LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Mircea Micu: Întâmplări cu scriitori – „Jur că nu sunt ministrul“

Imaginaţi-vă: vară, soare, cald, plajă aurie, marea în contrast, pescăruşi năbădăioşi planând peste mulţimea bronzată.

Scriitorii sunt la mare. Nu toţi, o singură serie. De-a valma poeţi şi critici, prozatori şi dramaturgi, traducători şi istorici literari, membri definitivi sau membri stagiari ai Uniunii, fără deosebire de sex şi alte preconcepţii.

Sunt la mare, se simt excelent, se salută între ei (nu toţi), îşi zâmbesc amical (nu toţi), se bârfesc copios (toţi), dar, în general, atmosfera e vivantă şi destinsă. E bine să fii scriitor la mare. Te dezbraci în costumul de rigoare, cobori pe plajă, te amesteci în mulţimea de trupuri bronzate, nu te cunoaşte nimeni cine eşti, nu tu admiratori, nu tu doritori de autografe, nu tu debutante nedebutate. În general, scriitorii sunt recunoscuţi numai îmbrăcaţi. Dezbrăcaţi, personalitatea lor scade substanţial. Intră în masa anonimă şi cald armonioasă a litoranţilor.

Pe aceste ultime argumente se bizuie şi EMIL MANU, critic, poet, eseist, doctor în filologie, cercetător principal al Institutului G. Căli-nescu, membru definitiv al Uniunii Scriitorilor, ce mai încoace-încolo om serios, figură cunoscută, fire simpatică.

Pe aceste argumente se bizuia în clipa în care dădea să intre în „azuria mare, în apa ei moale şi mătăsoasă“, nu prea departe, nu chiar în larg, până la marcajul pe care-l ştim.

Inventase proverbul „în solitudinea marină să-mi recapăt forţele pierdute“, şi, cu el pe buze, vru să se năpustească spre întinderi.

„Vru“, am zis, fiindcă o voce radioasă, o voce plină, explodă în spatele său şi o mână de om hotărât îi atinse proaspetele arsuri oblojite cu „Nivea lux agitaţi înainte de întrebuinţare“.

– Să trăiţi, tovarăşe ministru!

Se întoarse şi constată cu uimire că este într-adevăr un om de statura sub mijlocie.

În faţa lui se afla un vlăjgan surâzător şi hotărât, un fel de frate geamăn cu Mircea Sântimbreanu, care era decis să-l strângă în braţe dacă lipsa veşmintelor nu i-ar fi stârnit pudoarea.

Îl privi năucit, încercând să spere că nu e vreunul dintre poeţii din provincie „necunoscuţi la faţă“ pe care-i criticase în revista „Săptămâna“.

Nu, nu era! Provincialii sunt agresivi în timpul liber şi, în clipa aceea, băiatul de la salvamar (vorba şlagărului ce se va scrie) era departe…

– Tovarăşe ministru, ştiţi că merge motocompresorul de punctul E-4 subteran stânga? L-au reparat băieţii. Ştiţi cine i-a venit de hac? Maistrul Ţâţână… Ţâţână ăla care v-a condus în secţia filtrare… Ce faceţi, tovarăşe ministru?

Reprezentantele sexului slab săriră de sub umbrelă, încercând să ghicească cui i se adresează apelativul. Toate şi-l imaginară în postura amintită de zdrahon. Oftară, dădură apreciativ din cap şi se retraseră în lenea iniţială.

– Nu sunt ministru, mă confundaţi… încercă slab Emil Manu cu voce pioasă, ca şi cum ar fi spus stihuri din Dosoftei.

– Aşa e! Sst! Gata, am înţeles. Vreţi să treceţi necunoscut. Dar cu mine nu vă merge. Eh! Ce masă tovărăşească am tras…

– V-am spus că e o confuzie şi „n-am tras nici o masă“.

– M-am exprimat greşit. Nu o masă, o gustare de acomodare, acolo…

Şi cum plaja nu e pustie, şi cum scriitorii aud destul de bine şi acum, acolo, se afla şi umoristul Vasile Băran, prinde din zbor situaţia şi plonjează:

– Tovarăşe ministru, doriţi prânzul în cameră sau pe terasă?

Zdrahonul râde stăpân pe situaţie.

– Mă duc să aduc o sticlă de pa-lincă. Are 70 de grade şi e din grădina personală. Ţuca-v-aş!

După care dispare într-un galop năprasnic cu acel elan pe care numai cauzele mari ţi-l pot sugera.

Emil Manu intră în apă, se amestecă cu mulţimea, devine un simplu cap plutind ca o geamandură pe imensitatea mării.

E convins că nu poate fi recunoscut, va sta o oră în mare, chiar două, timp în care zdrahonului îi va pieri entuziasmul şi el se va alege cu o pleurezie.

Dar n-a fost aşa! După circa un sfert de oră, acelaşi galop de pur sânge şi statura herculeană se arată în buza apei, fluturând deasupra capului un obiect de neconfundat.

– Tovarăşe mi… ia uitaţi ce mărgele, face! Staţi că vin lângă dumneavoastră…

Şi a venit. Şi-au conversat. Şi la ieşirea din apă i-a vârât sticla în mână şi a fost nevoit să-l prezinte familiei drept un „admirator din provincie“.

Unul dintre fiii scriitorului îl informează:

– Tată, te-au sunat de la Bucureşti.

– Nici în concediu nu vă lasă, se indignează zdrahonul.

In sfârşit, înainte de despărţire, perspicacele fizionomist propune:

– Ştiţi, faceţi-mi plăcerea. Eu sunt cu maşina personală. Vreau să vă plimb până la Mamaia diseară. Nu mă refuzaţi. E plăcerea mea.

– Ştiţi n-aş vrea să…

– Vrem, vrem, sar copiii în cor.

Şi astfel, timp de zece zile, ceas de ceas, seară de seară, Emil Manu era gardat de fanaticul admirator.

Scriitorii îl salutau în cor:

– Să trăiţi tovarăşe ministru!

Emil Manu protesta nu prea convins: „nu sunt nici-un ministru“.

Zdrahonul râdea şiret şi-l scălda în priviri paterne, confirmând complice: „nu sunteţi, sigur că nu sunteţi!“

În ultima zi, înainte de plecare, s-au întâlnit pe plajă spre a-şi lua rămas bun.

– Uite, ca să te convingi că nu sunt ministru, ci scriitor, ţi-am adus cărţile mele. Uite-mi poza. Eu le-am scris. Ţi le dau cu dedicaţie…

– Nu sunteţi ministru… Poate că nu sunteţi! Nu-i bai… Da, zise ca o salvare a propriei naivităţi, vă purtaţi frumos, ca un ministru. Şi semănaaaţi!…

Îşi strânseră mâinile. Se despărţiră. Vasile Băran, aflat în preajmă, slobozi chemare respectuoasă de om obligat:

– Tovarăşe ministru, vă cheamă Bucureştiul la telefon!

Zdrahonul se întoarse radios, balansă descumpănit pachetul de cărţi şi răcni peste capetele tuturor:

– La anu’, tot aici, tovarăşe ministru!

MIRCEA MICU

Anunțuri