LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Adrian Botez: „Violenţa metafizică şi crucea – În romanele lui Liviu Rebreanu”

 Motto: “Dumneata îţi închipui că cel ce ştie mai mult, înţelege neapărat mai mult? Sau că ştiinţa merge mână de mână cu fericirea?” (Liviu Rebreanu    Adam şi Eva)

1-Violenţa metafizică    formă de cunoaştere-înţelegere. Clipa lui Dismas

            Cine citeşte observaţiile lui G.Călinescu, din a sa Istorie a literaturii române[1], despre violenţa fizică din romanele rebreniene şi, mai ales, sugestia criticului precum că Rebreanu ar fi incapabil să vadă lumea deasupra instinctualităţii gloatei    rămâne, probabil, surprins că, totuşi, “suveranul” Călinescu îi face romancierului o concesie: “Cu toate aceste inegalităţi, Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese.”[2] De ce tocmai un apologet al violenţei să se instituie în creator al romanului românesc modern    când, slavă Domnului, de la Filimon la Sadoveanu şi de la “sburătorişti”, la dadaişti    avem destui autori romaneşti şi moderni, şi paşnici    în linia lui Balzac, ori Flaubert, ori Dickens, ori Proust, ori… Urmuz, cei atât de calini şi de paşnici?…”Fără violenţă!”…

            Romanul Adam şi Eva este scris suficient de devreme(1925    al treilea, după Ion-1920 şi Pădurea spânzuraţilor-1922), pentru a ne naşte  întrebarea legată de semnificaţia şi rostul violenţei din epicul rebrenian    şi a ne şi propune un răspuns la această întrebare.  La 6 dintre cele 7 personaje-întrupări ale Masculinului Călător prin Timp (Mahavira-indianul, Unamonu-egipteanul, Gungunum-sumero-akkadianul, Axius-romanul, Gaston Duhem-raţionalistul ateu republican francez  şi Toma Novac-românul anamnezei finale) le este distrus corpul fizic prin violenţă, chiar violenţă maximă, complet dezintegratoare a corporalităţii fizice, ţinând de arta sadismului ritualic (cazurile Mahavira şi Gungunum    orbiri, jupuiri ale trupului viu, eventrare, decapitare etc.). Singurul care moare   neviolent, aparent prin infarct (“o durere ascuţită i se înfipse în inimă, răsucindu-se adânc ca un cuţit”) este Hans-Adeodatus-medievalistul german milenarist.  Întrebarea se naşte spontan: de ce tocmai el ?

            De observat că romanul conţine un Maestru Iniţiator în Absolut, pe Tudor Aleman[3]. Acesta îi atrage atenţia neofitului sceptic, Toma Novac[4], asupra non-identităţii semantice, ba chiar opoziţiei mistice dintre a şti, a înţelege şi a fi fericit: “D-ta îţi închipui că cel ce ştie mai mult, înţelege neapărat mai mult? Sau că ştiinţa merge mână în mână cu fericirea? (…)Dar ce are a face ştiinţa cu sufletul omului? Toate invenţiile şi descoperirile din lume au fost oare în stare să netezească pentru vreun om calea fericirii adevărate, să-i dăruiască o merinde pentru clipa când trece poarta necunoscutului?” Singurul personaj al omanului Adam şi Eva care, după ce află tainele Cărţii-Ştiinţă (“cartea cântecelor de vitejie şi iubire”), se leapădă de ea, chiar prin ardere: “aruncă în foc volumul cu file îngălbenite, legat în piele de capră sălbatică”(simbol al dârelor terestre amăgitoare-hipnotice, care-l leagă pe Hans  de ispita “sânilor aţâţători” ai Margaretei[5] )     păstrând doar icoana Sfintei Marii-Singura Neamăgitoare –  şi care, o viaţă  întreagă, se bate, cu maximă violenţă de duh, pentru mântuirea sufletului, ca fericire a desprinderii de înjosirile cărnii    este medievalistul german Hans. Numai Hans, cel care îl vede clar pe Satan – şi cunoaşte suprema ispită, aceea a ambiguizării Mariei-Fecioara Cosmică, cu Satan-Magdalena Maria(dinainte de pocăire) are dreptul la eliberarea într-o a doua onomastică-identitate(conform normelor monahale)    cea întru divin: Adeodatus(Închinat-lui-Dumnezeu). Lupta lui Hans-Adeodatus este deplină, de o violenţă metafizică teribilă:

a-împotriva destinului numeric: a intrat în mânăstire sub semnul cifrei 13[6], opuse Paştelui: “La Paşti am împlinit treisprezece[ani]”    dar sub semnul Viziunii de Dumnezeu    ca şi alt Novice al Lumii    Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraţilor  – , fapt care produce suprapunerea intrării în chilia abatelui, cu mantra sacră consacratoare de Războinic al lui Dumnezeu: “Benedictus qui venit in nomine Deus!”, producând spaima iniţiatică a Călugărului-cu-Cheile, dar şi identificarea, de către copilul ales de Dumnezeu, a  abatelui    cu Imaginea Sacră Protectoare Supremă: “Cu barba albă şi capul tuns, cu ochii înflăcăraţi de o lumină pioasă, părea un pustnic sfânt, rătăcit printre oameni. Hans, parcă l-ar fi cunoscut de mult, se apropie, îi sărută mâna şi rosti rugătoar: -Tată…” De observat, iarăşi, identitatea de privire vizionară, peste obiectualitatea iluzorie a corporalităţii terestre, între copilul Hans-Adeodatus şi copilul Apostol Bologa: “-Dumnezeu vrea şi Sfânta Fecioară    răspunse copilul, cu o lumină mare în ochii limpezi”(Adam şi Eva-1925) ; “Pe obrajii albi, ochii albaştri erau ca două izvoare de lumină:               

– Măicuţă, am văzut pe Dumnezeu”(Pădurea spânzuraţilor-1922);

b-(în registru magic-simpatetic) cu arhiepiscopul Willegis, din Mainz    simbol al degenerării sacerdoţiului, prin acceptarea exclusivei identităţi umane terestre: “aştepta din moment în moment să se pornească o ploaie de foc şi pucioasă, care să nimicească cuibul nelegiuirii[palatul arhiepiscopal], precum au fost prăpădite odinioară Sodoma şi Gomora” – căci conştiinţa necesităţii Sfârşitului Ciclului Mundan şi a Judecăţii Divine, Lumea Mundană ca Început al  Sfâşitului     se impun ca Realitate Unică, în sufletul celui ales, Războinicului Spiritual-Călugăr, care nu acceptă să părăsească Axis Mundi-Crucea de Aur a Altarului (chiar dacă, precum Apostol Bologa, va rătăci mistic, prin Labirintul Iniţierii Depline-Lumea şi Sufletul Îndoit): “Toată lumea respiră uşurată şi se împrăştie. Adeodatus însă rămase în genunchi, în acelaşi loc, cu ochii la crucea de aur de pe altar (s.n.), cu ghimpele dezamăgirii în inimă [marea ispită “modernă” a scepticismului…], aşteptând totuşi minunea”;

c-cu lumea exterioară a ruinelor(simbolizată prin Cetatea Romei), în care nu găseşte Muntele Sfânt-Gargano :”Ruinele din vremurile păgâne îl supărau ca nişte sfidări. Rătăci pe străzile fără viaţă, călăuzit de un călugăr care cunoştea bine Roma şi care(…)îi arătă uliţi întregi, pustii, părăginindu-se văzând cu ochii”;

d-cu oamenii lumii ruinelor: “”războaie ce pustiesc în toate părţile, răspândind foametea, desfrâul şi moartea(…). Ajunse să nu-l mai asculte nici copiii, ba unii răutăcioşi asmuţeau câinii asupra lui, când voia să intre în ogradă cu vestea Domnului. Decepţiile nu-l descurajau. Îşi zicea că puterea Diavolului descătuşat e atât de mare că rătăceşte minţile cele mai agere”;

e-cu Cifrele(socoteşte Anii lui Dumnezeu-Vestea Adevărului     cu anii pământeşti…) şi cu Femeia-Ispită, ca Verb Fals : “<<O viaţă întreagă m-am luptat împotriva Satanei şi l-am biruit>>. <<O viaţă pierdută!>> îi fulgeră prin ascunzişurile minţii.”Iar însuşi Satan Arătat, consecutiv  viziunii ambiguizante Maria Sacră-Maria Păcatului Carnal, îi “strigă biruitor: -Pe Maria o cauţi, Hans? De ce n-ai căutat-o aievea până azi? Ţi-ai pierdut viaţa împotrivindu-te voinţelor mele, în loc să o urmăreşti numai pe ea! N-ai iubit niciodată, nefericitule, şi doar nimic nu-I mai preţios în lume ca iubirea femeii! Acum ai să mori şi simţi că ai trăit în zadar”. Demonul devenit Apostolul Iubirii…    teribil! Demonul Zadarului    insuportabil!

De fapt, contrar tuturor interpretărilor critice de până acum, noi suntem convinşi că Hans-Adeodatus este biruitor asupra Ispitei Carnale –  este ipostaza metempsihotică a Numărului Cinci, prin care toate celelalte ipostaze capătă mântuire şi împlinire: toate imaginile carnale ale iubirii trebuiau să se echilibreze prin Ipostaza Iubirii Suprem-Ideale: Maria. Ipostaza Marianică este ispita şi biruinţa ispitei, totodată    este victoria spirituală a Iubirii, în romanul rebrenian, în general, şi în romanul Adam şi Eva, în particular. Finalul părţii 5 marchează întâlnirea, în absolut, a Alesului Divin-Vizionarului, cu Femeia Cosmică    întru (în fine!) echilibrarea Imaginii Spirituale a Iubirii: Moartea şi “şoapta de iubire”, pentru Hans-Adeodatus, cel “prăbuşit cu faţa la pământ, cu icoana sfântă în braţe”    simbolizează aflarea, în ultima clipă a existenţei terestre, a echilibrului între pământ şi cer, între cele două naturi ale Omului-Modelat-după-Hristos-Dumnezeu. Simbolizează HIEROGAMIA (discret sau secret ascunsă în cartea rebreniană)    căci CINCI este “semn al unirii, număr nupţial(…)număr al centrului, al armoniei şi echilibrului. El va reprezenta, deci, cifra hierogamiilor, însoţirea principiului ceresc(3) cu cel pământesc al mamei(2).[7]

Muntele Sfânt-Gargano a fost aflat: el este Maria    Femeia Cosmică. De observat că Hans se naşte şi creşte sub autoritatea exclusivă şi absolută, tiranică, a Tatălui    deci păstrează, mistic, în suflet, nostalgia Mamei, ca Imagine a Paradisului Refuzat. Deci, în final, când buzele sale vor rosti numele “Maria”-Izbăvirea, iar nu “Margareta”-Ispita, se presupune că lui Hans-Adeodatus a regăsit Paradisul Permisiv. Fericirea    consecutivă (şi real-izată prin), după cum afirmă şi Tudor Aleman    suferinţei/suferinţa maxime/maximă, ajunsă pe muchia de cuţit a pierzaniei semantice a vieţii. Este condiţia lui Dismas    tâlharul de dreapta, pocăit pe cruce, în ultima clipă.

