LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Constantin Frosin: „Eliade văzut de pairii săi”

            Întrebat de ce scrie literatură, Eliade afirma, la un moment dat, că scrie pentru că nu poate altfel, şi pentru a-şi păstra sănătatea şi echilibrul sufletesc. Pornind de la acest element, să-i zicem, autobiografic, ne propunem să urmărim imaginea pe care Eliade a lăsat-o în mintea şi memoria contemporanilor săi, s i n g u r a care contează, pentru că acei semeni i-au fost aproape, l-au cunoscut mai bine decât cei care-şi dau acum cu presupusul şi dezgroapă morţii, în căutare de potcoave de cai verzi…

            Asiguraţi de bunul său prieten Arşavir Acterian, că pasiunea lui pentru erudiţie n-a anihilat defel puterea sa de creaţie (în : Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, ed. Humanitas, 1998, p. 20), am înţeles altfel mesajul lui din celebra aserţiune : <M-am întors din India setos de relativităţi>. Înţelegem, astfel, că importanţa absolută a operei ştiinţifice cedează, treptat, în faţa scriiturii de tip literar, a operei literare. Aceasta ar fi deci faţa relativ(-ivizant-)ă a lui Eliade, cea absolut(-ist-)ă fiind constituită de opera de erudiţie.

           Aflăm, astfel, din relatarea celui sus-citat, că : <Ştiinţa nu l-a confiscat total pe Eliade. El pune bazele asociaţiei Criterion, împreună cu Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dan Botta, Haig Acterian, Emil Cioran, Constantin Noica, Constantin Silvestri, Boris Caragea şi mulţi alţii, asociaţie strict culturală care s-a organizat pe secţii de arte şi din care au făcut parte mai toţi cei ce ţineau o pană în mână şi aveau o preocupare pentru frumos> (op. cit., p. 24).

            Deosebit de preţioasă pentru noi, aruncând o lumină nu doar senină, ci şi lămuritoare, este mărturia surorii scriitorului : Corina Cornelia Alexandrescu, care demonstrează că nici depărtarea, nici folosirea unei alte limbi pentru scrierea operei ştiinţifice, n-au schimbat felul de a fi – românesc – (nici anti –, nici pro-, nici –fob, nici -fag, etc. !) dintotdeauna al lui Eliade, deci pro-universal (să fi supărat pe careva că avea prieteni armeni, cu osebire ?!…) : <Tot timpul cât a stat departe de ţară, îţi aducea aminte cu drag de priveliştile româneşti. Din India (1928 – 1931), ne scria nouă şi prietenilor, cerându-ne amănunte despre ce era nou în ţară. Ţin minte că, prin 1942, în timp ce se afla în Portugalia, i-a cerut Ninei nişte cărţi româneşti. Nu mai ştiu din ce cauză, ea a întârziat să i le trimită, şi atunci s-a supărat cumplit, scriindu-i pe larg cât de necesare îi erau acele cărţi de istorie şi literatură românească. În 1951, când au murit în aceeaşi săptămână tata şi unchiu-meu Mitache, care i-a fost confident şi l-a ajutat ca să plece în India, mi-a trimis o telegramă impresionantă : <Simt că am pierdut toată copilăria şi tinereţea mea>. În întâlnirile noastre din ultimii ani, ne aduceam aminte împreună cu drag de imagini din copilărie şi adolescenţă. Era emoţionat totdeauna când evoca nostalgic Bucureştiul tinereţii lui> (op. cit., p. 37).

            Eliade suferă atunci când operele sale ştiinţifice nu ajung la cititorul român, cel căruia i le dedicase în primul rând, pentru schimbarea viziunii şi perspectivei asupra lumii a românilor, ajutându-i, astfel, să acceadă la modernitate şi prin elevarea şi emanciparea din bezna încă predicată de dogmele unei educaţii şi culturi căzute în desuetudine, în raport cu cele europene. Iată ce aflăm în acest sens, din convorbirea avută de antologatorul Mircea Handoca cu Valeriu Anania : <Avid să cunoască mai îndeaproape situaţia culturală din România, bucuros de suflul înnoitor şi, totodată, mult mai generos din literatura noastră, Eliade nu-şi ascunde tristeţea pentru că propriile sale cărţi – în special cele ştiinţifice – încă nu erau editate în propria lui ţară şi în propria lui limbă>. 

