LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Constantin Cubleşan: „Goga şi criticii săi (Dan Brudaşcu)“

Destinul scriitoricesc al lui Octavian Goga este, poate, singular în istoria literaturii române. De un succes extraordinar în anii debutului său poetic, tocmai prin expresia angajată a unui lirism în care naţiunea română (nu doar ardelenii) îşi regăsea “cântate” nevoile şi neamul, ca să preiau o sintagmă eminesciană, după împlinirea dezideratului realizării Marii Uniri de la 1918, creaţia lui a apărut brusc, aproape tuturor celor care vedeau în el, până atunci, un port drapel, ca un profet consumat, cu misiunea încheiată, însăşi etichetarea lui de cântăreţ al pătimirii neamului nu voia să însemne altceva decât că aparţinea unui trecut în care îşi avea, fără îndoială, un lor de primă importanţă, dar care în noua lume nu-şi mai avea sensul decât ca o minunată relicvă, tocmai bună de aşezat în vitrina unui muzeu al bătăliilor de veacuri ale românilor pentru neatârnare naţională. Nimic mai fals într-o atare înţelegere a acestei voci mesianice care, însă, nu era în totul numai atât. Curios este faptul că poetul însuşi pare a-şi fi acceptat rolul artistic în acest sens, el intrând cu paşi  fermi, din chiar primii ani ai Unirii (şi continuând apoi până al sfârşitul vieţii) în politică, pentru a împlini în faptă pragmatică ideea şi idealul pentru care îşi înstrunase odinioară corzile intens vibrante ale lirei sale. Ori de câte ori – şi a făcut-o, de fapt, continuu – şi-a reluat postura orfică, vocea lui părea să nu mai aibă nici vigoarea şi nici intensitatea de odinioară, însemnând aceasta deopotrivă şi originalitatea. Numai că, aprecierea creaţiei sale ulterioare apare astfel doar dacă e raportată la prima şi grandioasa  imagine a poetului din etapa sa de debut. Cine va vrea să închidă cartea aceasta, pentru a citi poezia ulterioară ca dintr-o altă carte – a aceluiaşi, dar într-un alt orizont de manfetare – (Cine poate să o facă, şi cât de dreaptă şi îndreptăţită este o atare disjuncţie, căutând a vedea în aceeaşi persoană două individualităţi, rămâne de văzut) – va descoperi un poet nou care, chiar dacă nu va stârni acelaşi impact emoţional în public, şi el altul după pragul momentului istoric al Unirii, un poet, dacă nu neaparat de primă mărime în galaxia stelelor de pe firmamentul literaturii noastre contemporane, în orice caz nu unul oarecare, (câtuşi de puţin), ci unul de rară fineţe în mânuirea verbului şi sonurilor moderne şi nici pe departe unul epuizat de resurse. Cred că aici se află dificultatea interpretării operei lui Octavian Goga, receptarea ei de-a lungul întregii sale evoluţii. În plus, în anii de după cel de al doilea război mondial, în anii socialismului, mai cu seamă în chiar primii ani ai acstuia, numele poetului, asociat cu acela al politicianului (prim-ministru într-o perioadă nefastă, de la finele anilor ’30), a fost condamnat uitării, ca să nu spun suprimării existenţiale, ceea ce, la urma urmelor e cam acelaşi lucru. Interdicţia de a-l cita (de a-l citi chiar) sau de a discuta drespre el, altfel decât sub forma blamării, era o realitate. Nedreaptă întru totul. A fost nevoie să treacă ani buni, a fost nevoie să apară strategi literari (şi politici) nu mai puţin abili, pentru ca poezia acestuia, triată, cernută prin sita unor dogme ideologice sever aplicate, să-şi poată afla, din nou, calea spre cititori, alţi cititori, iarăşi alţii, sub girul unei alte critici şi istorii literare dispusă prea uşor (sau obligată) a face compromisuri estetice. Şi, în bună