Ca urmare, violenţa continuă, spre/dinspre lume şi sine,  îndurată/oferită  de Hans-Adeodatus, reprezintă tocmai Şansa Salvării    Iniţierea întru Iubire-Cunoaştere-Înţelegere, ca Hotar al Infernului-Iluzie    spre Paradis. Iată, deci, ce numim noi VIOLENŢĂ METAFIZICĂ: violenţa iniţiatică, absolut necesară, precum NAŞTEREA-CA-VIOLENŢĂ-SMULGERE-DIN-INCREAT(naşterea fizică, dar, mai ales, a doua naştere, cea spirituală, prin labirintul iniţierii)    prin care omul accede la tainele sacre ale universului şi fiinţei-fiinţării.

Considerăm că trebuie privită cu luare-aminte şi povestirea 2, despre egipteanul Unamonu, care nu moare prin chinuri-chinuiri savante    ci prin săgetare, în preajma Iubirii Nevăzute: el, înainte de săgetare, vede statuia lui Hator-Zeiţa Voluptăţii, cea cu cap de pisică    dar buzele lui ţipă numele nevăzutei iubite Isit(de la Isis, zeiţa egipteană a misterului “căsătoriei, simbol al armoniei şi fidelităţii[…], zeiţă sapienţială, posedând arta magiei, a tămăduirii şi chiar pe cea a învierii din morţi”).[8] Unamonu trăieşte, şi el, sub nostalgia mamei Merit, de care este despărţit, pentru a fi închinat templului lui Osiris-Masculinitatea Cosmic-Solară    dar, mai interesantă este ştiinţa-înţelegere a lui Unamonu (ca autoviolare spirituală), despre moarte-întrupare, urmărind, în spirit-gând(deci, iniţiindu-se în moarte, în viaţă fiind!), traseul sufletului tatălui său, în lumea cealaltă. Asistă la: a-pătrunderea sufletului în Casa lui Osiris; b-la cântărirea sufletului-inimă; c-la atitudinea favorabilă a zeiţei-soră-Lună Isis; d-la verdictul final al lui Osiris:”Biruitor să iasă răposatul ca să umble prin toate locurile, printre duhuri şi printre zei, iar paznicii porţilor Apusului deloc să nu-l oprească!” Iată de ce, prin suferinţa anticipată, a participării la fazele mistic-iniţiatice ale Spiritului Tatălui    Fiului i se permite SĂGETAREA, ca Fixare întru Nevăzutul Divin, cu propensiune spre regăsirea Maternului-Doi.

Dacă Hans-Adeodatus este străpuns de durerea inimii, Unamonu este străpuns de durerea gâtului:

a-inima    simbol al Centrului, Brahmapura(locuinţa lui Brahma, sau Tronul lui Dumnezeu, la creştini),

b-gâtul    simbol al intermediarităţii vitale, al comunicării sufletului cu trupul, “sediu al vieţii, al sufletului sau al frumuseţii”.[9]

Săgetare-Fixare în Absolutul Crucii Cosmice(Nirvana buddhistă), prin cele patru focuri de revolver, realizează abia Toma Novac    rezultanta în Absolut a traiectului labirintico-iniţiatic al metempsihozei, pusă sub semnul mistic 7 – al (Auto)Creaţiei, prin eliberarea de karmă. El devine, astfel, paredrul existenţial al Numelui său    al Logos-ului Nume Divin: Toma=Geamănul(lui Dumnezeu)[10] şi Novacul-Titanul Cosmic, de tip prometeic, înlănţuit de Stânca Absolutului. El este Titanul Inimii    Săgetatul în Inimă    deci este şi sub simbolul (Auto)Sacrificiului – 4(5) -Crucea, şi sub simbolul Plenarităţii Divine    1. Evident că Androginitatea se desăvârşeşte sub semnul Eva-Viaţă, dar şi a Ilenei-Elena-Focul Cosmic Iluminator şi Constant(helàne=făclie, torţă, sau hèle=strălucirea soarelui).

Violenţa metafizică, între numerele-capitole-etape metempsihotice 2 – 5 – 7, din romanul Adam şi Eva, are trepte de manifestare spirituală evolutivă    deci se dovedeşte a fi indispensabilă iniţierii spirituale, ba chiar considerăm că, la Rebreanu, cel puţin, ea simbolizează însăşi iniţierea spirituală.

2-Violenţa metafizică    şansa revelaţiei identitare, a funcţiei sacrale

Înainte de Adam şi Eva    a fost Ion (Ioannis=Dăruit de Dumnezeu, al lui Dumnezeu, devenit proprietate a Celui care este izvorul vieţii şi al oricărui bine; în plus, Hristos îi numea pe Ioan şi Iacob    “Fiii Tunetului”)[11]. Ion este violent asupra lui George şi Vasile, concurenţii săi sacrali la conducerea Lumii[12]    şi violator-fertilizator – asupra Anei    al cărei nume este legat de revărsarea milei-graţiei lui Dumnezeu. Să se observe că, fără moartea-autosuspendare a Anei, în grajd(echivalentul răstignirii), esenţa invizibilă şi funcţia sacră ale lui Ion n-ar fi fost revelate, iar fără viaţa Anei, Ion nu şi-ar fi simţit originea sa divină:

a-Ion-al-Horei Solare şi fiu al Mamei Geea    Anteu. Cel care, în deschiderea romanului, joacă la horă    trebuie să se bată şi cu Parul – substitut al Fulgerului, dar şi instrument de sondare a Styxului. Există două capitole succesive    Sărutarea şi Ştreangul. În primul, Ion se (re)cunoaşte, esenţial şi funcţional, ca fiu al Mamei Geea    Anteu. Chiar dacă se bănuise a avea o astfel de ascendenţă mitică, încă din capitolul intitulat sugestiv Zvârcolirea (întru căutarea de sine): “Suspină prelung, umilit, în faţa uriaşului(…).Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot pământul”    abia după ce (pe cuptorul-athanor) o stăpâneşte pe Ana, călăuză mitică spre Pământ    Ion conştientizează deplin identitatea sa funcţională anteică şi intră în relaţie ritualică hierogamică (mută şi sobră, dar întru SĂRBĂTOARE= definire a eului sacral, şi “într-o luni”=reîncadrându-se ciclului originar) – cu ascendentul său mitic, Muma Geea: “Ieşi singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare , într-o luni. (…) Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor(…). Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.(…)Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori(…). Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui.” Ce să fie “balaurii îngrozitori” –  decât simboluri ale necesităţii violenţei metafizice iniţiatice    care nu doar justifică, ci chiar explică bătăile, certurile şi violul, toate din partea lui Ion    ca faze ale unui război mistic pentru recucerirea identităţii sale sacrale?

b-Consecutiv Sărutului de recunoaştere sacral-identitară    este capitolul Ştreangul. În creştinism, Hristos este atârnat-ştrenguit pe/de  lemn.  Autosacrificiul Anei  dezlănţuie evenimente violente şi funeste, în fenomenal    care, însă, vor revela, în zona sacralului, funcţia anteică a lui Ion: eterna REGENERARE COSMICĂ, SUB SEMNUL VIOLENŢEI-URAGAN: “Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde, într-un uragan uriaş”. Uciderea ritualică(sacrificială-revelatoare-teofanică) a lui Ion de către “sluga” sa mitică, Gheorghe    se face sub semnul nopţii(simbol al misterelor eleusine    ţinând de Demeter şi Persephona, zeiţele fertilităţii mistice)    dar, mai ales, sub semnul CELOR TREI LOVITURI SFINŢITOARE-CONFIRMATOARE-CONSACRATOARE ale lui Gheorghe, transformat, din slugă anteică, în preot, care realizează teofania: unealta eleusină a sacrificiului este SAPA FERTILIZATOARE. Deci, Ion devine, prin revelare paradoxal-multiplicatoare     EI: Elohimii(iudaici)sau Cabirii(greceşti). La a treia lovitură, Ion îşi redobândeşte identitate şi funcţie sacral-transcensă, eliberată din chingile trupului :”Gheorghe lovi a treia oară, fără a-şi mai da seama unde…”    apoi, fiinţa sa recapătă unitatea prin metamorfozare: târându-se către AXIS MUNDI a satului    nucul bătrân    Ion se identifică deplin cu acesta, pierzând conştienţa corporală, şi redevenind geamăt de ramuri şi zvârcolire telurică: “…Sforţarea îl duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă.” Apoi, trece prin poarta întunericului vegetal: “Mai avea doi paşi ca să ajungă la poartă. Sub nuc i se întunecă iarăşi tot. Doar gemetele înăbuşite se mai zvârcoleau în trupul crâmpoţit…” De-acum încolo, Ion=Axis Mundi Vegetală=Nucul Bătrân(Veşnic):  punte între Pământ şi Cer    poartă către Cer şi Pământ. Din trunchiul şi sevele şi coroana împlinirii lui se vor naşte-înălţa şi cădea înapoi spre Pământ-Geea(cum s-au şi născut-murit-înviat, mereu!)    IONII-ŢĂRANII=CEI MULŢI UMILI(NĂSCUŢII ŞI STĂPÂNII HUMEI). Credem că această ipostază mundan-regeneratoare în eternitate “scuză” toate aşa-zisele violenţe ale romanului prim al “violenţei rebreniene”…

În linii mari, acelaşi mecanism ritualistico-mitologic ni se pare a funcţiona şi în cazul recunoscutei capodopere din 1932, romanul Răscoala. Ion este, acum, Petre Petre    pe de o parte, piatra inerţial-corporală    pe de alta, piatra rezistenţei spirituale şi a tainei alchimice:”În colţul cel mai întunecos, pe marginea patului de scânduri, şedea cu şapca pe genunchi, mut, neclintit, parc-ar fi fost de piatră” – s.n.)    aflat, şi el, sub semnul lui Anteu:”Mâna lui Petre era grea şi aspră şi reavănă ca pământul”. Prin simpatetism, terranus-ţăranul şi moşierul(stăpânul Mocşei-tărâmul sacru), sacrificatorul şi sacrificatul    îşi revelează, prin moartea iniţiatică, morfologia spirituală similară, dacă nu chiar identică:

a-iată descrierea identităţii morfologice a lui Miron Iuga(yug, în sanscrită=unire-unificare), sacrificatul prin violenţă metafizică  – dobândirea unei stări de unire-nedisociere funcţională semnificativă, între stăpânii de drept, comuni, în profunzimea lor spirituală, ai Mamei Geea (Ţăranul şi Autenticul Moşier    izotopii semantice ale Pământului-Geea şi, concomitent, zei ai vegetaţiei):”(…)Miron Iuga se prăbuşi cu faţa-n jos, scormonind pământul şi mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară(…).Îl călcau în picioare, apăsându-l şi frământându-l cu pământul în care îşi înfipsese din viaţă toate rădăcinile”(s.n.);

b-iată şi revelarea structurii spirituale nedisociate, cu funcţie de Scară Cerească-punte divină, de la Dumnezeu, înapoi spre Om : Petre-Omul Pietrei Filosofale este Anteu, situat între Ouranos şi Geea    în faza finală a sacrificiului Ţăranului, pentru Dreptate(“oleacă de dreptate”, cum spune Crăişorul Horia-Hristosul Românilor, căruia divinitatea-Monarh Ascuns îi strigă din ceruri că “Dreptatea nu se cerşeşte!Dreptatea se cucereşte!”  – se cucereşte, evident, prin aceeaşi  violenţă metafizică, renăscătoare şi revelatoare a ESENŢEI FIINŢIALE; maiorul austriac le şi zice ofiţerilor, martori la martiriul lui Hristos-Horia, despre acesta:”Un om? Mai mult decât un om!”- adică este TOŢI-Neamul în UNU-Omul): în ultima clipă a vieţii terestre şi aparent anonime, Petre Petre, cel cu prenumele repetat ritualic, în loc de un nume    îşi geme-revelează interiorul funcţional, Sfântă Treime a Spiritului Ţărănesc: “-Dumnezeul…soarele…pământul…”(s.n.).