            Din tristeţea că nu-i sunt traduse operele ştiinţifice, rezultă cu puterea evidenţei tristeţea sa de a nu le fi putut scrie dintru început în limba română, altfel spus, a fost constrâns de circulaţia restrânsă (şi nu numai, fie vorba între noi, cetitorule…) a limbii române, să-şi scrie opera de erudiţie în franceză sau engleză, limbi străine de spiritul său, de puterea sa de conceptualizare şi de capacitatea sa – enormă – de sinteză, operele în franceză sau engleză fiind – probabil – o copie palidă a ceea ce ar fi putut fi, dacă ar fi fost scrise în limba română. Ar fi reuşit, probabil, să facă erudiţie pe un fond literar, dând omenirii opere de o savoare şi un farmec aparte, neîncorsetate de draconicele reguli ale unor sintaxe străine, precum cea franceză sau, într-o mai mică măsură, cea engleză…

            Dacă opera literară a constituit un mariaj din dragoste cu limba română, despre opera ştiinţifică se constată, prin tonul rece, sobru şi indiferent la aspectele pur subiective, că ea a fost rodul unui concubinaj pe bază de interes, un soi de mariage a gauche, în dreapta Tatălui (Creatorul, scriitorul) aflându-se în cuvântul românesc – limba română – cea cu care s-a născut sub o stea norocoasă şi într-o preafericită zodie.

            Cât de ataşat era de literatura de limbă română şi de soarta ei, reiese şi din relatarea întrevederii pe care regretatul Cezar Baltag a avut-o cu Mircea Eliade : <Am discutat fireşte, mult despre literatura română şi aici interesul scriitorului era inepuizabil. Mă întreba mereu cu aviditate despre cărţi, scriitori, despre autorii care îmi plac mie, despre criticii care scriseseră la apariţia reeditării Maitrey – Nuntă în cer (1969) şi la apariţia volumului La Ţigănci (op. cit., p. 64). 

            Cum de se mai pot unii mira de exilul unor mari scriitori români din limba română, de fapt, universalizarea lor – cu atât mai mare fiind meritul limbii şi literaturii române, de a fi dat lumii astfel de scriitori de vază la scara planetei – când însuşi şeful generaţiei tinere, guru-l generaţiei rebele, predica cosmizarea omului, deci înscrierea evoluţiei sale pe orbita universalului, a cosmicului, părăsirea cât mai grabnică a oricărei forme de constrângere, îngrădire a libertăţii de mişcare dar, mai ales, de exprimare, evadarea din cantonarea în contingentul local, adevărată închisoare a spiritului modern ?!

            Ceea ce este de reţinut, ba chiar demn de toată lauda, este faptul că atât locuinţa lui Cioran din rue de l’Odeon, cât şi cea a lui Eliade de la Chicago semănau ca două picături de apă cu locuinţele tradiţionale ale românilor. Se pare că aceşti buni români nu puteau (supra-)vieţui, respira şi nici scrie pe pământ străin în lipsa unui cadru familiar spiritului şi memoriei lor ancestrale, de care nu se puteau despărţi, oricâte eforturi ar fi încercat să facă în acest sens. Memoria dintâi, cea care a cumulat elementele constitutive ale existenţei româneşti, nu poate fi dată uitării, cu atât mai puţin, ea nu poate cădea în uitare. Iată de ce considerăm că aceşti autori nu pot şi nu trebuie daţi uitării, oricâte motive abil inventate de neprietenii culturii române ne-ar fi băgate cu forţa pe gât, uneori chiar cu sprijinul unor aparent buni români, sau al unor publicaţii pretins sau aparent devotate românismului şi românităţii ! (N. B. Cât de (ne-) demo(-n-)cratic dă basmul cu vicleanul David care l-a învins pe naivul Goliath, apă la moară celor care chiar cred că se pot prinde în luptă dreaptă cu marile nume ale umanităţii, fie ele emanate din culturi aparent mici, doar aruncând cu piatra, de fapt trăgând cu o biată praştie căreia îi zic, cu ifose de intelectuali, frondă…). 

