LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Const. Miu: „Fabulosul de sorginte populară la Galaction şi Caragiale“

În proza lor, atât Gala Galaction, cât şi I. L. Caragiale abordează motivul pactului cu diavolul din perspectiva eposului popular. La cei doi scriitori, fabulosul este de provenienţă populară şi ia forma demonicului.

Criticii literari, care au adus în discuţie prozele de o asemenea factură ale lui Galaction şi Caragiale, au evidenţiat structura baladescă sau de basm. Bunăoară, Constantin Ciopraga (în cartea sa Literatura română între 1900 şi 1918, Editura Junimea, Iaşi, 1970) consideră Moara lui Călifar ca fiind un „amestec de realism şi fabulos – cu tranziţii de la real la legendă şi basm – reprezintă pentru prozator (…) descoperirea unei modalităţi narative urmată în cele mai bune pagini (…) În esenţă, Moara lui Călifar şi În pădurea Cotoşmanei au afinităţi cu La hanul lui Mânjoală de Caragiale, fiind în acelaşi timp, naraţiuni de tipul fragmentar din Hanu Ancuţei.” (reprodus în Gala Galaction, Nuvele. Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 331-332). În Prefaţa la volumul publicat la Editura Dacia ,Cluj-Napoca, 1985 – Gala Galaction, Nuvele şi povestiri –, Ana Maria Boariu consideră această scriere „o baladă fantastică”. Două aspecte sunt aduse ca argumente, în acest sens: „Marea abilitate a scriitorului constă în faptul că, de la început, împinge faptele povestite într-un trecut incontrolabil.”, iar cel de-al doilea aspect vizează portretele eroilor, care „sunt de baladă: Stoicea (…) – un flăcău de nădejde şi viteaz, conform descrierii (…) Călifar – bătrân şi uitat de ani…” (p. 12).

Şi în basme şi în unele balade, ca şi în scrierile lui Galaction şi cele ale lui Caragiale, care prelucrează artistic fabulosul popular, putem decela motivul drumului. La Caragiale, acesta este unul verosimil, inserţia demonicului luând aspect fie animalier, fie uman. Conaşul Fănică (din La hanul lui Mânjoală) se smulge cu greu din braţele focoasei hangiţe, Marghioala, – despre lumea bănuia că „umblă cu farmece” – şi, în toiul nopţii, pe „o vreme vajnică” – „viforniţă mare”, se-ndreaptă spre conacul polcovnicului Iordache, acesta dorindu-l ca ginere. În drumul său spre conacul viitorului socru, tânărul zăreşte „o mogâldeaţă sărind şi ţopăind”, iar când calul refuză să mai meargă îşi dă seama că „e un ied negru”. Calul se sperie şi o rupe la fugă, fără a mai putea fi strunit. Rămas fără cal, tânărul peţitor se trezeşte în apropierea „hanului Mânjoloaii”  rătăcise, ca-ntr-un labirint, „vreo patru ceasuri”. Întâmplările avute de tânărul boier din povestirea La Conac sunt verosimile: plecat din Poieniţa, să plătească boierului din Sălcuţa „câştiul”, flăcăul e ajuns pe drum de un alt călăreţ, a cărui companie o acceptă, căci – mărturiseşte el” – „Mi-e urât singur, mai ales în drum”. Să ne amintim că şi fiului de crai din Povestea lui Arap Alb i se arată în drumul său prin pădurea-labirint  un necunoscut – Spânul – piaza rea, care se oferă să-i fie călăuză, încât acela se vede nevoit a recunoaşte: „…şi n-am încotro; mort-copt, trebuie să te iau cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici.”

Protagonistul din scrierea lui Gala Galaction, auzind de faima lui moş Călifar ( „-Moş Călifar, am auzit că eşti vraci cum nu s-a dovedit ca unul care procopseşti pe oricine vine să te roage ca să-l procopseşti…” ), tânărul se decide să-şi încerce norocul. Flăcăul ia calea codrului şi, mergând tot spre miază-noapte, ajunge într-un luminiş. Din momentul când, obosit, Stoicea adoarme, prozatorul estompează măiestrit graniţa dintre oniric şi realitate, încât cititorul şi protagonistul nu mai pot distinge între cele două planuri.

Pornind de la aprecierile criticului clujean Vasile Fanache, despre manifestările demonismului în La hanul lui Mânjoală, vom spune că acesta ia forma ispitei şi în Moara lui Călifar. Dacă la Caragiale, ispita e de natură erotică (protagonistul declară că o ştia pe coana Marghioala ca fiind o femeie „frumoasă, voinică şi oacheşă”, dar mai cu seamă ochii gazdei trezesc admiraţia tânărului, care nu se sfieşte să o complimenteze: „…straşnici ochi ai, coană Marghioală!”), la Galaction e de natură pecuniară (Stoicea vine la moş Căşifar, atras fiind de faima acestuia, cerându-i să-l „procopsească”).