măsură, le-au făcut. Tocmai de acea acum, după aproape două decenii de la reaşezarea lumii nostre în cadre de normalitate spirituală, Dan Brudaşcu are dreptate când adoptă tonalitatea unui soi de proclamaţie (ultimatum?!): ”a venit momentul ca o serie de poncife, inexactităţi, etichetări, lacune (voite sau nu) să fie eliminate, să înceteze abordarea operei, dar şi a vieţii şi activităţii lui Octavian Goga, de pe pooziţii partizane, cu efectul ştiut al impunerii unei viziuni procustiene, în special asupra operei sale literare”. Pentru acest lucru însă e nevoie de o recapitulare mai întâi, pe cât posibil exhaustivă şi mai cu seamă obiectivă, a modului în care poetul Octavian Goga a fost receptat – în ce termeni şi în ce condiţii – din epoca debutului şi până azi. Operaţiune deloc uşoară, chiar foarte dificilă, întrucât lunga perioadă de timp ce s-a scurs între aceşti doi poli, a fost una bulversată continuu, datorită acţiunii, în forţă, ce a grevat politicul, socialul, nu mai puţin cultura (spiritualitatea) ca forme de manifestare în aceată ţară. Tocmai de aceea “Octavcian Goga este încă insuficient cunoscut, atât sub  aspectul biografiei sale, cât şi sub raportul calităţilor estetice ale operei”, spune acelaşi Dan Brudaşcu în deschiderea unui amplu studiu*) de judecare critică a întregului proces de evaluare exegetic a creaţiei poetice “gogiene”, cum îi place să se exprime, forţând comoditatea limbii noastre literare în asemenea cazuri. Sarcină pe care şi-o asumă, ca bun cunoscător al domeniului, în care s-a pronunţat deja în repetate rânduri, cu studii şi articole de real interes.

Înainte de toate, Dan Brudaşcu simte nevoia fixării cadrului istoric al perioadei în care glasul poetului Octavian Goga se face auzit: ”Apariţia lui Octavian Goga în poezia română a avut loc într-o perioadă considerată de mulţi drept una <de secetă literară>. Literatura sfârşitului de secol al XIX-lea, definită de Aron Densusianu drept o < literatură bolnavă >, păcătuia, în concepţia acestuia, prin excesul de pesimism şi prin cultivarea voită a vagului emoţional, a lipsei de exactitate, carenţe la care se adaogă lipsa de forţă în conceperea şi realizarea unor opere care să reziste în timp. E epoca, adaugă Dan Brudaşcu, “romanitismului eminescianizat, pesimist şi minor” dar este, în acelaşi timp, “un moment al deschiderii ireversibile spre marea literatură a Europei”. În plus, “epoca în care a trăit Goga este o perioadă de adânci prefaceri, de contestări violente şi de îndoieli drmatice, în care se pregătesc şi se articulează marile răsturnări politice din primii ani ai secolului XX. Este perioada unor permanente şi ample confruntări, conflicte şi agresiuni, care depăşesc limitele statelor implicând şi sfera gândirii şi a creaţiei literare şi filosofice. Este o perioadă ce angajează, deopotrivă, forţele sociale şi politice, dar şi pe gânditori şi pe scriitori”. Poetul dublează în acest context militantul şi “într-un fel, prin angajarea directă, peronală, în aceste bătălii politice, care vor genera uriaşe răsturnări socisale, Octavian Goga urmează atât exemplul lordului Byron (angajat în lupta pentru eliberarea naţională a Greciei), cât şi pe cel al lui Petofi Sandor (înrolat în luptele purtate inclusiv împotriva românilor ardeleni, pe vrmea revoluţiei maghiare de la 1848-49, prin care se urmărea refacerea statului maghiar desfinţat în urma catastrofalei înfrângeri de la Mohacs, din august 1526). E vorba de luptători idealişti şi romantici, care n-au ezitat să pună mâna pe armă pentru a stăvili forţele reacţionare, pentru