            De o mare bogăţie informaţională pro causa nostra este interviul luat lui Eliade de Gheorghe Bulgăr care, aflându-se în Franţa, avea la îndemână surse de informare şi documentare inaccesibile celor din ţară. Important este pentru felul în care era văzut şi perceput, apreciat Eliade în capitala culturală a Europei. Dat fiind ineditul informaţiilor oferite de Gheorghe Bulgăr, vom cita largi extrase din acest interviu : <Reputatul romancier francez Le Clezio, începea un articol omagial în ‘La Quinzaine Litteraire’ din 1 martie 1979, pe prima pagină, cu această frază definitorie : <Orice carte nouă a lui Mircea Eliade este un eveniment în gândirea Occidentului>. Un alt moment important a fost seria de dialoguri difuzate de-a lungul unei săptămâni, în cadrul programului ’’Căile cunoaşterii’’ pe principalul post francez cultural francez France Culture, dialoguri astfel prezentate în ziarul Le Matin din 11 mai 1980 : <Acest savant de renume internaţional, care a trezit Occidentul la marile curente religioase ale Orientului, a publicat tocmai o Istorie de credinţelor şi ideilor religioase din epoca de piatră la teologiile ateiste contemporane> (op. cit., p. 117).

            Contrar opiniei preconcepute, că opera literară a lui Eliade ar fi trecut neobservată în Occident, aflăm din acelaşi interviu, că : <O mare preţuire au acordat romanului Domnişoara Cristina, apărut în primăvara anului 1980 la Paris. Erudiţia şi arta literară au sensibilizat pe tinerii filologi, pentru că ei vedeau în această operă o manifestare clasică a originalităţii unui gânditor şi al unui artist al limbii, o îmbinare suprinzătoare între spiritul ştiinţific şi fantezia creatoare. În Mircea Eliade, ei vedeau echilibrul clasic între erudiţie şi artă> (op. cit., p. 118).

            Tot din articolul lui Le Clezio, mai sus citat, rezultă că Eliade a adus o contribuţie decisivă la deschiderea Occidentului spre sursele creatoare ale inspiraţiei literare moderne, prin readucerea în actualitate a folclorului, a creaţiei mitologice a popoarelor, cu bogăţia locuţiunilor şi expresiilor aferente, cristalizând o sensibilitate a viziunii colective, un specific al limbii naţionale.

            S-a bătut mult timp monedă şi s-a luat ca literă de lege un articol publicat de Eliade în Vremea din 26 ianuarie 1936, intitulat : ’’Încă un fel de trădare’’, din care vom cita, nu cu o plăcere sadico-sardonică de a-l discredita pe Eliade – Doamne fereşte ! ci pentru a arăta că, în mintea oricărui mare gânditor, chiar de anvergura geniului, au existat momente de infantilism, de partizanat prost înţeles, de copilărie a culturii şi formaţiei marelui savant de mai târziu, cu atât mai mult, cu cât Eliade însuşi se va dezice de astfel de defăimătoare pentru el declaraţii sforăitor patriotarde : <Oamenii care folosesc de preferinţă limba franceză, suferă de un complex de inferioritate. Ei cred încă, aşa cum se credea pe vremea lui Alecsandri, că limba românească este incapabilă să exprime nuanţele sentimentelor şi preciziile gândirii. Ei recunosc deci inferioritatea şi insuficienţa limbii româneşti… fără să-şi dea seama că, prin această recunoaştere, aşează pe nedrept România printre ţările necreatoare, infantile, fără misiune istorică. Este un act de trădare faţă de spiritualitatea şi misiunea istorică a României moderne> (op. cit., p. 120 – 121).  

            În 1980, Eliade îi declara, tot lui Gheorghe Bulgăr, în acelaşi interviu, că : <Toate gândurile şi amintirile lui îl duc în România, şi e foarte bucuros atunci când primeşte cărţi şi vizite din ţară> (op. cit., p. 124). Dragostea de România şi de românism devin legendare, infirmând astfel valoarea proverbului care ne spune, cât de insidios, că : Ochii care nu se văd, se uită…

Direct şi fără prea multe ocolişuri – aşa cum îl ştim – Şerban Cioculescu ne dezvăluie un aspect mai puţin cunoscut, şi anume faptul că : < (…) în acea vreme, Eliade îşi consolida situaţia sa scriitoricească în ţară, el efecta o oarecare desconsiderare a literaturii şi chiar a propriei lui beletristici, dorindu-se om de ştiinţă. E drept că a ajuns un mare savant şi situaţia lui internaţională, ca istoric al religiilor, e superioară aceleia de scriitor de imaginaţie> (op. cit., p. 124).