3-Crăişorul Horia, Gorila : epopeea MASCULINULUI  şi realitatea lui ALTCEVA DECÂT…

Bineînţeles că triumful activării artistice a violenţei metafizice, ca iniţiere a Spiritului Naţional, ca Spirit al Bărbatului Mistic, de această dată     se află în cele mai urgisite şi  cu obstinaţie(şi premeditare) dispreţuite ori uitate romane ale lui Rebreanu: Crăişorul Horia şi Gorila.

Străbătută de spirit epopeic şi baladesc, lucrarea rebreniană Crăişorul Horia n-a fost niciodată văzută decât ca tentativă ratată a epicului romanesc. Noi afirmăm că, dimpotrivă, trebuie văzută ca fiind demonstraţia artistică cea mai izbutită, a romanului românesc modern, de a descrie treptele evoluţiei spirituale ale unui neam, prin simbolul ei uman desăvârşit: Horia-Hora(Roata) Solară  – transformat în Hristosul cu Roată pe Cap:”Căprarul făcu(…)o coroană de nuiele, în formă de roată, pe care(…)o puse în capul lui Horia, strigând:-Uite craiul valahilor!”(mistic, duşmanii lui Horia-Hristos s-au contaminat de revelaţie!) . Noţiunea de Crăişor ascunde, în fapt, realitatea mitică şi mistică a Maestrului Spiritual al Neamului Românesc: Magul Zalmoxian. De observat că noţiunea de Crăişor ţine de un limbaj esoteric, pe care nu îndrăzneşte să-l folosească, la început, decât Femeia-de-la-Criştior (în traducere exoterică: lăcaşul ascuns al lui Hristos –  Rafaela de la Criştior era, ea însăşi, din neam de Crăişor: strănepoata voievodului Bour-Boariu, din herbul Moldovei Sfinte) –  izotopică semantic, în egală măsură, cu Muma Cosmică şi cu Fecioara Cosmică: Fecioara Cosmică întreabă”-Unde sunt crăişorii voştri?(…)Drum bun şi sănătate, crăişorule!”    pentru ca la finalul Epopeii Discernerii, tot ea, devenită Mumă Cosmică, să-l identifice mistic:”Da, el e…Crăişorul!” Abia după ce este iniţiat în spiritul lui ALTFEL DECÂT…, având în imaginea minţii Centrul Lumii-Viena, dar şi a Centrului Mistic-Golgota, al autosacrificiului total, desăvârşit, mântuitor     moşul Gavrilă Todea”de 80 de ani(…)a strigat[spre consacrare ritualică a Logos-ului]:-Tu să fii crăişorul nostru, Ursule[13], şi să ne câştigi dreptatea întreagă, măcar de-ar fi să ne omoare pe toţi!(s.n.)” Revelaţia iniţierii Neamului prin violenţă metafizică-treaptă de deşteptare a Spiritului Etnic îi este oferită de Războinicul-Grenadir(alter ego al Monarhului Ascuns) din Cetatea Împăratului-Viena(Centrul Iniţiator    de aceea, situat în zona ambiguităţii perpetue şi depline: niciodată nu se va şti precis dacă Horia a avut poruncile Împăratului-Monarhul Lumii, şi dacă da    ce conţineau acestea    formula esoterică a Monarhului Lumii, pentru începerea violenţei metafizice a discernerii de neam fiind: “Tut ihr das!    Faceţi voi treaba asta şi pe urmă lăsaţi pe mine!””):”- Nici popoarele să nu aştepte tot numai de la împăratul! Că şi împăratul e om[14] şi face ce poate! Popoarele să mai puie mâna şi pe par [din nou, parul, solar-jupiterian şi thanathic] când nu mai merge altfel!Dreptatea trebuie cucerită ca o cetate!

Horia dezvoltă viziunea despre principiile yin şi yang, pasiv şi activ, în cosmosul Neamului Românesc:

a-în primă fază(cea istorică, refuzând revelaţia), Neamul este expresia inconştienţei-pasivităţii absolute, ignorând însăşi esenţa etnică: discernământul, ca spirit de identitate-autoidentificare, de respingere a gregarităţii etnice şi umane, de alcătuire întru ALTFEL DECÂT ALŢII    urmând: ŞI AŞA CUM TREBUIE SĂ FIM NOI. Dacă spiritul discernerii de neam lipseşte, însuşi neamul e în pericol de dispariţie, prin starea de SLUGĂ şi de STRĂIN ÎN PROPRIA ŢARĂ(de fapt, “străin” îşi spune tocmai cel care capătă începutul discernerii iniţiatice), prin stingere-deznaţionalizare: “Nouă totdeauna fapta ne-a lipsit. De aceea ne-au încălecat toţi veneticii, de am ajuns slugi şi străini în ţara noastră…” Pasivitate=stare de neant existenţial-etnic: ”Am primit mereu toate batjocurile pentru că ne-a fost frică de faptă(…)Până acum câţiva ani, oamenii nici măcar a se jelui nu îndrăzneau”.”

b- Evident, moartea sentimentului discernerii cosmice de neam    pentru Dumnezeu şi planul său uranic, nu este o tragedie    oricine/orice pasiv-yin poate fi înlocuit , prin oricine/orice purtător al principiului activ-yang :       ” Poporul care rabdă toate asupririle le merită”. În definitiv, yin-yang se complinesc demiurgic    dar taina cea mare e cum să fii yang-ul discernerii-conştientizării: FIINŢA! Discernerea cosmică de neam e numită cu numele DREPTĂŢII    simbol dublu, al în-fiinţării şi al re-echilibrării-re-armonizării cosmosului.  Căci expresia cea mai simplă a principiului activ, prin care se face discernerea-fiinţarea de neam    este DREPTATEA    prin care se neagă putrefacţia spirituală(yin-ul pasiv-feminin), având ca rezultat nu doar deznaţionalizarea, ci chiar gregaritatea non-umană, în satanicul întuneric, numit TEMNIŢĂ: “Până ne-or vedea tot plecaţi şi neputincioşi, domnii dreptate nu ne-or face, măcar să vie oricâte porunci de la împăratul!Şi oamenii, săracii, putrezesc prin temniţe!(s.n.)”

A exista=BĂRBAT, Masculinitate, Spirit Activ, al DREPTĂŢII-discernerii. Dar principiul activ, la nivelul cosmo-etnic, este ca un flux cu traiectul diferit accelerat-conştientizat, căruia trebuie să i se păstreze CĂLĂUZA SPIRITUALĂ-VÂRF, CAPUL “REBELIEI”    romanul propune două ipostaze ale Monarhului Ascuns: I-prima este cea oarecum exoterică, a lui Iosif al II-lea,     II-cealaltă este a Monarhului Absolut Esoteric    Hristosul Neamului Românesc: se păstrează în imaginea hieratică a ŢĂRANULUI-REGE, arhetip al Hristosului Român al Dreptăţii    din trupul căruia se împărtăşesc ceilalţi ţărani (pentru transsubstanţierea creştină, învierea din zguri a Neamului): “Avu  iarăşi visul de odinioară, cu căpitanul ţăranilor răzvrătiţi aşezat pe tron de fier înroşit, cu mirosul cărnii smulse din trupul lui cu cleşte înroşit în foc. Dar acuma, în locul căpitanului de demult se afla el însuşi, pe tronul roşu sfârâia chiar carnea lui şi mirosul de carne arsă îi gâdila nările. Se mira numai că nu simte nici o durere şi vru să strige cu glas izbânditor că nu-i pasă de tortură, că nu-l doare nimic…”

c-Pentru că DREPTATE înseamnă REECHILIBRARE COSMICĂ, deci slujbă divină, Horia se simte erou mioritic-zalmoxian(moarte=viaţă-Înviere), fiinţă îndumnezeită, direct prin acceptarea Misiunii Violenţei Metafizice(prin care se dă identitate divină gregarului cenuşiu, se eliberează Domnul-Stăpânul-Craiul, BĂRBATUL COSMIC-NEAMUL, din sclavia pasivităţii-nonfiinţării): “Horia venise în realitate să se spovedească şi să se cuminece, ca şi când ar fi plecat la nuntă sau la război sau la un drum lung cu primejdii, de unde nu se poate şti dacă se va mai întoarce, şi când. În faţa preotului, însă, se simţi curat şi înălţat(…)”    iar în războiul metafizic-“rebelie” el e ARHANGHELUL, care conduce oastea angelică, oastea albă: “Apoi, peste capetele tuturor trecu scurt, aspru ca o săgeată de oţel, porunca crăişorului:-Hai, feciori! Şi oastea albă se urni.”(s.n.).

d- Momentul Crăişorului transformă calitativ starea de unitate: în loc de unitate în pasivitate autodistructivă    unitatea în activitate definitorie, DREPTATE, în registru umano-divin:”Suntem totdeauna uniţi în supunere şi umilinţă şi niciodată nu ne putem uni ca să cucerim dreptatea”.“Rebelia”-Războiul Metafizic (cu decapitări, schilodiri etc. a câtorva asupritori de profesie) al scoaterii din pasivitate-nonidentitate divino-umană Neamul    răspunde echilibrator unor acţiuni unilaterale, de până atunci(deşi, oarecum, în efigie, în sinecdocă    un strop la un butoi…    dar contează NU CANTITATEA DE ACŢIUNE, ci calitatea numită ACŢIUNE DE DIFERENŢIERE-DREPTATE-MASCULINIZARE-AFIRMARE DE NEAM):”Nu e sat în ţara asta unde să nu găseşti un sărman trup de iobagiu ba spânzurat, ba tras în ţeapă, ba frânt pe roată şi ciopârţit în bucăţi, spre a băga spaima în oameni şi a-i ţine pe vecie în jug ca pe vite[vita este asimilată pământului-pasivitate feminină]”.