a împlini idealul eliberării popoarelor. Cei doi iluştri înaintaşi au căzut pe câmpurile de luptă. Goga este o excepţie fericită“. Iată, aşadar, coordordonatele exterioare pe care se aşează debutul în volum (1905) al poetului de la Răşinari, referenţial pentru creaţia sa şi pentru spiritul său naţionalist (în cel mai bun şi pur înţeles al cuvântului) al vremii sale, de la care poernesc diverşii exegeţi, de-a lungul anilor, şi prin care aceştia îi discută dimensionalitatea creaţiei poetice. “Pluralitatea opiniilor – ţine să precizeze Dan Brudaşcu -, ca şi întoarcerea permanentă la volumul de debut, în tentativa de înţelegere a operei poetice a lui Octavian Goga, cu câştiguri certe în planul receptării critice, al înţelegerii poeziei sale, ca şi a naturii mijloacelor sale de expresie, reprezintă confirmarea, mereu şi mereu reluată, a valorii acestuia, dezminţind opiniile celor care i-au minimalizat calităţile şi i-au prevăzut sfârşitul, inclusiv pe unii critici postmodernişti, care îi refuză, dogmatic, lui Goga, statutul de poet naţional. Evident, recuperarea poeziei lui Octavian Goga, a artei sale poetice, rămâne un proces continuu, sinuos, nelipsit de surprize şi de capcane”. Sintetizând aceste capcane, în care se lasă atraşi pe rând, în diferite etape ale evoluţiei poetice a lui Octavian Goga, de-a lungul anilor până în prezent, Dan Brudaşcu precizează cu aplomb: ”Socotit semănătorist prin supralicitarea tematicii sale (rurale, în special) căreia i se refuză evanescenţa simbolică, simbolist prin fiorul vag al unora din cântecele sale, recunoascându-i-se pattern-uri structurale eminesciene, ermetic şi ezoteric uneori, dar actual prin deschiderea poeziei sale, deşi caduc prin < conţinutul > social şi istoric, cum apare în înţelegerea unor critici, Octavian Goga reprezintă, în fond, o etapă caracteristică în evoluţia sensibilităţii lirice româneşti, de plasat între < farmecul dureros eminescian > şi boala fără nume, metafizică, a lui Lucian Blaga”, citându-l pe Ion Pop. Sunt urmărite apoi, sistematic, luate în ordine cronologică, diversle opinii critice referitoare, mai cu seamă, la primul volum de Poezii al lui Octavian Goga, punctându-se, nu doar ca simplă luare de inventar, ci în comentariu critic, toate demonstraţiile privind încadrarea poetului în varii curente, de la sămănătorism şi poporanism la modernism sau simbolism, criticul intervenind cu propriile-i aprecieri, atât asupra criticilor efective  cât şi a poeziei în sine, pronunţându-se asupra operei, evident, beneficiar al unei perspective de actualitate de pe aliniamentele actualităţii, raportându-l mereu la poeţi şi la creaţii poetice de pe alte meridiane, cu atari rezonanţe apropiate (W.B. Yeats, Petőfi, T.S. Eliot, W. Wordsworth etc). Dan Brudaşcu întreprinde astfel o critică a criticii, de fiecare dată însă, afirmând şi propria-i consideraţie critică. Sunt urmărite astfel opiniile unor I. Chinezu, Ilarie Chendi, Gh. Cardaş, Gabriel Drăgan, în ideea apartenenţei lui Octavian Goga la tradiţionalismul poetic ardelean, şi nu numai. În privinţa filonului folcloric prezent cu evidenţă în creaţia acestuia, sunt reţinute aprecierile lui Titu Maiorescu, E. Lovinescu, Al. Hodoş, Octavian Tăslăoanu, Ovidiu Papadima ş.a. În relaţia luiGoga cu predesecorii, criticul punctează opiniile unor N. Balotă, Cornel Ungureanu, Mircea Popa, Aurel Rău, Gh. Bulgăr, Pompiliu Marcea, Şerban Cioculescu etc. Inflenţele eminesciene sunt analizate prin pisma comentariilor unor G. Călinescu, Vasile Avram, Virgil Cioflec, Dan Smântânescu, Ion