            Un nume mare în epocă : Cezar Petrescu, semna în România Literară un articol în care semnalează apariţia revistei Zalmoxis : <Atrăgând colaborarea savanţilor străini, dl Mircea Eliade face şi un act cultural, deoarece, simultan, se produce şi aplecarea atenţiei acestor savanţi asupra valorilor spirituale româneşti> (op. cit., p. 135).

            Cunoscutul discipol şi continuator al operei eliadiene : Ion Petre Culianu, ne aduce informaţii cunoscute deja, dar spuse de această mare voce din apropierea lui Eliade, cuvintele sale capătă o importanţă şi mai mare pentru noi : <Tocmai am în lucru un studiu despre anumite aspecte ale activităţii ştiinţifice şi literare a lui Eliade, legate, de altfel, de originea sa etnică. A fi român, a fi trăit o bună parte din viaţă în România, este, după cum ştiţi, foarte important pentru Eliade. Este una din compozantele mitului său personal> (op. cit., p. 146). Iată-l deci pe cercetătorul şi decriptorul miturilor făurindu-şi, aparent în joacă, dar cât de serios, de fapt, propriul lui mit – cel al ţării sale de origine, căci ţinea extrem de mult să se ştie că era român. Ce mare onoare pentru neamul românesc, să devină subiectul unui mit personal al unui savant devenit el însuşi un mit pentru întreaga omenire. Şi când te gândeşti că la ora asta se mai găsesc pigmei cu gura mare şi creierul mic, care pângăresc memoria lui Eliade, din motive puerile, pervers născocite, cousus de fil blanc, cum ar fi legionarismul sau antisemitismul său ! Ca şi cum opera unui mare savant sau scriitor ar depinde de păcatele tinereţii sale, de viaţa sa particulară ! Ca şi cum toţi contemporanii lui, mulţi citaţi de noi în acest articol, ar fi fost orbi, n-ar fi văzut nu ştiu ce aplecări morbide spre legionarism sau antisemitism… Să fi reuşit oare să-i păcălească pe toţi ? Să fi fost toţi, in corpore, atât de naivi… ?! Puţin probabil !

            Marea Doamnă a literelor româneşti, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, face consideraţii pe cât de pertinente, pe atât de dragi nouă, celor care l-am iubit (şi îl iubim încă, în ciuda tuturor interdicţiilor şi a tâmpeniilor emise pe cele mai pretenţioase canale, de yesmeni în slujba cine ştie căror potlogari sau interese oculte !) şi-i cinstim memoria : <Brâncusi a fost unul dintre magii spiritualităţii româneşti. Mircea Eliade este altul> (op. cit., p. 155). După care, la pagina 157 a aceleiaşi opera citata, continuă : <Pe figura lui s-a pus pecetea sintezei dintre Est şi Vest. El este, ca tot ceea ce aparţine, tipic, culturii române, o verigă, un instrument de sinteză, o fuziune ardentă a punctelor cardinale. Nu numai o chestiune de vocaţie personală, de destin, ci de apartenenţă la o lume şi la o spiritualitate>.  Cât de tare pot urâ România cei care contrazic opinii ca cea de mai sus, pentru a-i defăima şi abroga (sic !) valorile cele mai de preţ ?! Ce cult al urii se întreţine undeva, neştiut de nimeni, întru adulaţia căror zei cu picioare de lut şi suflet de negru de fum ?! Peste cât timp îi vor găsi oare şi lui Brâncusi, spre pildă, nod în papură şi bube-n CV ?! Pe când legarea sa la stâlpul la stâlpul infamiei, expunerea lui oprobriului public ?! Cum şi-au sărbătorit oare victoria nevolnicii care-şi închipuie că au exclus din patrimoniul românesc şi universal un titan de talia lui Mircea Eliade ? Să fie oare doar reacţia unor piticanii frustrate de faptul că n-au avut şi n-au dat lumii titani din stirpea lui Eliade ?!  De fapt, cui prodest ?! 

            Iată, deci că unul din cele mai mari nume ale culturii noastre, nu ezită să-l revendice pe Mircea Eliade pentru cultura şi spiritualitatea românească, dovedind că opera şi gândirea marelui savant nu se înstrăinaseră de ţară, chiar dacă cea mai importantă parte a operei sale – cea ştiinţifică – a fost scrisă în alte limbi decât cea română ! Ţara îl recunoaşte şi îl reaşează printre valorile vitale, de suflu şi de suflet cosmic, ale acestui neam, acordându-i şi un loc de cinste, binemeritat de altfel !

