LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Vasile Tărâîeanu: „La judecata lui Eminescu: An nou cu Bădiţa Grigore“

Au trecut vreo douăzeci ani de atunci, de când am avut norocul să întâlnesc un An Nou, primul şi, deocamdată ultimul,  la Chişinău. Şi nu oriunde, ci în casa lui bădiţa Grigore Vieru.
Eram unicul bucovinean acolo, în casa-i ospitalieră, unde  aveam să rămân mai târziu peste noapte nu o singură dată în perioada pelerinajelor lunare sau bilunare la Chisinău pentru editarea în veşmântul firesc al limbii noastre a „Plaiului Românesc“.
Era seara Sfântului Vasile  şi mă aflam în mijlocul mai multor basarabeni. Şi nu mă simţeam străin, ci printre ai mei. Căci, la drept vorbind,  cu toţii eram, de fapt, din fosta Tară a Moldovei. Eu din Ţara de Sus, ei din cea de Jos. Din două formam una şi aceeaşi în pofida realităţilor timpului.
Ţin minte că pe la miezul nopţii au venit să-l ureze pe bădiţa Grigore şi bunii săi prieteni, vai! atât de timpuriu plecaţi pe drumul neîntoarcerii, mult regretaţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, lipsa cărora o simţim cu toţii, căci nimeni nu mai poate umple golul pe care l-au găurit ei în sufletele noastre prin tragică moarte. Cântecele lor pe versurile lui bădiţa Grigore începeau la acea oră să însufleţească inimile noastre trezind în ele cele mai nobile sentimente ale Iubirii de Neam şi Ţară. Trăiam, de fapt, fără să ne dăm seama, cei mai frumoşi ani, de început, anii primilor paşi spre adevărata renaştere naţională, anii când lăstărea dorinţa revenirii fiilor neamului la toate cele sfinte ale noastre, când se făceau inconştient, poate, primii paşi  spre acele poduri de flori şi de braţe jinduind după îmbrăţişări libere, cu adevărat frăţeşti.
A fost o seară de neuitat cel puţin pentru mine. Un An Nou care vai! nu se va mai repeta niciodată  în aceeaşi componenţă decât în amintirea unora dintre noi, în special, a celor care încă mai suntem mergători pe acest pământ. Eu pe aici, prin tot mai  amărâta şi înstrăinata capitală a fostei „dulci Bucovine“ eminesciene, iar bădiţa Grigore  „cu fragedu-i trup şi inima sfâşiată de durere pentru plaiul natal“ răstignindu-se la nesfârşit pe drumul dintre Bucureşti şi Chişinău şi invers.

Cel mai mult m-a impresionat atunci momentul când l-am auzit pe bădiţa Grigore zicându-ne că are un cântec nou pe care, fără să se lase rugat a şi început să-l îngâne, mai întâi în surdină, ca pentru sine, apoi, văzându-ne cointeresaţi şi cumva atraşi de melodia ce o îngâna, cu tot mai multă curaj.

Vocea-i se strecura fragedă ca un firicel de apă cristalină în miez de noapte, pierzându-se în zvon de clopoţei şi pluguşoare. Murmurul ei parcă era sugrumat nu atât de emoţie, cât de dorinţa lui de a turna şi în linia melodică sensuri şi nuanţe adânci în forme simple. Şi făcea acest lucru cu aceeaşi aleasă măiestrie cu care ştie să potrivească, înlănţuindu-le în puritate de imn şi rugăciune, cuvintele limbii materne, cuvintele limbii române în faţa căreia el se închină, îndemnându-ne apostolic şi pe noi ca să ne plecăm cu pioşenie ca-n preajma unei prea sfinte icoane. Mai mult chiar, el ne cheamă să luptăm pentru ea. Cu dăruire de sine ca într-o biblică ardere de tot.

La cei 70 de ani, câţi aflăm ca i-a rotunjit la 14 februarie, bădiţa Grigore, cu toate durerile şi supărările adunate-n trupul şi sufletul său arzând de tot în dragostea de aceeaşi Patrie a noastră comună spre care a tot mers întreaga-i viaţă, continuă să fie  poate că cel mai viguros luptător pentru triumful valorilor spiritualităţii româneşti în toate teritoriile strămoşeşti. El nu poate trece indiferent pe lângă nenumăratele nedreptăţi ce i se mai fac neamului nostru. Şi tot el se ridică primul împotriva trădătorilor de neam şi ţară. Vocea lui din blândă, gingaşă şi cuvioasă cum o ştim răsunând din neîntrecutele sale cântece de leagăn şi de mamă, capătă la moment inflexiuni de metal. Devine clară şi răspicată. Mai mult chiar, ea devine tăioasă. De parcă-ar fi turnată din Oţel de Damasc. Încât la un moment dat te poţi întreba uimit de unde atâta voinţă, atâta curaj şi atâta dăruire, de unde atâta bărbăţie într-un trup de atâtea ori cercat de boli, de unde într-un suflet de atâtea ori lovit cu bâta invidiei şi ignoranţei, sângerând mereu în dorul încă neîmplinit al reîntregirii ţării, de unde izvorăşte încredere lui în adevăr şi dreptate după atâta minciună şi nedreptate câtă mişună în jurul.

Doamne auzi-i chemarea şi dă-i mulţi ani ca sa-ajungă să-şi vadă visul împlinit. Visul reîntregirii Ţării şi Neamului.

Cu atât mai mult cu cât visul acela nu e numai al lui. Ci şi al nostru, al celor care venim din urma lui călăuziţi de lumina ce-i aureolează chipul de efigie romană.

VASILE  TĂRÂŢEANU

Anunțuri