofal de mult?!

 

A.P.: – Vă mulţumesc pentru aprecieri. Preocuparea pentru această oropsită pătură socială a stat şi stă mereu în atenţia mea. Am fost invitat în aceste zile în ţinutul meu de baştină, cu ocazia întâlnirii fiilor satului. Am trăit clipe de întristare dar şi de bucurie. Să le iau pe râd: de întristare, deoarece căminul cultural arată ca după bombardament – incredibil, dar adevărat. De bucurie, fiindcă am întâlnit oameni care sunt preocupaţi de renaşterea tradiţiilor. graţie scriitorului şi prietenului meu Gavril Alexa Bâle care prin natura profesiei (doctor veterinar) face eforturi deosebite de a păstra cât se poate tradiţia locului. Am luat parte la sărbătoarea Cuv. Parascheva, hramul bisericii din Cetăţele-Şişeşti, jud. Maramureş, la care a luat parte şi episcopul care a fost adus după tradiţii cu caleaşca trasă de 4 cai, însoţit de consătenii mei îmbrăcaţi în costume populare specifice zonei Chioarului. După slujba religioasă, a fost organizată o masă comună la care au participat aproximativ 1400 de oameni, cu toate că localitate are cam 200 de fumuri. Seara am luat parte la Jocul de la Şură, acompaniat de un taraf cu instrumente specifice zonei (ceteră, şi gordună). Toţi localnicii au venit la joc în costume populare, inclusiv preotul şi preoteasa care au deschis jocul din faţa şurii, după care au intrat în joc: diacul cu soţia, învăţătorul satului cu soţia, doctorul cu partenera lui de joc, urmat de restul participanţilor. Ce dovadă poţi să ai atunci când vezi cu ochii tăi respectul faţă de intelectualitatea satului, dat de acei oameni simpli, cei care a doua zi se întâlnesc şi îi sprijină spre rezolvarea multiplele lor probleme. Am întâlnit aici în acea zi şi fii ai satului care sau întors din Italia, din Spania, şi din alte locuri exotice, care fotografiau şi filmau de zor spre a duce cu ei realitatea satului românesc. Toţi aveau o mâhnire în suflet, regretul despărţirii de plaiurile natale dar tot ei mi-au spus că mai stau să facă ceva bani şi vin acasă, lucru care m-a bucurat nespus de mult. Dorul de casă îi mistuie, mulţi pe care nu i-am cunoscut îmi ştiau numele de pe Internet, bucurându-se că au posibilitatea de a conversa cu mine. Iertat să-mi fie, dar cel puţin la noi în acest spaţiu al Vetrei Chioarului lucrurile stau cu totul altfel faţă de alte zone, rolul principal îl au preotul, dascălul şi doctorul care trăiesc cu toţii în rând cu sătenii, nu îşi exercită profesia între două autobuze după mersul acestora. Stimate Domnule Botez, eu mai cred în spusele lui Blaga şi, după cele văzute, cu toată influenţa Occidentului, copiii acestor locuri au şanse reale de a duce mai departe tradiţiile specifice zonei.

 

3. A.B.: Poate vă va veni greu să credeţi ceea ce vă voi zice mai la vale… – dar zilele astea era să mor “de foame” vizionară, ca măgarul lui Buridan, între cele două căpiţe de fân perfect egale… – eu, între două opinii perfect contrare:

a. cineva (un scriitor important contemporan) spunea că, dat fiind faptul că investitorii străini sunt din ce în ce mai mulţi în România, va fi determinant procesul de creştere exponenţială a importanţei limbii române, în concertul limbilor lumii…limba românească devenind, dacă nu principala, atunci una dintre principalele limbi de circulaţie mondială… – deci, gata cu complexul de inferioritate lingvistico-culturală al românilor…!!! –

b. alt mare important scriitor, fireşte că tot contemporan, cum altfel…, susţinea, fără să ne dea nici cea mai mică speranţă, opinia “cioranescă” despre “cultura română-cultură minoră”… – deci, precum că scriitorii români vor ieşi complet din circuitul cultural-literar  – cultura-literatura română devenind un fenomen provincial… ceva ca un “idiom expresiv” al boşimanilor/hotentoţilor… Vă rog mult să mă scoateţi “dintre căpiţe”…

 