            Mare scriitor dar şi mare patriot, iubind cu pana în mână şi apărător al valorilor românismului, Vintilă Horia ne oferă câteva lămuriri privitor la legionarismul lui Eliade : <Nu-l văd pe Mircea Eliade scriind o piesă legionară. Există la noi o literatură legionară, plină de intenţii moralizante şi politice, însă, nu de primă calitate, ca orice literatură de acest fel. Nici realismul socialist n-a realizat vreo capodoperă în şapte decenii de sinistră existenţă. Nu, e vorba de cu totul altceva. Eliade a realizat în roman şi în nuvelă ceea ce, pe alt plan, realiza în cercetările lui de istorie a religiilor. Trăia literar în mit, aşa cum scria despre mit în Le Mythe de l’eternel Retour. Nu e posibil că pricepi Noaptea de Sânziene fără să fi asimilat teoriile filosofului religiilor. Şi bănuiesc că Mihail Sebastian ori nu poseda o prea subtilă înţelegere a acestor lucruri, ori, în mod prea instinctiv, apăra o poziţie care, nici din punct de vedere politic, nici din punct de vedere religios nu coincidea cu cea a lui Eliade. Mi-ar plăcea să vă pun o întrebare : credeţi că Mihail Sebastian sau colaboratorii de la ’’Cuvântul’’ ar fi ajuns să ocupe poziţia lui Eliade în străinătate, dacă ar fi simţit nevoia, după 1944, să se exileze ?

            (…) dacă legionară este teza din drama lui Eliade, atunci cum să-l scoatem de sub acuzaţia de legionarism pe însuşi Euripide ? Întrebare pe care nu înţeleg de ce nu şi-a pus-o Mihail Sebastian. (…) Într-adevăr, Sebastian vede peste tot aluzii, însă nu din aluzii este făcută opera literară valabilă. (…) Mai degrabă decât aluzii, cred că e vorba de coincidenţe sau, cum ar fi spus Baudelaire, de corespondenţe, aşa cum se întâmplă atunci când eşti gata, cum era mereu Eliade, că confrunţi prezentul cu trecutul pe nişte linii fenomenologice de care nu sunt mulţi informaţi şi, cu atât mai puţin, cei ce, în micimea lor pseudo-politică sau ideologică, sau pur şi simplu rasistă, rămân întotdeauna în afara fenomenului. Un contact mai strâns cu Hüsserl i-ar pune, cu siguranţă, pe o linie de plutire normală, de pe care Iphigenia lui Eliade s-ar contempla sine ira> (op. cit., p. 164-165). 

            Acelaşi Vintilă Horia ne spune că Eliade era foarte cunoscut în Spania unde, la momentul interviului, un editor important se pregătea să-i publice opera completă. Ne punem şi noi întrebarea, dimpreună cu Vintilă Horia : dacă marile spirite ale epocii ar fi sesizat cea mai mică urmă de intoleranţă, rasism sau antisemitism la Eliade, ar mai fi fost oare posibilă ascensiunea sa neîntreruptă ? S-ar mai fi bucurat oare de prietenia celor mai aleşi şi distinşi cărturari ai vremii, mulţi dintre ei evrei de excelentă condiţie intelectuală şi spirituală, care-l omeneau şi-i ofereau casă şi masă, în peregrinările sale ?! Întrebarea se dovedeşte de prisos, căci, dacă ar fi fost reală acuza de legionarism sau antisemitism, lui Eliade i s-ar fi închis toate uşile, iar despre el s-ar fi scris doar la trecut, ca despre o malefică apariţie, doar meteorică, pe bolta civilizaţiei umane…

            Ionel Jianu şi-l aminteşte cu vădită plăcerte, în relatarea sa neintrând nici legionarism, nici antisemitism… : <Mircea susţinea că avem norocul de a trăi istoria, de a o făuri. Trăirismul anticipa, în o anumită privinţă, existenţialismul de mai târziu al lui Jean-Paul Sartre. Erau discuţii înflăcărate, care se prelungeau mult după miezul nopţii> (op. cit., p. 171).