Gorun, N. Iorga, G.C. Nicolescu, T. Vârgolici, H. Zalis ş.a.m.d. După cum lesne se poate observa, Dan Brudaşcu urmează o linie cronologică a receptărilor dar în cadrul unor opţiuni tematice în care şi fixează, de altfel, creaţia lui Goga: ”poetul mesianic”, “neoromantic”, “modernist”, etc, urmărind angajamentul însuşi al poetului în definirea creaţiei sale. Înteprinderea aceasta este extrem de binevenită şi utilă pentru că oferă imaginea exactă a aliniamentelor receptării critice de la care trebuie, se poate porni într-o nouă evaluare a scriitorului azi, obiectivă şi cât mai larg-cuprinzătoare. Celor câtorva sinteze exitente la ora actuală (I. D. Bălan, Mircea Popa, Gh. Bodea, Constantin Telescu ş.a.) li se pun în evidenţă meritele şi limitele deopotrivă, Dan Brudaşcu avansând idei pe care el însuşi s-ar putea angaja să le dezvolte într-o asemenea cercetare de amvergură. Iată, bunăoară, în mult discutata chestiune a viziunii ţărăneşti din poezia lui Goga, tentativa acestuia de a realiza, ca şi Coşbuc, de altfel, o monografie poetică a satului ardelean, criticul face câteva observaţii de la care s-ar putea porni într-o altă evaluare a acestor accente ţărăneşti în creaţia lui Goga. “Poetul nu era ţăran sadea – face Dan Brudaşcu remarca pertinentă – nici eroii săi nu sunt sută la sută ţărani, ei se diferenţiază tipologic faţă de comunitatea ţărănească (…) Satul din poezia lui Octavian Goga nu este un sat adevărat ci, mai degrabă, imaginea istorică a unei realităţi rustice sublimate în sufletul poetului”.

Vorbind despre cealaltă faţetă a poetului, cea de după misionarismul declarat al versurilor sale, Dan Brudaşcu avansează un unghi de receptare tranşant realist. “Treptat – constată el – în locul luptătorului avântat, al proorocului sau profetului, al celui ce se voia mesagerul < lumii ce va să vie >, apare imaginea damnatului, a pribeagului, a drumeţului (…) Desprinderea de sat, de acel spaţiu mirific ce i-a ocrotit copilăria este contemplată cu luciditatea specifică vârstei mature, necruţătoare martoră a naufragiului căruia i-a căzut pradă. Poetul cunoaşte acum sentimentul disperării inclusiv ca mod de a exista”. Şi, mai departe: ”Octavian Goga devine prizonierul unei singurătăţi torturante, regăsindu-şi însă, pe un plan secund, intimitatea pe care, cândva, o refuzase şi o cenzurase. Acum, aceasta pătrunde tot mai mult şi vizibil în poezie, ca fond de pasionalitate, pe care poetul îl reprimase (…) Orizontul exterior devine tot mai opac, poetul fiind din ce în ce mai intens torturat de tumultul său interior, de abisul în care credea că se află. Priveliştile unui suflet răvăşit şi întristat de zădărnicia visurilor sale pătrunde autoritar în noua sa poezie”.

Studiul analitic, privind traiectoria receptării critice a poeziei lui Octavian Goga, datorat lui Dan Brudaşcu, este dincolo de un veritabil sinoptic al exegezei în domeniu şi o provocare pentru desprinderea poetului de acea etichetă privind univocitatea acestei lirici, deschizând căi de înţelegere moderne, de acceptare a unor noi dimensiuni poetice proprii unei alte atitudini, pe care Goga o exprimă, întors cu faţa mereu spre un sine traumatizat, spre un eu liric dramatic, aflat în trăirile propriilor angoase. E un alt Goga? Fără îndoială nu. Este doar un Goga pe care critica stereotipic tradiţională, oficializată, l-a ocultat. Denunţarea ei apare, fără îndoială, ca un gest oarecum temerar, dar cu atât mai mult captivant şi productiv în demersul rejudecării unui clasic despre care se părea că s-a spus totul şi definitiv.

CONSTANTIN CUBLEŞAN