Ridicarea-“rebelie”a moţilor nu este nici cruzime, nici agresivitate    ci afirmare a Fiinţei, pe deasupra”batjocurii”=ignorarea Fiinţei-Fiinţării lor: “-Apoi dacă vine[colonelul austriac, care făcea promisiuni mincinoase, tergiversa negocierile, pentru a-i risipi şi nimici pe răsculaţi], bine de bine, iar dacă nu, ne-om bate şi cu cătanele şi nu ne-om lăsa batjocoriţi aşa de tare!”(s.n.)  – zice Cloşca, membru al Sfintei Treimi a Afirmării Fiinţei. “Aşa de tare” marchează percepţia mistică a limitelor vieţii şi morţii spirituale. Iar proclamaţia lui Horia pentru Geoagiu arată că un neam trebuie trezit-înfiinţat şi cu forţa, când îşi întârzie neiertat revelaţia Fiinţei, producând inutilă primejdie şi adormire pentru cei deja treji:”Care sat s-ar ispiti a nu veni sau din care casă n-ar veni la această poruncă, întorcându-se să i se aprindă casa. (…)Glumă nu vă paie. De nu îţi veni, alţii or veni la voi(s.n.)”. Aceşti alţii-venitori-revelatori ai Focului, deplasaţi către zona cenuşiului-nondiscernerii Fiinţei     sunt din ORDINUL ANGELIC AL OŞTII ALBE    iniţiaţii în Masculinitatea Neamului Românilor Ardeleni..

e-Horia duce războiul lui Hristos    pentru reidentificarea Cosmosului-Neam Românesc: în mod magic, ROMÂN va deveni echivalentul semantic şi de facto al lui ORTODOX=OMUL CĂII DREPTE. Aceasta, în sensul identificării Calvarului Cristic, cu Calvarul Neamului Românilor Ardeleni    întru mântuire-înviere sincronică, atemporală. Iar arderea demonilor-îngeri căzuţi, cu biciul cristic-VIOLENŢA METAFIZICĂ, trebuie să-i re-metamorfozeze pe aceştia în îngeri înalţi. Opera Crăişorului nu este numai una de exorcizare, ci şi alchimică, de transmutare a metalelor-spirite înjosite, în AUR FILOSOFAL. O Apocalipsă (respectiv o Înviere)de Athanor. Şi Aurul Filosofal nu poate fi decât Neamul Cristic, Românii Ortodocşi-Drepţi-Masculini. Numele generic-alchimice sunt “unguri”, pentru metalele josnice-înjosite spiritual, prin NEDREPTATE PRACTICATĂ    respectiv “români”, adică “ortodocşi”, pentru metalele transfigurate înalt spiritual, prin suferinţa-ardere(numită CĂUTAREA DREPTĂŢII-MASCULINITĂŢII), în athanorul cosmic: “Nimenea să nu fie cruţat deloc, fără numai ungurii care s-or face români, botezându-se în legea şi credinţa creştinească[ortodoxă!]”. De observat cuplul  lege-credinţă: lege, împotriva dezordinii cosmice-nedreptate    dar împlinirea legii cosmice nu poate fi făcută decât prin ardere-credinţă-transcendere(prin transsubstanţierea BOTEZULUI şi NOII EUHARISTII COSMICE    GRIJANIA FIIND EMINAMENTE  SPIRITUALĂ: DREPTATEA!).

Regula lui ALTCEVA DECÂT…, ca regulă a dobândirii FIINŢĂRII PRIN IDENTIFICARE     este pusă în dezbatere, de data aceasta preponderent teoretică, în romanul psihologic-discursiv Gorila. Deci, departe de a fi doar un roman politic-realist al Cetăţii    Gorila este un roman profund filosofic şi psihologic, al teribilelor zvârcoliri de conştiinţă(nu doar la nivelul Dolinescu-Pahonţu-Ionescu, ci , mistic, la nivelul întregului neam-masculinitate românească). Crăişorul, din romanul Crăişorul Horia    devine Tineretul Român. Iar Demonul Pasivităţii Autodistructive este unul global: Politica Românească    aşa cum se face ea. Adică, stimulând urdorile anti-spirituale ale Neamului Românesc: Minciuna, Hoţia, Trădarea-Laşitatea. Nesfânta Treime a MLAŞTINII Materialiste. Ca şi în romanul-epopee a Ardealului Românesc-Masculin, avem şi aici împărţirea maniheistă între iniţiaţi (Monarhul Ascuns-Tineretul Român    studentul Ionescu nu e decât un surogat de hierofanie)    şi neiniţiaţi(politicienii, cei labili moral). Iniţiaţii ştiu să DISTINGĂ-DISCEARNĂ, printre sensurile cuvintelor    neiniţiaţii –  nu. De aici se naşte conflictul-Războiul Metafizic(Violenţa Metafizică, necesară rămânerii în IDENTITATE-MASCULINITATE )     între:    

a-partizanii(mai curând nevăzuţi, decât văzuţi) ai lui Dolinescu(care trebuie judecat critic dincolo de conjuncturalul său antisemitism) , cel care afirmă: “Nouă ne trebuie educaţie, nu politică!Trebuie smulse cu cleştele din suflete laşitatea trecutului, capul plecat(…). Dinamicii (s.n.)cei mici să înveţe carte, să muncească, să zidească o ţară nouă. Mai târziu, când lumea va avea în sânge dreptatea şi curăţenia, când va fi dobândit sentimentul demnităţii şi va fi uitat capul plecat, atunci şi numai atunci poftiţi la politică(s.n.)!”  Şi continuă, pe acelaşi ton de vizionar exasperat:” Am făcut unirea, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar trebuie s-o şi păstrăm!(…)Poporul nostru nu mai are nici un ideal şi nu mai crede decât în burta plină(…). E bine?Cu idealul burţii pline credeţi dvs. că vom putea păstra unitatea neamului şi vom realiza cultura românească adevărată, care să dea un sens existenţei noastre?…(…). Ne-ar trebui cel puţin 3 generaţii de muncă aspră, de gospodărie exemplară, de uniune sacră, pentru a consolida aievea unirea. În loc de asta, ţara a fost împănată, până în cele mai mici sate, cu cluburi şi scandaluri, care au învrăjbit pe oameni şi mai ales au înrădăcinat credinţa că politica absolvă şi justifică tot. Să fii tâlhar, să fii orice, dacă eşti din partid, te acopăr![15](…) România e un imens câmp de jaf şi procopseală: politicianii înşişi fac toate sforţările ca să se acrediteze convingerea asta, fiindcă aşa, cei buni vor fierbe într-o oală cu cei răi(…)Politicianul spurcă pe ce pune mâna.(…)Preocupările ideale numai cei tineri le îmbrăţişează şi le trăiesc aievea(s.n.). Numai ei sunt în stare să viseze şi să trăiască în sufletul lor lumea de mâine. Ei sunt capabili să moară pentru înfăptuirea ei, ţinându-se de mână şi cântând imnul biruinţei. Pentru ei, comandamentele naţionale, imperativele totalitare nu sunt vorbe goale, ca pentru eseiştii de azi, ci trăiri efective…Numai atunci neamul românesc va respira în sfârşit scăpat din îmbrăţişarea monstruoasă a gorilei politice!” Iată, din nou, ca şi în Crăişorul Horia, idealul coeziunii întru ACTIV-BINE-MASCULIN    împotriva coeziunii între PASIV-RĂU-FEMININ. Plinul Dreptăţii (Masculine) –  contra golului Demagogiei (Feminine) –  prin definiţie, desacralizantă a Logos-ului Demiurgic, deci nedreaptă-demonică,

b-şi cei care, premeditat, creează confuzia semantică a cosmosului, voind, astfel, să-l desacralizeze –  şi-i răspund apărătorului manifestărilor energiilor ideale ale Tineretului Român: “Adică, înlocuieşti o gorilă cu altă gorilă(…). Nu va mai fi gorilă, ci… un animal mai simpatic pentru imaginaţia mulţimii”. La care simbolul oportunismului şi labilităţii morale    Pahonţu, adaugă:”Politica nu se poate suprima. Poţi să-i schimbi numele(…), dar ea rămâne! E esenţa vieţii!” Ei bine, cei comozi spiritual(pasivi-feminini)    mai exact, cei interesaţi de rămânerea în inerţia materialistă, în egală măsură ucigaşă şi sinucigaşă spiritual    nu acceptă(procustian) să numească decât ceea ce sunt ei înşişi: o gorilă nu poate avea drept oponent-alter, decât TOT O GORILĂ! Din start, identitatea prin discernere spirituală(ALTCEVA DECÂT…) este respinsă, negată chiar ca existenţă! În stilul ţăranului care, văzând, la Grădina Zoologică, pentru prima oară în viaţa lui    girafa, spune categoric:”Aşa ceva nu există!”

Faptul că spectacolul vizionat, obsesiv, de societatea bucureşteană a partizanilor POLITICII MLAŞTINII, este O scrisoare pierdută, spune, credem noi, totul, despre opinia auctorială(discretă, lizibilă doar printre rânduri) a romancierului-filosof Rebreanu…

Asupra celui care vine la poliţie, cu curajul răspunderii, cu asumarea integrală a răspunderii faptei-făptuirii, să mărturisească “rebelia” sa împotriva Trădării şi Minciunii(uciderea lui Pahonţu[16])    tânărul student Ionescu[17]    se dezlănţuie, cu totul disproporţionat, “vijelia” comisarului (un perfect Ipingescu-Pristanda    “curat neconstituţional, da’ umflaţi-l!”), teribil de afectat de moartea unui ziarist imoral şi arivist crâncen:”-Cum, banditule, va să zică tu l-ai omorât ?(…)Paştele şi bisericile…”. Iar, pe de altă parte, ziarele, Camera şi Senatul – toate ştiau totul despre infidelităţile de tot felul, conjugale printre altele    şi despre divorţul jalnic al lui Pahonţu, dar stârnesc adevărate viscole de osanale evidenţiind moralitatea acestuia, şi cumplite diatribe împotriva unui prezumtiv complot anti-stat –  tocmai pentru a discredita şi paraliza complet orice încercare de “rebelie” contra unui stat putred-efeminat, mafiotic, cu miezul fals:”Toate ziarele, ca după un consemn, lăsau să se înţeleagă că ne aflăm în faţa unei vaste conspiraţii de răufăcători (…)că asasinarea lui Pahonţu , săvârşită de Ionescu, e opera unei complicităţi pe care justiţia trebuie s-o lămurească şi s-o sancţioneze cu ultima severitate(…)la Cameră, cât şi la Senat, s-a făcut elogiul regretatului Pahonţu, subliniindu-se(…)bunătatea şi cinstea omului(…).Vicarul încheie(…) cu o cuvântare(…)că mâna criminală a răpit(…) pe părintele unor copilaşi nevinovaţi, pe soţul unei femei iubite(vorbitorul nu ştia că Pahonţu îşi părăsise căminul)”…

4-Crucea, DINAMICII  şi regresia spre originar. “Cuceritorii”lui Rebreanu

O lectură atentă a romanelor lui Rebreanu lasă a se observa un amănunt semnificativ: unde este mediu urban    lipseşte simbolul CRUCE. CRUCEA apare doar în romanele despre SAT şi MASCULINITATE(evoluţie către masculinitate).  În romanul urban al autosacrificiului sacrificator, Amândoi, pentru nefericita Solomia(ţărancă, ajunsă servitoare la oraş    şi ucigaşă a stăpânilor ei cămătari-demonic-arghirofili, din dragoste disperată pentru iubitul ei Lixandru, care se stingea fără leac) apare doar un crucifix [18]    urmat de invocarea, în celulă, a divinităţii (“-Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă şi iartă-mă!Doamne…”), înainte de sinuciderea teribilă, cu acul de păr: ”-A avut o poftă de moarte titanică!”    spune doctorul legist. Acest melanj de origine rurală şi comportament urban(bazat pe idealizarea valorilor moarte    banii) nu-l încântă prea mult pe intransigentul “senator” Rebreanu[19].