            Continuarea etse pe măsura aşteptărilor : <Orizontul generaţiei noastre era vast. Ne îndreptam privirea spre cerul lumii, dar păstram conştiinţa valorilor specifice ale culturii căreia îi aparţineam. Năzuinţa noastră era să acordăm o dimensiune universală culturii româneşti> (op. cit., p. 172). Intuim că acesta era, poate, unul din motivele pentru care s-au găsit lătrători gata să-l atace pe Eliade, datorită atât staturii sale de geniu, cât şi, mai ales, datorită eforturilor sale de a universaliza cultura românească !

            Pericle Martinescu, unul din durii criticii interbelice, unul valoros, însă, socoteşte că Eliade este autorul unor opere cu adevărat de dimensiuni universale :      < (…) creaţiile lui literare din următoarea perioadă, romanul Noaptea de sânziene, pe care îl consider capodopera sa şi nuvelele aşa-zis fantastice (fiindcă fantasticul lui Eliade nu-i decât un realism magic) le-am citit cu o deosebită desfătare şi le socot realizări de incontestabilă valoare în contextul literaturii universale din zilele noastre. Însă, opera care rămâne pentru mine o carte de referinţă, este Jurnalul său. Afirm cu toată răspunderea că Jurnalul lui Eliade (sau cel puţin Fragmentele de jurnal din perioada 1945 – 1969, publicate în traducere franceză) se înscrie ca unul din monumentele de prestigiu ale literaturii memorialistice mondiale din secolul XX >  (op. cit., p. 184).

            Asemeni lui Cioran care, în urma cutremurului din 1977 sau al inundaţiilor catstrofale din ’70, se grăbea să trimită ajutoare de tot felul pentru cei în suferinţă sau rămaşi fără adăpost, şi Eliade îşi exprimă disponibilitatea de a-i ajuta pe cei năpăstuiţi şi solidaritatea cu ţara greu încercată de stihiile dezlănţuite : <De când am aflat de cataclism, nu-mi mai găsesc liniştea. Şi parcă niciodată nu mi s-a părut mai săracă, mai limitată posibilitatea de a comunica ’’epistolar’’ cu cei din ţară. Ce Dumnezeu le-aş mai putea spune ? Că suntem un neam fără noroc ?!> Comentariul lui Dumitru Micu este convingător, suficient de bine argumentat pentru a demonstra acelaşi lucru, alături de noi: <Alături de atâtea altele, acest mic paragraf  este o expresie a patriotismului vibrant, propriu întregii opere eliadeşti. Foarte departe de ţară,  Mircea Eliade purta ţara în suflet, o ducea cu el oriunde ar fi mers>. Superbă concluzia lui Dumitru Micu, la care am ajuns şi noi !  

            Florin Mihăilescu ne rezumă conţinutul intervenţiei sale la Colocviul Internaţional dedicat lui Eliade la Aix-en-Provence (1984). El a ţinut să demontreze un lucru care scapă, consideră Domnia-sa, mai ales străinilor : < (…) relaţiile indestructibile, organice dintre creaţia lui Mircea Eliade şi cultura românească. Ideea mea nu este greu de bănuit : opera savantului şi scriitorului de talie universală este şi produsul unei anumite atmosfere naţionale de cultură, al unei anumite biografii intelectuale, îndatorate pentru totdeauna vieţii şi lumii româneşti, iar faptul că Eliade însuşi se recunoaşte astfel este şi el, la rândul lui, un argument în plus, şi încă unul foarte important, în timp ce, pentru noi, această atitudine deschisă şi fără nici un echivoc, constituie şi un impresionant şi nobil act de aderenţă naţională şi patriotism> (op. cit., p. 215 – 216).

            Acelaşi Florin Mihăilescu ne oferă câteva mărturii deosebit de preţioase pentru felul cum era receptat Eliade în Occident : <Eliade aruncă o sfidare eroică şi solitară comunităţii savanţilor> (Claude Roy, în : Le Nouvel Observateur) ; Opera lui Mircea Eliade începe să apară, în acest ultim sfert de secol, ca una din cele mai importante ale epocii noastre (Christian Delacampagne, în Le Monde) ; Mai mult decât orice, erudiţia sa colosală şi darurile sale de metteur en scene al istoriei religioase şi artistice, îl înrudesc cu ’’meşterul jocului cu mărgătare  de sticlă’’, descris cândva de Hermann Hesse, Mircea Eliade : incomparabilul nostru magister ludi (Jean-Michel Varenne, in : Les Nouvelles Litteraires) ; Opera lui Eliade : un imens efort pentru a identifica transcendentul în conştiinţa umană, a salva sensul şi a salva omul (Michel le Bris, in : Le Nouvel Observateur). Cred că nu mai trebuie adăugat nimic !> conchide lacunar Florin Mihăilescu (op. cit., p. 217). Nu putem rezista tentaţiei de a ne întreba, cât se poate de retoric : cum se face oare că suspect de zeloşii lui detractori nu vor să citească ce au scris spiritele luminate ale Franţei şi ale lumii despre marele MIRCEA ELIADE ?!