A.P.: – Încercarea de a vă scoate din încurcătură e cam dificilă şi totuşi o să dau crezare ambelor variante:

a. limba românească o să devină una dintre principalele limbii de circulaţie mondială, dar nu datorită investitorilor străini ci datorită nouă românilor care mergem până în cele mai îndepărtate ţări ale lumii. O statistică publicată recent în Noua Zeelandă arată că comunitatea românească de la antipozi e a doua după cea rusească (Şi de!… Rusia, mama noastră de altădată, cât e de mare…). Iar exemplele ar putea continua.

b. da, e posibil să devenim o „cultură minoră” doar în cazul în care ne lăsăm pe tânjală, ori românul a ştiut întotdeauna să iasă din impas.  Cu toate că vom deveni un „fenomen provincial” în structurile europene vom fi mai apreciaţi şi mai bine cunoscuţi cu individualităţile noastre, cu tradiţiile noastre cu „particularul” nostru, vorba unui confrate.

 

4.  A.B.:Ardealul, zona unde vă desfăşuraţi dvs. misiunea apostolic-culturală, este mai occidental/occidentalizat decât “Regatul”, adică… Moldova, Muntenia… Am prieteni ardeleni care publică, de multă vreme, în reviste, “de hârtie” şi electronice, din Germania, Belgia, Franţa, Anglia… Au, oare, Ardealul şi scriitorii ardeleni, şanse nemăsurat mai mari de afirmare a personalităţii lor cultural-artistice, decât “regăţenii ”noştri de pe-aici?

 

A.P.: – Nici vorbă. Înainte de aderarea României la Uniunea Europeană se vorbea pe „la colţuri” că România va intra în U.E. prin Transilvania. Cât e de adevărată bârfa nu ştiu, cert e că am intrat, dar nu că am avea noi nevoie de ei ci ei au  nevoie de noi. In timp ce „regăţenii” se băteau cu turcii, ardelenii se plimbau prin Europa, şi-au făcut relaţii, au luat contact cu marile culturi ale Europei pe care le-au menţinut până în zilele noastre. Sunt de acord că ardelenii publică în vest şi că stau de multă vreme la masa Europei, dar să nu uităm că fenomenul globalizare i-a înghiţit. Dar, dacă stăm şi analizăm situaţia, trebuie să fim realişti şi să recunoaştem deschis: oare de unde vin marile personalităţi ale literaturii române, ale artei, ale muzicii? Oare care provincii româneşti i-au dat pe Eminescu, pe Brâncuşi, pe Enescu ?… Am enumerat doar câteva vârfuri ale culturii româneşti.

 

5. A.B.: Sunteţi, ca şi mine, un fidel al revistelor electronice ARP (Asociaţia Română pentru Patrimoniu), ale dlui dr. Artur Silvestri – cel care acordă, cu atâta generozitate, spaţii imense exprimărilor culturale româneşti. Ce părere aveţi: virtualitatea electronică a revistei oferă, cumva, o şansă alternativă (…faţă de “ne-încăputul” scriitorului provincial, în paginile revistelor “de hârtie”, dar exclusiviste, formate şi trăind pe criterii de clan…), scriitorului zilelor noastre, răstignit pe crucea a tot felul de umilinţe, provincialisme, complexe de inferioritate, neîmpliniri, nerecunoaşteri, sufocat de imposturi şi de impostori, ignorat, de multe ori, de semeni şi de Inspectoratele de Cultură…?! Vă întreb asta, chiar dacă ştiu că împărtăşiţi cu mine respectul faţă de “Galaxia Gutenberg” şi faţă de suprafaţa reală a paginii de hârtie, suprafaţa de meditaţie/reflecţie… – o, cât de elegantă şi zemuind de sensuri adânci este ctitoria dvs. revuistică, ”CITADELA”, de la Satu Mare… –  şi nu sunteţi “fanul” isterizat/fără rezerve al ecranului fosforescent al calculatorului/Internetului…

 