Sugestive pentru frivolitatea , efeminarea existenţială şi corupţia spirituală pe care le întruchipează mediul urban    sunt replicile personajelor şi comentariile auctoriale, din romanul, strict citadin, Jar: “Pe omul modern, ameţit (s.n.) de civilizaţie, numai nenorocirile îl întorc la Dumnezeu…” Civilizaţia modernă este, deci, o “ameţeală”, o pierdere a sentimentului şi nevoii imperios-masculine a DISCERNERII-ÎNFIINŢARE DEMIURGICĂ. Este preludiul unei dulcege sinucideri spirituale, generale şi absurde     al cărei prolog a fost semnat de “prea inteligenta”Liana, cea mefientă atât faţă de creaţia divină (“Pe buzele ei vopsite dăinuia un surâs…”-s.n.), cât şi faţă de ritualul în-fiinţător:”Nimic…Sunt puţin emoţionată…Ceremoniile astea…”-s.n.    dispreţuitorul  astea sugerând că totul, în societatea citadin-modernă,  nu e decât convenţie şi ipocrizie, trădând secarea totală, sinucigaşă, a spiritualităţii-atitudine-discernământ . Astfel, Cetatea Modernă debilitează atât de mult sensul vieţii şi morţii, încât sinuciderea Lianei cu somnifere (dezertarea, laşă, din viaţa reală), după ce se înjosise, îndelung şi penibil, faţă de cel ce-i înşelase sentimentele     capătă mai curând aura ironiei absurde, decât a tragismului.

Pentru re-spiritualizare, mediul citadin are nevoie de DINAMICII-zeităţile mistic-masculine, amintind, iarăşi, de Călăreţii Gemeni Zalmoxieni  şi de o Sfântă Treime Înfiinţătoare    despre care vorbeşte Dolinescu, în romanul Gorila: cel puţin trei generaţii de făpturi clar-hominide    regresate benefic-spiritual, către originaritatea MASCULINITĂŢII SPIRITUALE, manifestată prin DREPTATE, CURĂŢENIE, DEMNITATE.

Este şi motivul pentru care romanul Crăişorul Horia este dominat, obsesiv, de SIMBOLUL ŞI IMAGINEA CRUCII LUI HRISTOS: căutarea Dreptăţii-Reechilibrare cosmică, prin reiterarea Principiului Masculin, în Neamul Românesc    şi autosacrificiul de tip cristic, desăvârşit oferit şi atotizbăvitor, pentru relevarea eternă, în planul misticii existenţial-etnice, a obiectului luptei metafizice. “Oastea albă” este condusă, efectiv, de Principiul Masculin-Cristic  – căci în fruntea ei (avându-l pe Horia-Hristos prim şi drept-următor) este CRUCEA GALBENĂ-SOLARĂ, care porneşte poporul “rebeliei”-violenţei metafizice re-înfiinţătoare    către originea sa demiurgică, PRIMA ZI A CREAŢIEI: “Horia(…) pică într-o seară, fără veste, la casa lui Crişan, aducând şi o cruce galbenă (s.n.) împodobită frumos, care să slujească drept steag în lupta ce are să pornească. Era chiar zi de luni .”( s.n.)

Originea Crucii Mari-Steag – este în Crucea-Simbol Esoteric (crucea densificată-condensată în nevăzutul nocturn al traistei lui Horia    iarăşi, simbol germinativ-spiritual), care poartă pe ea chipul însuşi Monarhului Lumii, Monarhului Ascuns    şi n-au dreptul s-o vadă decât iniţiaţii de taină:  “Cu mare băgare de seamă mai scoase din traistă o cruce mică aurită, cu chipul împăratului Iosif[20] şi o carte sfântă în trei limbi, legată în piele roşie şi cu dungi de aur pese tot.” Este Cartea Destinului Lumii    sau Cartea Paradisului-Izbăvire-Împlinire    călăuză prin cele Trei Lumi. Prin izbânda martirică întru Cruce şi Cartea-Călăuză-prin-Lumile-Lui-Dumnezeu    Horia(Hristosul Neamului, dar şi Sinecdocă a Crucii-Roată![21]) devine , în momentul suirii Golgotei(Roată Solară şi de Sânge) de la Alba Iulia, negrăbitul şi demnul confident al lui Dumnezeu-Altarul :”Sărută crucea, se închină, sărută şi mâna preotului şi zise : -Doamne, iartă-mă şi ajută-mă! Apoi urcă pe estradă fără şovăire, cu capul sus, liniştit, parc-ar fi mers la cuminecătură.” Iată-l pe Supraomul Benefic    Eroul-Sinecdocă a Neamului Înfiinţat-Remasculinizat: “Un om?…Mai mult decât un om!- zise maiorul cu ochii umezi.”

Ecouri ale acestei hierofanii din mai târziul Crăişor Horia se află şi în unele pasaje din romanul Ion. În evoluţia sa spirituală, Titu Herdelea[22] ajunge şi la stadiul de vizionar. După ce vede şi aude ţipetele isterice ale învăţătorului ungur din şcoală:”Numai ungureşte!…Ungureşte!…Trebuie ungureşte!…Ungureşte!…”    Titu are două viziuni, ambele ţinând de violenţa metafizică, restauratoare a Masculinităţii Neamului Românesc:

a-prima este discursivă: “O cetate încercuită de o oştire desculţă!(…)Mulţimea noastră înaintează mereu…Zidurile lor meşteşugite se clatină şi se fărâmiţesc îndată ce le atinge suflarea vieţii noastre încătuşate…Stăpânii tremură în faţa slugilor!Slugile! Noi suntem slugile!Al lor este trecutul, al nostru este viitorul!…”  Aceeaşi “Cetate” a Blestemului Complacerii în Feminitate Opresivă, ca blocare în trecut-neînţelegere, obturare a sacralului    ca şi cetăţile din Crăişorul Horia (cu centrul în cetatea care TREBUIE să redevină, prin martirajul autosacrificial-cristc    ALBĂ:Alba Iulia);

b- a doua este un vis nocturn, “cu ochii mari, înlăcrimaţi”: Iată-l în Cluj(…)Pretutindeni numai grai românesc…(…)Parcă toată lumea vorbeşte<<ca-n ţară>>!(…)Firmele magazinelor , străzile, şcolile, autorităţile…tot, tot e românesc…Statuia lui Matei Corvin zâmbeşte către trecători şi le zice: <<Aşa-i c-a venit ceasul dreptăţii?>>” Martirul-Hristos Înviat este însuşi Logos-ul Românesc.  Iar identificarea Ceasului Învierii cu Ceasul Dreptăţii, ca manifestare plenară a violenţei metafizice restauratoare de Spirit este cea din Crăişorul Horia.

Dar mai există o a treia viziune, de data aceasta transferată, dinspre Titu Herdelea, asupra unui fost renegat român    “băiatul unui ţăran cărăuş din Armadia”    învăţătorul Zăgreanu, înfocat “ungurist”, pân-atunci – reconvertit la Logos Românesc şi(cum altfel?) la Ortodoxie=Calea Drept-Spirituală. În finalul romanului, Zăgreanu-Apostatul se căieşte, mut şi deplin, în faţa BISERICII BIRUITOARE ÎNTRU LUMINĂ şi a CRUCII-TROIŢĂ, lepădându-se de Satana-Râpa Trădării:”La Râpele Dracului, bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor , se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi, cum stătea acolo aşa , parcă făcea un jurământ mare.” Ca şi reconvertitul Ursu Uibaru, din Crăişorul Horia, care, ulterior reconvertirii, se oferă deplin martiriului pentru Dreptatea Remasculinizatoare de Neam    şi Zăgreanu, după modelul evanghelic al lui Dismas-Tâlharul Pocăit, îşi identifică propriul CAP cu CAPUL BIRUITOR AL LUI HRISTOS-BISERICA.

Vom încheia cu două dintre cele mai cunoscute cazuri de reconvertire întru Masculinitatea Neamului: cazul Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraţilor    şi cazul Puiu Faranga, din romanul Ciuleandra:

a- cazul Puiu Faranga trebuie văzut ca o reconvertire întru OM, prin regresie mitico-magică: dinspre frivolitatea criminală a societăţii-Cetăţii moderne, aritmice, ajunsă la infarct     spre originaritatea ritmică, spre Inima Cosmică a Neamului (violent-gâfâit metafizic) –  Logos şi Dans  – simbolizat prin dansul esenţial, vital românesc    Ciuleandra. Către tată, se aude discursul izmenit, în franceză   – a se vedea şi avertismentul auctorial, prin litere italice(discurs ca simbol al parodiei-existenţă a Cetăţii Moderne, cu adevărat alienat-dementă, care s-a înstrăinat  de Logos-ul Originar-Divin: “C’est Ciuleandra, Vous savez?(…)Et puis c’est très amusant…oui…très…”)    dar Puiu MOARE, în sensul mitic  – adică renaşte întru NEOSTENEALA DIVINĂ, ca OM     din fosta Gorilă… –  recăpătând Ritmul Inimii-Centrului Cosmic, de care acum aparţine iar, integral, sub masca nebuniei sacre:”De alături, se auzeau paşii lui Puiu, neosteniţi, într-un ritm săltăreţ, stimulaţi de o melodie găfâită, ca respiraţia unui bolnav pe moarte”;

b-cazul Apostol Bologa e mult mai complex, dar, în genere, cunoscut. Apostolul a fost, întâi, Apostat. Apostat faţă de Cruce şi Inocenţă. Şi-a trădat Viziunea-Misiunea    revelate în copilărie, în faţa Altarului: CRUCEA DE AUR, Crucea Luminii Izbăvitoare-Biruitoare: “(…)pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi plutit în văzduh(…)se deschise deodată cerul şi, dintr-o depărtare nesfârşită şi totuşi atât de aproape ca şi cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nouraşi albi, în mijlocul cărora strălucea faţa lui Dumnezeu ca o lumină de aur, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă…[din nou, obsesia Mumei Cosmice, alăturată, până la identificare, Originii Mântuitoare] Din strălucirea dumnezeiască însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă şi de măreaţă, care parcă pătrundea în toate adâncurile şi ascunzişurile…Arătarea aceasta a durat numai o clipă şi a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol şi-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuşi, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo, privind minunea dumnezeiască…”