În povestirile lui Caragiale (aduse deja în discuţie), personajele aflate sub zodia demonicului au un comportament ciudat. Astfel, conaşul Fănică  aşezat la masă, vrea să-şi facă mai întâi cruce şi rămâne surprins că nu zăreşte nici o icoană pe vreun perete, iar explicaţia hangiţei e îndreptăţită:        „-Dă-le focului de icoane! D-abia prăsesc cari şi păduchi de lemn.”  Cotoiul şi iedul cel negru (care, după spusele socrului tânărului, „erau totuna” – metamorfozări ale diavolului) urlă în momentul când cel aflat în preajma lor îşi face semnul crucii. Când trece pe lângă o biserică, tânărul din povestirea La Conac îşi face smerit cruce şi „aude pe tovarăşul, rămas câţiva paşi înapoi, râzând grozav”.

Aflaţi în mrejele demonicului, cei doi protagonişti nu se pot sustrage magnetismului forţelor malefice ale acestuia: conaşul Fănică fuge de trei ori de trei ori de la conacul pocovnicului Iordache şi se întoarce la han, la coana Marghioala, iar tânărul ce plecase spre Sălcuţa, când se uită în ochiul tovarăşului său de drum (care e saşiu), acţionează ca şi cum ar fi în transă, pierzând la jocul de cărţi banii pentru plata arenzii, două inele şi ceasul. Când stă pe prispă îngândurat, „tânărul ridică fruntea-n sus şi-i pare că vede în întunerecul nopţii strălucind ochiul ciudat care l-a stăpânit toată ziua.”

Ceea ce apropie scrierea lui Galaction de creaţiile populare, în speţă balada sau, mai cu seamă, basmul este plasarea morii şi a proprietarului acesteia într-un illo tempore: „În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea de când se ţinea minte în bătrânii satului (…) şi Călifar era <<moş Călifar>> din vremuri uitate. Moşnegii îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprâncenelor…” (s.n.).  Iazul şi moara sunt toposuri malefice: „Iazul şi moara lui Călifar erau o născocire a întunericului.” Prin urmare, atât iazul, cât şi moara au ceva straniu, care le scoate din serie, din ceea ce era îndeobşte cunoscut. Aspectul acesta este evidenţiat prin intermediul unor construcţii negative. „Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca oricare, pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă (…) Nimeni nu văzuse moara în umblet.” (s. n.). Stoicea – „stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrei” – are trăsături fizice şi morale exprimate la modul superlativ, fiind aidoma protagoniştilor din basme.

În Kir Ianulea, Aghiuţă primeşte poruncă de la stăpânul Iadului să descindă pe Pământ şi, luând chip de om, să se căsătorească şi după zece ani de trai cu femeia lui, să se-ntoarcă spre a-i povesti prin câte a trecut ca însurăţel. La scurt timp după ce se însoară cu Acriviţa (fată frumoasă, dar care „se uita uneori, nu totdeauna, cruciş” ), aceasta îşi dă arama pe faţă: era de o răutate diabolică şi nu numai că-şi învinuia soţul de toate relele (desigur, inventate), dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă, ca acesta să se ruineze şi să rămână dator la o serie de cămătari. Exasperat de răutatea femeii, kir Ianulea îi strigă: „…dumneata eşti, mă-nţelegi, mai îndrăcită decât talpa iadului.” Peripeţiile lui kir Ianulea sunt o ilustrare a zicalei „Femeia e mai a dracului ca dracul”.

În cazul lui Stoicea, abia după discuţia cu moş Călifar, acesta află că întâlnirea cu domniţa încolţită de ursoaică şi pe care o salvase de animal fusese „procopseala” cerută vraciului. Explicaţia dată de prozator lămureşte momentul intervenţiei maleficului: „În câteva clipe, cât îşi aruncase în obraz un pumn din apa fermecată, diavolul îl purtase în şa pe întinsul unui veac de om, îl măturase în furtună, îl întâlnise cu Tecla şi boierul Rovin, îl însurase, îl îmbogăţise (…) şi suflase în visul lui ca într-o băşică nimicindu-l!” Dacă prima întâlnire cu moş Călifar avusese loc pe tărâmul oniricului, după spusele acestuia întâlnirea cu Tecla e una a visului în vis. Ţinând cont de această observaţie, finalul tragic – uciderea mesagerului satanei şi sinuciderea lui Stoicea – ţine tot de acest tărâm.

Prof. Dr. CONST. MIU

Anunțuri