A.P.: – Da, am un respect deosebit „faţă de suprafaţa reală a paginii de hârtie” am dovedit-o prin strădania mea şi a confraţilor mei prin „ctitoria” revistei „Citadela”, dar domnul dr. ARTUR SILVESTRI ne-a dat şi o altă alternativă de a ajunge mai repede în contact cu cititorii. Revistele electronice ale ARP-ului înlătură orice barieră din calea afirmării tinerilor, iar noi avem posibilitatea de a ne exprima, deschis, orice punct de vedere, fără a fi cenzuraţi, fără a fi umiliţi şi fără complexe, de orice natură ar fi ele. Generozitatea Domnului Silvestri ar trebui să o îmbrăţişăm cu toţii, şi astfel Marele Cititor ar avea numai de câştigat. Dar, din păcate, aşa după cum afirmaţi şi Dvs., scriitorul zilelor noastre trece prin grele momente, asta datorită şi birocraţiei de care încă nu ne-am dezis, dar şi datorită unor scriitori, dacă-i pot numi aşa, care pun mai presus orice, pentru a-şi atinge scopurile. Trist, dar adevărat. La una din ediţiile „Zilelor Poesis”, ce au loc anual la Satu Mare, Dorin Sălăjan, fie-i ţărâna uşoară, s-a ridicat şi-a spus-o deschis, că a sosit timpul să se facă „curăţenie” prin Uniunea Scriitorilor. Cred că e cazul să se simtă şi în sânul breslei scriitoriceşti actul de purificare. Că, Doamne, mulţi au mai cântat în struna regimului totalitar, şi culmea că tot ei sunt la ora actuală tari şi mari şi gospodăresc banii publici după bunul lor plac. Poate că CNSAS-ul ar trebui să facă lumină, să scoată cât mai repede dosarele celor care sunt încă printre noi, să-i ştim odată pe toţi, cei care ne-au făcut zile fripte vreme de aproape 50 de ani.

 

6.A.B.: Ce părere aveţi despre aportul revistelor şcolare, la cultura românească, acum şi pe viitor?! Şi, caz particular, fireşte, mă refer la Contraatac-ul adjudean (…evident, şi la alte reviste ca ea – adică, reviste care să fie realizate şi cu sprijinul unor elevi/tineri liceeni talentaţi, de prin micile oraşe – “provincia provinciei”, cum le zic eu… – sau, chiar, de prin sate prizărite ale patriei noastre…), …Contraatac pe care, e drept, aţi avut ocazia de a-l cunoaşte doar în ultimul timp şi destul de puţin…

 

A.P.: – Am un respect deosebit faţă de revistele şcolare, drept dovadă aic, în Nord, organizăm un Concurs de Creaţie Literară „În dulcele stil… modern„, care cuprinde un premiu pe care îl acordăm revistelor şcolare din judeţ. Nu cred că există scriitor român care să nu fi trecut prin acea sită a revistelor şcolare să nu aibă în CV-ul său la loc de cinste revista şcolară în care a debutat, precum şi mentorul sau coordonatorul cenaclului şi al revistei care l-a modelat. Mulţi scriitori au evocat prin scrisul lor Omul care le-au îndrumat paşii spre literatura de performanţă. L-aş puncta doar în treacăt fie spus pe marele Sadoveanu, şi lista poate continua cu mulţi alţii. Şi în zilele noastre, revistele şcolare îşi menţin rolul de pepinieră a literaturii. Nu vreu să vă flatez, dar CONTRAATAC-ul adjudean se ridică la înălţimea multor reviste literare din ţară. Când am văzut plicul trimis, pentru care vă mulţumesc încă o dată, am avut impresia că mi-aţi trimis din greşeală altă revistă. Abia după ce am scos-o din plic am constatat că e vorba de revista pe care o păstoriţi, dar accentuez, nu e mai prejos faţă de alte reviste literare cu ştaif ce apar la ora actuală. Eu primesc multe reviste scoase cu trudă de elevii din licee sub îndrumarea profesorilor care pe lângă multiplele lor obligaţii şcolare mai au puterea să îndrume viitorii scriitori ai literaturii. Am aici un exemplu concret: scriitorul Ioan Nistor care, pe lângă obligaţiile şcolare, mai are puterea de a scoate revista „Miradoniz” la şcoala unde îşi desfăşoară activitatea. Cu câtă trudă îşi îndrumă „ucenicii” e de neimaginat. Am un respect faţă de munca acestor dascăli. Dacă la nivelul unui judeţ ar fi câţiva ca Dvs. şi ca el, altfel ar sta situaţia la baza literaturii. Daca unul din sutele de elevi care scriu în aceste reviste o să-i urmeze pe mentorii lor, vom putea vorbi în timp de unul care calcă pe urmele unui Breban, Buzura, Liviu Ioan Stoiciu…, literatura română va fi în câştig.

 Mulţumiri şi expresia stimei depline! – de la

ADRIAN BOTEZ

Anunțuri