Voind să-şi sfideze destinul şi identitatea (este Fiul biblo-evanghelic, al lui Iosif şi al Mariei     dar şi Fiul Logos-ului Neamului Românesc    trăgându-se din crăişori, din apropiaţi ai lui Horia, respectiv Avram Iancu!)-  ajuns adolescent, Bologa se ascunde de Dumnezeu sub uniforma de paradă a Războinicului Fals. Apoi, se ascunde de Logos-ul Divin, în spatele Falsului Logos    “datoria” faţă de criminali, faţă de ucigaşii războiului metafizic, prin perversul şi alienantul de esenţe război fizic. Dar “Dumnezeu nu doarme”, nici în cer şi nici în  om    şi, paradoxal, tocmai când să ucidă lumina fizică(a reflectorului rusesc)    lumina fizică se re-converteşte în lumină spirituală, interiorizată definitiv( sub semnul Fecioarei Cosmice): “boala de moarte”, care-l reconverteşte pe Puiu Faranga[23]: “În fundul sufletului, însă, simţea clar cum pâlpâie dragostea de lumină, blândă, mângâietoare(…).În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. (…)Lumina îi înăbuşi întrebările şi-i linişti inima, ca şi cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ţinut sălbatec şi neumblat(…). Acuma era sigur că mai curând se va pune de-a curmezişul soartei, decât  să-şi mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mântuirea…” Departe de “a se pune de-a curmezişul soartei”  – abia acum Apostatul devine Apostol, confirmându-şi soarta, ca predestinare(reîntâlnim ideile metempsihotice din Adam şi Eva). Intrând în Casa Morţii (se logodeşte cu Fata Morţii, fata groparului Vidor), Apostol intră, de fapt, în labirintul re-iniţierii, de fapt, al re-naşterii spirituale-Învierii. De aceea, TREBUIE să trecă pe la poarta balaurului-demon, Paznicul Tainelor Divine    Deţinătorul Vergelei-Smicelei din Copacul Paradisului: locotenentul-grănicer simbolic Varga(calitativ ungur, precum cei supuşi botezului-reconvertirii, în Crăişorul Horia). Şi astfel, începe regresia către originarul autentic, spre identitatea cea adevărată    odiseea APOSTOLULUI-VESTITOR AL LUMINII(şi, implicit, ca în cazul lui Hans-Adeodatus ori Horia: vestirea Lumii Acesteia  – ca Început al Sfârşitului)    odiseea spiritului eliberat spre “strălucirea cerească” a Izbânzii-Învierii, a recuperării paradisiace  – aducând aminte de Hritosul-Luciferul-Luceafărul eminescian, cel autosacrificat pentru izbânda cosmică a ANDROGINULUI SOLAR-PARADISIAC: “Drept în faţă, lucea tainic luceafărul , vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:- Primeşte, Doamne, pe robul tău Apostol…Apostol…Apostol…” De observat triada reconfirmării apostolice    aducând aminte de triada reconfirmării apostolice a fostului lepădat-apostat Petru, pe care Hristos îl obligă să-şi repete de trei ori DA-ul iubirii    după ce pronunţase de trei ori NU-ul apostaziei…

Personajele centrale ale romanelor lui Rebreanu nu sunt, neapărat, Fericiţii    ci Căutătorii. Şi, deseori, Aflătorii de Absolut-Adevăr. Cei care, o viaţă-existenţă întreagă, aparent, vagabondează – în ascuns, însă, se pregătesc pentru Revelaţia    care,  totdeauna (după calitatea râvnei  spirituale a fiecăruia), vine, ca la Dismas, în ultima clipă; alteori,  nu se-arată nimic. Unele dintre personajele rebreniene, Cavaleri ai Ultimei Clipe    pot fi numite Cuceritorii lui Rebreanu în Absolut    dar toţi, născuţi de Cetate ori Sat    devin Ţăranii-Iniţiaţii-Iluminaţii :  Ion e Napoleonul-Ţăran asupra Pământului, Horia este Robespierre-ul-Ţăran, orăşeanul  Apostol devine Răstignitul-Ţăranul Luminii, orăşeanul Puiu Faranga devine Ţăranul-Dansator al Ritmului Cosmic; chiar Solomia devine, întrucâtva, Ţăranca-Dobânditoare a Uitării Nirvanice. Iar Toma Novac  – redevine Novacul    Ţăranul-Titan  Cosmic al Iubirii: un Adeodatus al Mariei-Helàne    Muma Focului Cosmic.

Rebreanu, alături de autorul Baltagului, modifică radical datele scrierii şi citirii romanului românesc: de la Rebreanu-Sadoveanu încoace, nimic epic nu mai poate să rămână doar epic, dacă nu conţine şi germenii lirismului mitologic. Nimic nu mai este poveste gratuită    deci nu mai poate fi citită “liniştit”, dacă nu deţii cheile Cetăţii Sacre a Tuturor Poveştilor. A tuturor gândurilor şi râvnelor, nemăsurat de adânci, ale Omului. Cu alte cuvinte    romanul redevine Cartea Cărţilor    Biblia    în cel mai general şi profund sens. (De fapt, nimic nou sub soare: tot aşa erau construite epopeile antice şi medievale…). Iar cititorul este silit să se transfigureze într-un devot    mai domestic sau mai sălbatic, în funcţie de gradul său de iniţiere spirituală. Aceasta este, în opinia noastră, “modernitatea” autentică, de care poate fi “învinuit” Liviu Rebreanu. (prof.dr. Adrian Botez)

                                                        ***                                                       

 

COMPLICITATEA  EURILOR,  ÎN  COMPLOTUL  TRANSCENDERII: << FACHIR>>, DE EMIL BOTTA

                               (analiză mito-poetică, într-o artă poetică)

Într-o literatură în care cuvântul ajunsese, deseori, după anii ’60, obiect de jocuri sterile, pur manieriste( a se vedea “tautoforiile” lui Şerban Foarţă)    intră, deodată, în scena poeziei româneşti, şi se impune, în sfârşit, atenţiei publice, prin volumul-cântec de lebădă    Un dor fără saţiu – 1976 (debutul poetic se făcuse, însă, încă din 1937 – cu Întunecatul april) o figură tragic-autentică, de actor descins din teatrul sacru    dar şi sacerdot al misteriilor orfice şi zalmoxiene: poetul şi actorul sacru EMIL BOTTA[24].

Prin el, CUVÂNTUL nu mai “joacă”    mişcările sale de DANS SACRU sunt poruncite de abisurile mitului perpetuu    în care omul este consubstanţial cu cosmosul. Prin EMIL BOTTA, Cuvântul îşi recapătă forţa Logos-ului Originar    precum şi funcţia cristic-soteriologică. Şi între Eminescu, gândiriştii tradiţionalişti, sburătoriştii modernişti şi curentele de avangardă(la care adăugăm experimentul nefast al postmodenismului), s-a născut o voce cu totul aparte, un logos poetic neîncadrabil. Poate un neomodernist    poate, pur şi simplu –  un Botta Emil.

Cu această finalitate(demiurgică şi soteriologică    de rezidire şi mântuire a Fiinţei Umane Spirituale, prin Logos-ul –Cuvânt) a fost scris şi poemul Fachir. Poem-Artă Poetică. Poemul regăsirii, de către OMUL-ARTIST, a Sinei Spirituale, prin iniţiere-cultivare a fiinţei interior-spirituale.

Este poemul despre un EU şi un, aparent, NON-EU(mascat, permanent, sub neutralitatea impersonală a lui EL). Eul ajută non-eul (şi, reciproc, eul este ajutat de non-eu) să se nege(nu formal, ci esenţial): dinspre versatilitate şi iluzie –  spre gravitatea fiinţării cosmice, reale, etern-spirituale. Totul, în ecuaţia ARTIST-ARTĂ.

Eul apare ca JONGLEUR şi CLOVN(“Eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii”):

a-dar JONGLEURUL este OMUL-ARTIST care acţionează ritualistic, schimbând (interschimbând), periodic, părţile, poziţiile, zonele lumii: trece “obiectul”(care este izotopic semantic cu SINELE UMAN) din STÂNGA în DREAPTA, de JOS în SUS    dar îl poate trece şi înapoi, din dreapta în stânga, de sus în jos…Dinspre INFERN spre PARADIS    dar şi înapoi. Totul ţine de voinţa jucătorilor, de buna lor credinţă, de zona în care “complotiştii”-jucători cosmico-umani s-au decis să joace.

b-CLOVNUL îşi schimbă-înlocuieşte FAŢA    cu MASCA(MĂŞTILE) feţei, cu nişte supra-(sau         infra-)feţe umane. Oricum, MASCA-CLOVN este simbolul încercării de a depăşi faţa umană , prea sărac-expresivă    pentru FAŢA HIERATICĂ. Oricum, masca-clovn are o gură ca semicerc enorm, cu colţurile ridicate în sus, mereu în SUS – MASCA COMICĂ: este un C    culcat, care aşteaptă să vină, peste el, un alt C culcat, MASCA TRAGICĂ(şi ea, ipostază hieratic-cosmică). Prin cele două GURI(una prezentă    GURA DE CLOVN, alta presupusă: GURA TRAGICĂ) se împlineşte CERCUL DIVIN=FIINŢA TRANSCENSĂ, de dincolo de toate feţele-teancuri de măşti inutile. Adevărata şi unica faţă    FOCUL DIVIN.

Cine este aparentul non-eu, cu febrilitate asiduă cultivat şi susţinut, în acţiunile sale    de către eu? Este personajul bizar(bizar în poemul acesta, bizar şi în mitologia românească): CUC.

Iată ce spune despre CUC şi funcţiile sale, în mitologia românească  – etnologul Mihai Coman, în lucrarea Bestiarul mitologic român, Ed.Fundaţia Culturală Română, Buc., 1996, pp. 120-128:

a-este vestitorul schimbării fundamentale a vremii anului    marcând, în ciclul cosmic-natural, venirea primăverii;

b-declanşator al renaşterii firii, consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncii câmpului;

c-pentru că glasul cucului şi fiinţa cucului dispar odată cu venirea verii(cucul, singuratic şi mut, afundându-se în necunoscutul şi tenebrele codrului) – a determinat regândirea lui funcţională, ca operator al metamorfozelor (şi, deşi M.Coman neagă acest lucru, există cel puţin sugestii, dacă nu dovezi irefutabile, că şi cucul s-ar înscrie în şirul animalelor cu funcţie psihopompă    cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, cap. Mitologia morţilor, subcap.22, Însemne funerare:Nunta mortului:Pasărea sufletului, p. 194). Oricum, prin cuc se operează trecerea spre tărâmul necunoscut(trecere fie şi doar cu mintea şi/sau bănuiala), revelarea tărâmului necunoscut(lumea spirituală, spunem noi). Cucul devine, astfel, mediator între lumi;

d-cucul devine emblemă erotică    dar cu totul specială: erosul cucului nu duce la împlinire, ci la ratarea garantată a eros-ului(cel puţin, în această lume): lasă văduvă turtureaua şi ratează hierogamia cu Fata Soarelui    CIOCÂRLIA.

e-De aceea, el, cucul, este PRINCIPIUL MASCULIN PERPETUU ŞI NARCISIAC:”toţi cucii SUNT BĂRBAŢI şi toate păsările văzduhului de parte femeiască le sunt soţii”(cf. George Coşbuc, Opere alese, 1979, p. 266). Cucul este numit, din această cauză, PASĂREA-NEPASĂRE (benefic şi malefic, concomitent: a doua numire, NEPASĂRE, se referă la nerespectarea eticii păsărilor obişnuite: el refuză să-şi clocească ouăle).

f-Funcţia profetică(are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani ce vor trece până la un anumit eveniment, norocul şi nenorocul, sănătatea sau moartea etc.).

g-Strigarea propriului nume îi asigură funcţia narcisiacă de “răsucire” perpetuă spre/în Sinele Său Profund şi Unic.

h-Funcţia apotropaică şi fertilizatoare (în două contexte:”răsucitul” şi “jocul cucilor”, jocuri sacrale româneşti, la lăsata secului    deci, înainte de marele eveniment pascal-cristic al Învierii, prefigurându-l pe acesta, prin mişcările-gesturile exorcizatoare ale dansatorilor-taumaturgi).

