LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Mircea Micu: Întâmplări cu scriitori – „O intervenţie cu efect invers“

Corneliu Leu, prozator, scenarist, operator amator, autor de filme pentru televiziune, conducător auto, este unul dintre cei mai joviali, surâzători, optimişti şi simpatizaţi scriitori din perimetrul capitalei şi chiar mai încolo. Are ceva din voioşia gurmanzilor şi fiind un excelent coseur se mândreşte cu faptul că în anul care a trecut, de pildă, n-a „încasat“ nici o amendă, nici o sancţiune, de la cei ce veghează securitatea nevinovaţilor pietoni şi asta datorită, în primul rând, modului în care ştie să-l abordeze pe posesorul fluierului şi-al carneţele-lor cu dungă roşie.

– Eu nu mă dau nici mare, nici nu iau o morgă importantă, nici nu angajez discuţii principiale. Mă fluieră tovarăşul, opresc reglementar, cobor cât mai vinovat cu putinţă, îl ridic în grad cu o tresă, pun ambele mâini la inimă în semn de mea culpa, mă înclin cu deferenţă şi ascult aprobând morala de rigoare, repetând invariabil: „Aveţi dreptate, am greşit, oameni suntem şi omul e supus greşelii“…

Confraţii întru scris şi volan îl ascultă plini de o admiraţie vecină cu invidia, se minunează şi-şi promit, în gând, să adopte aceeaşi metodă ce s-a dovedit atât de co-respunzătoare pe parcursul unui întreg an.

Simpaticul prozator îşi termină învăţăturile despre modul în care trebuie să decurgă relaţiile conducător auto – agent de circulaţie, salută auditorii îngânduraţi şi coboară fluierând spre locul unde blajinul său Trabant hidramat stă cu motorul în repaus, parcat regulementar, privindu-l prin ochii farurilor cu nesfârşit respect. Prozatorul urcă la volan, întoarce cheia de contact, rosteşte câteva vorbe de încurajare „hai, băiatule“ sau cam aşa ceva şi demarează fericit sub cerul, promiţând o apropiată primăvară pe bucata de şosea care leagă Casa Scânteii de centrul capitalei.

La intersecţia din faţa combinatului pomenit mai sus încetineşte, observând din timp silueta agentului de circulaţie baletând printre maşini, deschide geamul şi, deşi nu-l cunoaşte, salută jovial şi zâmbeşte şi el neştiind de unde să-l ia, apoi se gândeşte că o fi vreun superior în civil şi mai salută o dată, ducând palma la caschetă. Momentul creează emoţii în ambele sensuri, Corneliu Leu surâde şi meditează la condiţia umană, înscriindu-se lin şi cu viteză crescândă pe banda din mijloc, direcţia Calea Victoriei. Trabantul toarce ca un tigru bengalez, prozatorul fredonează un cântec de joc din Dobrogea, viaţa-i frumoasă, drumul liber, cerul promiţător de grabnice transformări primăvăra-tice, până hăt în zare nici un alt posesor al cunoscutelor mânecuţe albe asortate la chipiu.

– Hai, băiatule, hai frumosule, şi stimulează acceleratorul.

Trabantul toarce ca un pisic siamez îndopat cu sardele tip import cu cheia la purtător, şoseaua e liberă, semafoarele pe verde, cerul se colorează a primăvară, pietonii stau cuviincioşi aşteptând rulajul maşinilor, şi, cum ziceam, până hăt în zare, cât poţi cuprinde cu ochi format, nici un posesor de chipiu alb cu mânecuţe asortate.

Ajunge la o întretăiere fără semafor, se apropie de o trecere marcată pentru pietoni, în faţă un ins cu cojoc dă să treacă apoi se răzgândeşte, posesorul Trabantului frânează, apoi accelerează, cel cu cojoc, iar se răzgândeşte şi iar nu trece şi, în cele din urmă, nerăbdător, cunoscutul prozator trece primul, murmurând nu ştim exact ce din buze la adresa celui rămas pe trotuar şi care, la rându-i, murmură şi el, nu ştim exact, ce la adresa „hodoroagei“ care i-a ţîşnit prin faţă.

După câteva zeci de metri, se aude un semnal cunoscut emis de un instrument de metal care se poartă la gât sau în mână, prozatorul aruncă o privire de sondaj şi observă silueta elegantă cum şi tresele strălucitoare indicând un sergent major. Opreşte reglementar, coboară reglementar, surâzând ultrajovial şi, în acelaşi timp, vinovat, pune mâinile în dreptul celor patru ventricule, se-nclină cât trebuie şi zice cu dicţie având grijă să-l înainteze în grad:

– Să trăiţi tovarăşe plutonier, sunt vinovat, recunosc, am greşit, unde-i lege… Şi dă să scoată actele, reuşind până la urmă. Agentul de circulaţie le răsfoieşte profesional în timp ce zice:

– Ştiţi ce greşeală aţi făcut şi ce sancţiune urmează…?

– Ştiu, înţeleg, aveţi dreptate, am greşit, sunt în culpă, vă rog faceţi-vă datoria. Şi surâde jovial.

Subofiţerul surâde şi el molipsit de atitudinea spăşit-veselă a contravenientului şi cedând unui impuls secret îi întinde actele împreună cu „ineditul“ sfat:

– Să nu se mai întâmple pe viitor…

Corneliu Leu îl asigură că nu se va mai întâmpla niciodată, dă să ia actele surâzând, dar în aceeaşi clipă alături opreşte scrâşnind un taxi, se deschide uşa şi înainte de a apărea cineva se aude o voce tunătoare:

– Ce-i asta tovarăşe miliţian? Ce-aveţi cu omu’? N-a făcut nimic, eram în spatele lui. Şi apoi ştii cu cine stai de vorbă? E scriitorul Corneliu Leu, lucrează la televiziune, ia fii atent să n-o păţeşti. Ştii cine sunt eu…? În acelaşi moment, în deschizătura evident strâmtă, se arată statura impozantă a scriitorului brăilean Fănuş Neagu, mai mare şi mai greu decât Cassius Klay, care se proţăpeşte în faţa celor doi continuând să pledeze pe un ton nu tocmai catifelat.

Leu îi face semne disperate, arătând din ochi că totul e în regulă, dar masivul prozator n-are timp de interceptări fine:

– Îl cunosc pe tovarăşu cutare (şi rosteşte pe cineva influent de la circulaţie), vorbesc eu cu dânsul şi tot obţinem carnetul, suntem prieteni.

Sergentul major cade o clipă pe gânduri. Priveşte cu regret spre contravenientul spăşit, care repeta în gând proverbul: „Fereşte-mă doamne de prieteni, că de duşmani am eu grijă“ şi retrage mâna cu actele rostind protocolar:

– Îmi pare rău. Trebuie să vă reţin actele sau achitaţi pe loc o amendă de… şi pronunţă o cifră rotundă.

– Ce te bagi, măi Fane? Te-a rugat cineva să intervii? – se zburleşte Leu cu năduf.

– Daaa? E, uite că nu mă bag… Amendează-l domnule, că ai dreptate. Ia ca să vezi ce-nseamnă să-ţi ajuţi colegul. Mă opresc cu taxiul, aparatul merge şi el… Salut şi n-am cuvinte!

După care urcă în maşina ce se lasă brusc într-o parte şi înainte de-a închide portiera mai strigă o dată indignat:

– Amendează-l tovarăşe, că era să-l facă pilaf pe nenorocitul ăla de pieton care trecea pe zebra lui… Şi pune-l să sufle în băşică! 

MIRCEA MICU

Anunțuri