            Când analiza este întreprinsă de pe poziţii de imparţialitate, când se are în vedere doar valoarea intrinsecă a operei, se ajunge la concluzii identice, precum cea a lui Florin Mihăilescu, care este şi a noastră : < (…) Mircea Eliade reprezintă un efort imens, dar şi o strălucită împlinire spre gloria culturii noastre româneşti în lume> (op. cit., p. 218).     

            Cum, însă, opinia noastră ar putea să nu fie considerată drept una foarte avizată, vom recurge, întru continuarea pledoariei noastre pro Eliade, la un alt titan al spiritului românesc, marele filosof Constantin Noica : <Este omul cel mai fascinant pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viaţă şi cel mai sporitor. Prin el, am trăit vorba lui Goethe : ’’tot ce mă sporeşte, este adevărat’’ (…) În schimb, Eliade edifica. Oricine ieşea sporit din întâlnirile cu el, iar pozitivul naturii sale s-a ridicat astăzi, până la a valorifica şi a da un sens plin tuturor credinţelor şi aventurilor spirituale autentice ale umanităţii, spre deosebire de Frazer, care vedea în ele doar rătăciri, şi la nivelul unui Hegel – am îndrăznit s-o spun în scris – care ştia să integreze totul din trecutul spiritului uman> (op. cit., p. 234).

            La întrebarea lui Mircea Handoca: <În peste o sută de articole, Mircea Eliade face elogiul culturii româneşti, demonstrând superioritatea ei. E nemulţumit, însă, de viaţa politică şi socială. De ce ?>, Noica răspunde cu pertinenţa şi conciziunea-i binecunoscute : <Cât despre elogiul făcut de el culturii româneşti, nu era vorba de demonstrat superioritatea culturii noastre, ci neştiutele ei posibilităţi, în parte dezvăluite, între timp, chiar de el. Deşi generozitatea sa merge până la a subscrie multor priorităţi româneşti, rolul unic pe care-l vede el culturii noastre – de a fi cea mai potrivită şi poate singura punte între Răsăritul îndepărtat şi Apus, aşa cum visa încă de acum patruzeci de ani el să arate printr-un mare Institut de Studii Orientale, din păcate nerealizat din astăzi, când încă am putea avea parte de sprijinul său indirect – acest rol ar putea el singur pleda pentru patriotismul luminat al lui Eliade, unul mai eficient în lume decât multe patriotisme locale> (op. cit., p. 236 – 237).  

            Octav Onicescu confirmă cuvintele ce i-au fost adresate lui Eliade de către Prezidentul Kingman Brewster, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea din Yale, consemnate de savantul-filosof în Jurnal : <Aparţineţi Universului. În prima Dvs. tinereţe, aţi călătorit din Europa spre înţelepciunea interioară a Estului şi, după ce aţi sondat esenţa spiritualităţii hinduse, aţi muncit pentru a reda Estul mai inteligibil Vestului. Venerând marile mistere exprimate în mit şi simbol, aţi contribuit să găsiţi un limbaj uman adevărului veşnic> (op. cit., p. 248).

            Cuvintele lui Octav Onicescu sunt cel puţin la fel de convingătoare ca cele ale Prezidentului de la Yale University : <Mi-a plăcut darul lui de a înţelege tradiţiile cu caracter mistic la diferite popoare, continuând să preţuiască şi să iubească spiritualitatea românească> (op. cit., p. 250).

            Nu mai puţin reuşit este portretul succinct pe care i-l face Onicescu lui Eliade : <Omul – aşa cum l-am cunoscut şi aşa cum mi-a reconfirmat revederea – vibrează ca un român, dar, dacă se poate spune, ca un român ce şi-a însuşit puteri universale. Are o viziune sintetică, nu una analitică, a universalului, fie uman, fie al materiei obişnuite. Cu prestigiul său universal, Mircea Eliade a fost şi este mereu prezent în spiritualitatea şi gândirea românească> (op. cit., p. 252).