Revenind la poem:

1-“Am înlemnit/la vederea cucului”    înlemnirea eului înseamnă axializarea lui vegetală    sau conştientizarea faptului că eul-trup este suport axial pentru manifestarea non-eului, CUCUL-SPIRIT, revelator al tărâmului sacru, necunoscut.

De observat (lucrul acesta îl sugerăm, deoarece avem de-a face cu un Poet-Actor(de excepţie!), care vizualizează orice amănunt, transformă decoruri şi deghizamente  – în semne cosmice): desenul cuvântului CUC    conţine 2 emisfere(sugerate prin semicercuri), poziţionate lateral spre dreapta    emisfere(semicercuri) care deschid şi închid cuvântul (un fel de sugestie a divinităţii=alfa şi omega). În mijlocul celor 2 emisfere(semicercuri) este a 3-a emisferă(semicerc):U, poziţionată cu capetele spre SUS    sugerând colţurile gurii măştii de CLOVN: deci, eul terestru este cuprins şi prelucrat între emisferele-semicercuri celeste    sau invers: dinspre centrul aşteptător al celei de-a 2-a emisfere(semicerc)-MASCA TRAGICĂ, cu colţurile gurii spre JOS    se produc stimulări, pentru revelaţia divinului, în cadrul format de cele 2 emisfere-semicercuri, cu orientare laterală.

2-Eul terestru are CASĂ, pare fixat, pentru totdeauna, în prejudecăţile(ucigătoare de spirit) ale lumii terestre. Cucul vine să conteste fixarea în terestrul-casă:”un cuc de pripas/pe la casele noastre”(eul terestru “îşi face curaj”, printr-o referinţă la un plural    un plural care nu există: : iniţierea este individuală – doar mântuirea finală a omenirii necesită colectivitate integrală, dar şi ea “rezumată arhetipal”). De fapt, pripas poate însemna şi: venit întâmplător (sugerându-se lipsa de casă-fixare)    dar sugerează, eufonic, şi: prim pas (avem de-a face, totuşi, cu un jongleur-actor al Logos-ului…)    primul pas al îndoielii faţă de autenticitatea eului terestru    şi dorinţa eului terestru însuşi (dorinţă secretă-discretă, ca orice ritual interior) de propensiune spre non-eul păsării-nepasăre (spiritul). Deci, începe “COMPLOTUL TRANSCENDERII”, nu doar dintr-o pornire curioasă de necunoscut, ci dintr-o stare de necesitate ontologică.

3-Reacţia de recunoaştere, de către EU, în non-eul CUC, a fachirului (faqr, în arabă, înseamnă făptura care a renunţat la-a sărăcit cu o lume    a renunţat la materialitatea-ficţiune    pentru a se îmbogăţi cu adevărata şi unica lume    lumea spirituală).

“Ce mai cuc sărac,/i-am văzut şi faţa/slăbită, sleită.” Atributul slăbită desemnează dematerializarea (retragerea din materialitate), iar atributul sleită desemnează consecinţele efortului(interior) de iniţiere spirituală.

4-Reacţia următoare a eului este înşelătoare, aparent versatilă şi derizorie:”Eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii”    în realitate, eul terestru recunoscând, în non-eu – adevăratul EU, cel spiritual: eul-cu-revelaţie se angajează, febril, în operaţii-ritualuri magice de autonegare cît mai rapidă a eului-trup    şi de sprijinire (în cadrul unui “complot magic”), până la transferul total(autosacrificial) de autoritate spirituală    către eul autentic:jongleria produce interschimbarea stângii(malefico-catastrofală, de rău augur etc.) cu dreapta(benefică, de bun augur etc.)    şi interschimbarea josului demonic, cu susul celest.

5-Traseul de respiritualizare a eului uman-artistic se numeşte FLUIERĂ-VÂNT: “încerc să-l încânt/cu vânt cucu vânt,/ să-l distrez  cu nimic/ pe Fluieră-Vânt”.

FLUIERĂ-VÂNT înseamnă PULSAŢIA SPIRITULUI, pe un traseu vertical. Vântul este fluxul spiritual    iar impulsul spiritual este fluierarea(ca avertizare şi dinamism vital-spiritual), dinspre PLĂMÂNUL LOGOS-ULUI: CUVÂNTUL(avertisment-fluier şi orfism renăscător-fluier mioritic):

a-cu vânt cucu vânt, dar şi

b-cuvânt cu cuvânt.

Prima aranjare a slovelor indică necesitatea echilibrării celor 2 trasee descendente ale lui U (C-U-C-U), prin 2 fluxuri paralele spirituale: vânt-vânt(flux spiritual de stânga-flux spiritual de dreapta). Astfel, se obţine MORIŞCA VIEŢII ŞI A MORŢII: semicercul orientat în sus îşi va primi, răsturnat peste el, spre jos    complementul: ∩

           U                                                   

Va rezulta CRUCEA EXPIATOARE: Ì      É

                                                                  U

A 2-a aranjare a slovelor marchează “cuantificarea” logos-ului degradat (cuvânt cu cuvânt)    supus operaţiunii soteriologice (într-o treptare re-iniţiatoare), prin funcţia metamorfozantă şi transfiguratoare a CUCULUI: LOGOS-UL  SACRU.

Dar nimic trebuie să fie numele distrării-distragere de la operaţiunea ritualică    şi totul trebuie să se supună înscrierii în orfism: în-cântare. Înscriere în CÂNTECUL SACRU    existenţă în CÂNTECUL SACRU(opera de artă).

6-Urmează operaţiunile practic-ritualice, prin care eul terestru stimulează transpersonalizarea sa în eul sacral-spiritual (CUC    devenit PASĂREA-NEPASĂRE    FOCUL DIVIN):

a-“Frig în ochi îi arunc”: frigul aruncat în ochi (adică prin fereastra spre eternitate) poate avea ambele valenţe “termice”: răceala extremă (semn al purităţii virginal-austere)    dar şi fierbinţeala extremă a Focului Vital-Divin (totul “jucându-se” pe sensul ambivalent al vocabulei frig: are rădăcina şi de la frigul-răceală    şi de la verbul a frige, pers. I, singular);

b-“din ulcioare de cucută/ îi dau să bea”: ulciorul este substitutul eului terestru (forma de lut a omului). Cucuta este nu doar otravă, ci un cuvânt otrăvit cu inutilitate: CUC+ută. Ce va bea cucul    adică, ce va discerne dionysiac-demiurgic, cucul? Va discerne, din otravă, propria natură-fiinţă transcensă(cu esenţă pirică): va elimina, prin operaţia alchimică a băutului, tocmai initilitatea otrăvită(-ută)    “reducând” alchimic  OTRAVA    la ELIXIR;

c-“ulcioare de foc îi întind”: din nou, ulciorul    dar, de data aceasta, adevăratul ulcior-fiinţă transcensă (sau, oricum, în curs de transcendere): de foc. De data aceasta, nu mai avem de-a face cu SOLVE şi COAGULA (operaţiunile alchimice primare)    ci cu PURIFICATIO(a 3-a fază a transfigurării alchimice): lutul devine FOC    iar adâncimea ulciorului devine întinderea infinită: CERCUL DIVIN, ATOTCUPRINZĂTOR AL CREAŢIEI     cercul divin care circumscrie CRUCEA PULSATORIU-CRISTICĂ;

d-e firească apariţia aplatizării-pat    nu pentru erotism terestru, ci ca spaţiu al somnului transfigurator: migrează spiritul dinspre jos spre sus, pe calea spirituală, pe HORNUL DRUMULUI SPIRITUALIZĂRII ALCHIMICE: FLUIERĂ-VÂNT.

“Pe pat de cuie îl culc”. De obsevat, iarăşi, “artificiile” ritualistice: CUC+uie – îl CU(L)C.

Patul pătimirii-transfigurare are razele-cuie(care străpung ultimele învelişuri iluzorii ale eului terestru, precum şi ultimele porţiuni de non-transparenţă spre tărâmul spiritual-FOC DIVIN). Apoi, culcarea – pentru transgresare în divin    mai întinde o capcană figurativ-ritualistică: “îl(fac) să redevină CUC SACRAL”:

a-prin CULCARE, dar şi prin

b-operaţiunea de discernere clară a VERTICALEI SPIRITUALIZANTE (a lui ­L), de orizontala amorfă-materială, inerţială, a lui L® . Ambele faze de discernere sunt cuprinse în sibilinicul-figurativ(de fapt, o hieroglifă alchimică) a vocabulei CU(L)C.

 Fachirismul-spiritualizare  nu s-a încheiat    e necesară decăderea supremă¯ , pentru realizarea APOTEOZEI­: “lopeţi de pământ/ arunc peste el./ Şi stele fumegânde/ şi focuri crescânde”.

LOPATA, prin figurativul ei(hieroglific) este casa(pătrat)-fixare+forţa de evadare din casă, pe verticala spiritualizantă, figurată(hieroglific) de coada lopeţii:   ­

                                                                         …

Din pătratul stabilităţii întru materia amorfă-inerţială    se produce eliberarea spirituală. Pământul  aruncat peste el (înmormântare nu a non-eului, ci a eului care s-a revelat sieşi ca spirit) înseamnă astuparea căilor de regresiune-revenire spre materia-trup. S-a  produs o conlucrare-complotare perfectă, între cele 2 euri umane, cu scopul revelării unicului eu real: SINEA SPIRITUALĂ.

Iar “lopeţi de pământ”  – înseamnă ţâşniri spirituale-ÎNVIERI. Învierea apare, întâi, ca un halou neclar, în jurul nucleului spiritual-stele: “fumegânde stele” (transfigurarea pământului).  Sunt evidenţiate, astfel, ultimele zguri (retroactiv, dar mai curând retrospectiv) din jurul aurului alchimic. Pentru a se lămuri, apoi, printr-o discernere totală şi perpetuu evolutivă: FOCUL SPIRITUAL(focuri crescânde=marcarea continuei evoluţii spirituale, prin forma gerunzială, creatoare de infinite ecouri-ceruri înfocate spiritual-suprapuse). Pentru prima oară, sensul este decisiv-evolutiv: focuri crescânde. CUCUL=HIEROGLIFA CRUCII VITAL PULSATORII.

