LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Mircea Micu: „Doi dictatori“

Am început un serial în revista Luceafărul pe care l-am ţinut vreme de cinci ani. Pe măsură ce mă documentam, pe măsură ce mă lăsam furat de uriaşa personalitate a Marelui Han genial şi analfabet, am socotit că e foarte uşor să strecor mici “şoparle” nevinovate la adresa “celui ai iubit fiu al poporulu” şi a consoartei sale.

Aluziile erau evidente dar, într-un fel, justificate de coincidenţa asemănării personajelor. Totul a mers perfect, sau aproape perfect, pană în 1987, cand niste cititori “vigilenţi” de peste hotare au găsit de cuviinşă să buchisească mai atenşi foiletoanele mele săptămanale. {i le-au citit atat de atenţi, încat, pana la urma, au tras concluziile de rigoare.

~ntr-o dimineaţă, nu prea de tot, venind la Uniunea Scriitorilor unde lucram cu hărnicie, mai ales la parterul cladirii, dotat cu bufet şi restaurant, pe holurile întunecoase m-am ciocnit piept în piept cu taciturnul reporter Vasile Nicorovici.

Ne-am speriat reciproc şi ne-am cerut scuzele de rigoare. Recunoscandu-mă, m-a tras într-un colţ şI mai întunecos, m-a pipăit, ca un sculptor statuia îndrăgită, şi măa întrebat: “eşti liber”?

Credeam că vrea să mă invite la o bere şi cunoscandu-i zgarcenia proverbială era să leşin de uimire.

De fapt, vroia să ştie dacă n-au venit să mă “umfle”.

Neînţelegand nimic din misterioasa sa comportare, am cerut lămuriri.

“Nu asculţi BBC-ul?” I-am răspuns că nu. “Rău faci, fiindcă altfel îţi luai măsuri de prevedere şi plecai o vreme din Bucureşti.”

~mi relateazăţ apoi cu lux de amănunte cum cei de la pomenitul post de radio au preluat şi au transmis un articol apărut în cotidianul londonez “Times”.

Articolul se numea “Doi dictatori”, era pe prima pagină a ziarului şi avea drept material ilustrativ portretele lui Ceauşescu şi Gingis Han.

Binevoitorul, informa asupra serialului susţinut de subsemnatul în “Luceafăţrul” şi lămurea pe cei intereaţi că toată povestea cu Gingis este, de fapt, un pretext de a-l denigra pe dictatorul Ceauşescu şi familia sa. Urma exemplificarea pe două coloane alăturate. Ce zic eu despre Gingis şi fii săi, şi cum este Ceauşescu şi odraslele sale. Trei fii avea unul, trei fii şi celălalt. Cate unul din fiecare tabără era cam amator de chefuri şi femei. Ce zic eu despre soţia lui Gingis, care era mai în varstă decat el şi cum este soţia dictatorului.

Colegul Nicorovici era foarte speriat şi mă sfătuia să mă duc o vreme la manastire. Cunoaşte el, cică, un călugăr, sus, la Peştera Ialomicioarei, cu care făcuse armata.

Ca un făcut, în aceea săptămană eu scrisesem, nesilit de nimeni, ultimul episod despre Mongolia, agasat de interpelările, mai în glumă, mai în serios ale diverşilor amici plictisiţi de lungimea serialului. Fănuş Neagu îmi reproşa: “Ai stat două săptămani şi ne plictiseşti de cinci ani!”. Drept pentru care am anunţat sfarşitul poveştii.

După cateva zile, la sediul revistei, m-am întalnit cu un domn care fusese în Anglia, chiar la ambasadă, în ziua în care apăruse buclucaşul articol în “Times”. Scandal mare, aleră, măsuri de cumpărare a întregului tiraj. Cum, însă, tot personalul amasadei nu poseda mai mult de 100 de lire cheş iar tirajul ziarului era de circa un milion, au renunţat.

Un alt prieten, mai precis miliardarul de azi Mihai Carciog, a vrut să-mi aducă un exemplar prin intermediul unchiului său care era lord, titlu cumpărat, evident. N-au posedat curajul necesar. {tirea a fost preluată şi de alte posturi de radio, vestea s-a lăţit. M-au sunat vreo doi ataşaţi culturali de la “ambasade capitaliste”, cerandu-mi detalii.

Eram destul de derutat, dar văzand ca nimeni nu ma admonestează “oficial” am tăcut, la randul meu, asteptand dulcele val al uitării.

A venit si vremea publicării cărţii şi am înţeles cţ, de fapt, cei de la Consiliul Culturii erau foarte bine informaţi şi dăduseră “indicaţiile” de rigoare.

Cartea a fost citită şi răscitită vreme de un an. Iritat de tergiversări, am fost într-o audienţă la celebrul Mihai Dulea, ambiţiosul politruc şI ghilotinator de texte. Am discutat, fiecare în manieră proprie, el adanc, eu încăpăţanat. Am izbutit să public, pană la urmă textul, cu tăieturile impuse.

Mărturisesc acum că pe parcursul scrierii, trimiterile la “dictator” le făceam în virtutea dorinţei de a mă refula. Cartea a apărut fără multe pasaje legate de aluziile evidente.

Pană la urmă istoria lui Gingis a văzut lumina tiparului într-un volum de sine stătător, cu un titlu schimbat, şi sunt convins că cei de la “Times”, dacă o vor citi vreodată, îmi vor oferi cu aceeaşi generozitate şi ateţie cu care m-au tratat atunci, drept premiu de consolare, o excursie în Anglia. Sponsoriată, evident, de danşii.

Aştept, şi vorba unui cunoscut crainic dizident, să auzim numai de bine!
MIRCEA MICU

Anunțuri