            Edgar Papu face şi el o schiţă de portret, pe care ar trebui să o citească toţi cei porniţi împotriva marilor valori româneşti, vinovate doar de… prea mare valoare : <Mircea Eliade e unic. El îşi creează acum un loc, aşa cum şi-a creat Eminescu la vremea lui. Cei care îl vor urma vor intra într-o categorie iniţiată de el. Seamnănă cel mai mult cu acea categorie de giganţi români, începută de Dimitrie Cantemir. Aş putea vorbi despre opera lui ca despre un baroc românesc, de o amplitudine imensă, o construcţie având ca pendant aşa-zisul clasicism românesc. Este una din expresiile cele mai ilustre, cu care spiritul nostru s-a manifestat în istorie şi în faţa lumii> (op. cit., p. 263). Dan Petraşincu vorbeşte şi el elogios desăre Eliade, dar este cioranian de sceptic şi de pesimist în privinţa unui sistem valoric românesc corect : <Cultura românească actuală a devenit deci mondială prin Mircea Eliade, cum a devenit cu Brâncuşi sau cu alte mari personalităţi, dar, din păcate, lumea nu este încă unită în cultură, aşa cum visam noi în tinereţe ca ’’modernişti’’> (op. cit., p. 269).

            Mac L. Ricketts, fost student al lui Mircea Eliade, în prezent profesor la Universitatea din Louisburg, deci unul din cei mai avizaţi în ce-l priveşte pe marele nostru savant, afirmă răspicat următoarele : <Cred că experienţa acumulată în România, alături de informaţiile obţinute, mă vor ajuta să scriu o carte cât mai adevărată despre Mircea Eliade (recunoscând, deci, indirect, că despre Eliade s-au scris şi destule porcărioare), ceea ce nu ar fi fost posibil în alte condiţii. Cred că voi fi în stare să marchez dezvoltarea gândirii lui, pornind de la începuturile educaţiei şi influenţelor din România. Sunt convins, mai mult ca niciodată, că Mircea Eliade este produsul culturii româneşti !> (op. cit., p. 278).

            Horia Roman ne oferă un citat edificator pentru larga recunoaştere internaţională a lui Eliade, dintr-un articol semnat de folosoful italian Vittorio Vettori, publicat în ziarul Tempo, în 1976 : <Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade este de multă vreme liderul necontestat, pe scară mondială, al sectorului. El a răsturnat teoriile neoiluministe, care susţineau că religiile ar fi doar o mască şi o suprastructură şi a proclamat, cu vastă şi erudită documentaţie, realitatea primară a Sacrului> (op. cit., p. 291).

            Vom recurge, în continuare, la un mare nume, pe care sperăm, din tot sufletul, că nu-l va contesta vreodată vreun nevolnic, în numele mai ştiu eu cărui ideal sau cauze nobile, N. Steinhardt : <Să ne bucurăm că un compatriot al nostru se numără printre marii erudiţi şi savanţi ai lumii, dar şi pentru faptul că e un fermecător romancier şi nuvelist – un mare scriitor român – şi că, pe deasupra, e un om de mare omenie şi de mare distincţie sufletească> (op. cit., p. 306).

            Singurul, însă, care a avut – probabil – tăria să-i confirme imensa valoare în faţă, prin viu grai, a fost Noica, într-o călătorie făcută la Paris : <Mă întreba cineva ce români dau strălucire neamului nostru. I-am spus: Haşdeu, Blaga, Mircea Eliade. Pe Iorga trebuie să-l iei ca o jerbă extraordinară: medievist, bizantinolog… Te zăpăceşte… Cu voi patru… (op. cit., p. 336).

              Încheiem aici aceste câteva modeste rânduri, dedicate, însă, cu ardoare şi pasiune, apărării şi reabilitării imaginii celui care a fost, este şi va rămâne marele savant şi scriitor româno-universal MIRCEA ELIADE. Tinerele generaţii şi marile valori nu trebuie întinate prin amestecarea lor forţată în răfuieli sau reglări de conturi între ideologii şi propagandiştii diverselor culturi sau inculturi. Tinerele generaţii trebuie să fie mândre de a fi avut printre înaintaşi un Mare Om, precum MIRCEA ELIADE. Fără el, culturile română şi universală ar pierde enorm. Şi ar fi păcat !

Constantin FROSIN