“Eu cu jonglerii,/ eu cu clovnerii”. Oare eul terestru al Artistului    este un eu învins? Da, în măsura în care el a cedat total autoritatea eului transcens. Nu    în măsura în care el a conştientizat necesitatea acestei cedări decisive. Sau: nicidecum    în măsura în care apără EROIC, în mod complice, ipostaza sa transcensă. Finalul poemului Fachir spune, de fapt, că eul terestru-Artistul are eroismul autosacrificial al MIMĂRII-DISIMULĂRII permanente, pentru cei profani – cititorii(pentru a-şi apăra adevărata natură, cea revelată     de ochii satanic-distructivi ai profanilor-cititori de pagină-pat): acţiunea spiritualizantă este una iniţiatică    deci, perfect discretă(şi secretă). Profanii (văzătorii paginii-pat, ca dimensiune hipnotică) vor fi lăsaţi să vadă versatilitatea schimbării formale: jonglerii, clovnerii    iar nu esenţialitatea fixării în transcendenţă. Iniţiaţii vor vedea hotărârea nestrămutată de EVOLUŢIE SPIRITUALĂ (prin rugul suferinţei cristic-autosacrificiale): focuri crescânde. Li se va revela, deci, NARCISIACA PASĂRE-NEPASĂRE: ANDROGINUL SPIRITUAL-ARTISTUL.

prof. dr.. Adrian Botez


[1] -Cf. G. Călineacu, Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Minerva, Bucureşti, 1982(reed. 1941), p. 735: “Violurile bestiale, stâlcirile, sugrumările, evirarea, spânzurarea, împuşcarea sunt povestite cu atenţie. Asta înseamnă că scriitorul trăieşte mai ales impulsiunea instinctuală pe care o rotunjeşte epic, şi mai puţin prin stările de conştiinţă”    referirile sunt, în primul rând, la romanul Răscoala, dar implică şi pasaje din Crăişorul, Ciuleandra şi, mai cu seamă, Adam şi Eva. Mult mai aproape de adevăr  (adevărul demiurgiei epice rebreniene), chiar în raport cu romanul Răscoala,  ne apare Al. Săndulescu, în Introducere în opera lui Liviu Rebreanu , Minerva, Buc., 1976, p. 69: “Liviu Rebreanu ne apare ca un Poseidon, sub al cărui trident, valurile mulţimii se înfurie şi se domolesc, făcând să se audă vuietul negru al adâncurilor abisale”; Al. Săndulescu este primul critic care intuieşte şi încearcă să expliciteze (Constantin Cubleşan, în Prefaţa la Ciuleandra-Jar-Amândoi, 1990, doar intuieşte: “o operă complexă, construită în ansamblu parcă după un anume plan de evoluţie minuţios întocmit”)la Rebreanu un macrosistem epic: “Dar Crăişorul e o piesă de neînlăturat în sistemul gândirii epice a scriitorului şi în cadrul viziunii sale de ansamblu”. Ne intrigă, în acest sens, faptul că Al. Săndulescu se limitează, în linii mari, la un sistem Ion-Crăişorul-Răscoala( aducând doar nuanţări, prin Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra) respinge/omite total, din sistemul epic rebrenian, romanele Adam şi Eva şi  Gorila    îngustând serios arealul semanticii epice rebreniene.

[2] -Cf. G.Călinescu, op. cit, idem, p. 737.

[3] -Surprinzătoare similitudine onomastică, cu Iniţiatul lui Vasile Voiculescu, din povestirea Lostriţa    Aliman: A-Liman, cel fără liman, sau, mai exact, Cel Care Caută Limanul –  Neliniştitul În Căutarea Liniştii Supreme, Mistice.

[4] -Onomastica îl atemporalizează: Uriaşul-Gigant-Titan    Voinicul-Făt Frumos    dar sugerează, subtil, şi noviciatul.

[5] -Trimitere clară la Margareta Păcatului, Margareta Ispitei Cărturarului, din Faust al lui Goethe…

[6] -Cifra Demonului şi a Morţii.

[7] -Cf. Jean Chevalier / Alain Gheerbrant,  Dicţionar de simboluri, vol. I, p. 310.

[8] -Cf. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Albatros, Buc., 1983, p. 307.

[9] -Cf. Jean Chevalier / Alain Gheerbrant, op. cit, vol. II, p. 99.

[10] -Dar, probabil, şi simbolul Geniului Neliniştit şi Răzvrătit-spre-Cunoaştere-Absolută    Geniul Pustiu(pustia este locul iniţierii şi revelaţiei absolute) , Titanul  eminescian.…

[11]Tunetul este Glasul lui Dumnezeu şi Puterea lui Dumnezeu, Dreptatea şi Mânia lui; a se vedea atât ciudata dedicaţie finală a romanului Ion: “Celor mulţi umili”    fără virgulă!(deci, Ion poate fi pluralitatea Elohimilor , cu eficienţă asupra HUMEI- humilis  – sau Ion este…doi: dualitatea zalmoxiană, Gemenii Călăreţi ai Fulgerului Zalmoxian)    cât şi dezlănţuirea stihinică a “ionilor” din Răscoala;  Tunetul vesteşte o teofanie; Tunetul, ca şi Fulgerul, sunt simboluri ale fertilităţii; Tunetul şi Fulgerul se leagă de Marea Mumă mitică şi de primii Eroi Gemeni; Tunetul  şi Fulgerul sunt legaţi şi de făurăria lui Hephaistos-Vulcan    făuritori ai Noii Lumi, transcense.

[12] -Ghiorghios=lucrător al pământului, deci “slugă răzvrătită”, în raport cu Ion-Anteu    iar Vasileos-Basileios=rege, deci, probabil, un Maestru iniţiator, tip Spânu    din moment ce doar lupta cu Vasile îi revelează lui Ion    Pământul.

[13] -Într-adevăr, în ritualul zalmoxian (rămas în obiceiurile de iarnă româneşti), URSUL este simbolul REGALITĂŢII!

[14] -De fapt, doar jumătatea vizibil-exoterică a Monarhului Lumii  – cel cu dublă natură: umană şi divină.

[15] -Ni se pare nouă, sau ne sunt cunoscute ecourile acestor exasperate şi, deci, sincere amărăciuni…?

[16] -Însăşi onomastica vorbeşte concludent: pahonţ=soldat infanterist, din armata ţaristă (pahonţii erau renumiţi pentru atitudinea lor cumplit de prădalnică, din timpul războaielor).

[17] -De subliniat că gestul lui Ionescu(un singuratic, chinuit de idei şi viziuni) este unul venit dintr-o atitudine strict  individualistă, iar prietenii săi, ori logodnica, sau Dolinescu    habar n-au avut de decizia studentului în cauză    decizia de suprimare fizică a lui Pahonţu fiind, anterior, una confuză(“Gorila lubrică se pregăteşte de culcare, îşi zise Ionescu(…)O să ne răfuim noi altă dată!”)    iar cea definitivă fiind luată fără premeditare, în ultimul moment. De remarcat că însăşi soţia lui Pahonţu,Virginia, are revelaţia, prin oglindă, a gorilei din soţul ei:”Mi s-a părut că văd un duşman fioros sau un tâlhar…”Ironia sorţii face ca Pahonţu să fi avut teza de doctorat cu subiectul “crima politică”    făcând apologia acesteia…La propriul proces, Ionescu uimeşte prin “căldura glasului  lui, prin patima şi preciziunea cu care mărturisea(…)cu un fel de mândrie stranie, că moartea e totdeauna o pedeapsă meritată pentru cel ce-şi trădează fraţii(…)Numai la sfârşit, aruncându-şi ochii alături, lângă boxă, şi văzând o fetiţă care plângea, faţa i s-a mai îndulcit şi s-a înmuiat. -Asta e logodnica lui!şopti d-na Cornoiu”. Şi la interogatoriul prefectului, Ionescu declară răspicat:”N-am minţit niciodată     şi mai bucuros voi merge la ocnă cu adevărul, decât în libertate cu minciuna!”

[18] -Cf. Ciuleandra, Jar, Amândoi    Dacia, Cluj, 1990, p. 414.

[19] -Ne referim la afirmaţia unui critic român, că lui Rebreanu îi lipsea numai toga, pentru a întruchipa un senator roman…

[20] -Iosif    simbolul eternului logodnic al Mariei Veşnic Fecioara , logodnic al Lumii Tatălui .

[21] -În definitiv, şi romanul Răscoala, prin “moderna” Roată a dinamismului istoriei    TRENUL (începutul şi sfârţitul romanului) –  sugerează autosacrificiul DINAMICILOR, pentru izbăvirea-masculinizarea Neamului…Grigore Iuga din final este simbolul masculinizatului mistic    în opoziţie cu existenţa-discurs inert, a etern-placentarului Rogojinaru. Cavalerii Albi există    la fel şi Vodă-Monarhul Ascuns, cel etern-favorabil ţăranilor…

[22] -Titu Herdelea este un alter ego vagant al lui Ion al Glanetaşului: Ion al Orfismului interior, Ion-Anteu, găsitor al Centrului Cosmico-Spiritual Identitar     îl are ca paredru profund uman, etern căutător şi ne-găsitor al Centrului Spiritual, pe Titu.

[23] -De observat că ambii, şi Faranga şi Apostol, aparţin, formal, mediului urban    dar Apostol este din Parva (cea mică!)   trimitere către zicala biblică despre “cei din urmă, care vor fi cei dintâi”…Iar prin regresie mitic-spirituală, spre originile sacre, APOSTOL devine CRĂIŞOR!(prof. dr. Adrian Botez)

[24] -Născut la 15 septembrie 1911, în Adjud-Putna. Tatăl, medicul Theodor Botha, descindea dintr-o veche familie ardelenească, atestată de diploma dată de Christophor Bathóri strămoşilor Martin şi Mihail Botta, în anul 1579. De menţionat în ascendenţa poetului pe episcopul Ioan Bob, coautor la Supplex Libellus Valachorum. Mama, născută Aglaie Franceschi, era fiica lui Francesco Maria Franceschi din Luri(Corsica), stabilit în Moldova în 1872. Frate    Dan Botta, el însuşi scriitor de prestigiu. Emil Botta a urmat şcoala primară la Adjud şi Cluj. În 1927 e angajat ca funcţionar la Institutul de Statistică din Bucureşti. Între 1929 şi 1932 urmează cursurile Conservatorului de artă dramatică din Bucureşti. Debutează în revista Bilete de papagal, a lui Arghezi, nr. 409, din 10 iunie 1929. Colaborează la Rampa, Facla, Ulise, Vremea, Cortina, Discobolul, Reporter, Universul literar şi Gândirea – cu poezie, proză, articole de publicistică cinematografică şi pe tema relaţiei dintre sport şi literatură. În anii 1932-1933, tipăreşte eseuri în România literară, condusă de Liviu Rebreanu, publicând aici şi 2 fragmente din romanul Meridian. Primul său volum de versuri, Întunecatul april(1937) e urmat de volumul de proze Trântorul(1938). În 1943, apare volumul Pe-o gură de rai. În 1966, culegerea Poezii reia, cu modificări notabile, creaţiile din Întunecatul april şi Pe-o gură de rai, introducând doar un singur poem inedit. În 1971, apare volumul Versuri, care include un ciclu masiv de inedite, intitulat Vineri. Ultimul volum de versuri al lui E.Botta apare în 1976, sub titlul Un dor fără saţiu. Ediţia (postumă)din 1978 aduce câteva modificări. E.Botta moare la Bucureşti, la 24 iulie 1977.