LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Daniel Dragomirescu: „Lucian Blaga şi receptarea sa critică”

Între poeţii de marcă afirmaţi în epoca interbelică, Lucian Blaga reprezintă, fără îndoială, un caz particular. Spre deosebire de Tudor Arghezi, pe cât de admirat de unii, pe atât de contestat de alţii, de George Bacovia, în tinereţe mai mult subestimat decât preţuit, de Ion Barbu, suspectat că scrie pentru a epata un anumit public (Ov. S. Crohmălniceanu spunea că, în epocă, ideea că autorul „Domnişoarei Hus” ar fi putut figura în manuale şcolare trecea drept o glumă), opera poetului din Lancrăm a avut parte, de la bun început, de recunoaştere  critică aproape unanimă. Recomandat atenţiei publice de către Sextil Puşcariu, reputatul savant lingvist, Lucian Blaga a reuşit sa capteze, chiar din anul debutului său poetic (1919), elogiile incomodului Nicolae Iorga, fostul mentor sămănătorist, partizan al eticului şi al etnicului în literatură, iar, la polul opus, să şi le adjudece pe acelea ale lui Ovid Densusianu, adept şi  propagator al modernismului de factură declarat simbolistă de la „Viaţa nouă”. Ulterior, dar nu peste mult timp, poezia lui Lucian Blaga s-a bucurat de recunoaştere din partea unor personalităţi de orientări diferite, precum Eugen Lovinescu, Mihail Ralea, Tudor Vianu, Panaitescu-Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, George Călinescu, Petru Comarnescu, Nichifor Crainic, Ion Barbu, Ion Pillat, Alexandru Philippide, spre a nu-i menţiona decât pe unii dintre cei mai cunoscuţi literaţi ai vremii. În perioada comunistă când, după 1964, Lucian Blaga este recuperat oficial şi ajunge, alături de Ion Barbu, George Bacovia şi Tudor Arghezi, în manualele şcolare, opera sa întruneşte din nou aprecierea unanimă din partea unor critici de tendinţe diferite, între care Ov. S. Crohmălniceanu, N. Manolescu, N. Balotă, E. Simion, Şt. Aug. Doinaş sau din partea mai specializaţilor George Gană, Alexandra Indrieş şi alţii.    

         Cert este că meritul unei prime radiografii de ansamblu a liricii blagiene îi revine lui Eugen Lovinescu, care vede, cu intuiţia sa critică remarcabilă, în tânărul poet pe „unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”, plasându-l mai întâi în rândul moderniştilor ( în „Istoria literaturii române contemporane” din 1926, la cap. „Contribuţia modernistă a Ardealului”), spre a-l  transfera apoi, potrivit cu principiul dialectic al „revizuirilor”, în rândul tradiţionaliştilor (în „Istoria literaturii române contemporane”, ediţia din 1937).  Memorabilă rămâne identificarea surselor lirismului blagian de către mentorul „Sburătorului” în cuprinsul acestei din urmă lucrări: „Expresionism poetic, iar alteori o cugetare plasticizată, uşor de transpus într-o schemă foarte simplă; fixarea unei impresii sau a unei constatări de ordin intelectual prin procedeul comparaţiei (…) – iată mecanica poeziei lui Lucian Blaga”. Desigur, indicând comparaţia drept modalitate fundamentală de expresie poetică, Lovinescu avea în vedere, de fapt, metafora, care nu este altceva decât o comparaţie de rang superior.

         Această observaţie de esenţă o regăsim apoi la alţi critici literari importanţi ai epocii, P. Constantinescu socotind şi el, de exemplu, că „subiectivismul viziunii (lui Blaga) e proclamat făţiş, fie prin discursivitate, fie prin procedeul stabilirii unei corespondenţe explicite între un peisaj şi o stare afectivă” (în „Figuri literare”, Editura Vremea, Bucureşti, 1938).

         „Imagismul” poeziei blagiene este, totuşi, privit cu o anumită rezervă de către tânărul George Călinescu, care găsea cu cale să remarce destul de caustic următoarele: „Ni se vorbeşte în privinţa asta de o poezie de imagini şi de senzaţii, definiţie care nu ne poate mulţumi pe deplin (aluzie polemică la cele afirmate nu cu mult timp înainte de Lovinescu în „Istoria” sa – nota red.) câtă vreme ştim că asta este tocmai anularea prin imagini a gândurilor şi a sentimentelor” (în eseul „Lucian Blaga”, publicat în revista „Gândirea”, nr. 2 / februarie 1928).

         În demersurile sale critice, George Călinescu accentuează asupra panteismului poeziei blagiene: „De la început poetul se revela un panteist bucolic (…)” (în „Istoria literaturii române…”, p. 876), iar în altă parte consideră că ”…Panteismul sau, mai bine zis, panismul, se înfăptuieşte cu mijloace artistice superioare” (op. cit.).   

         Referinţele la panteismul poetului lipsesc la Eugen Lovinescu. Le regăsim, însă, la Mihail Ralea, care, înaintea lui George Călinescu, vorbea despre „temperamentul mistic” al poetului şi despre panteismul volumului „În marea trecere”: „Panteismul se vede din versurile: „Viaţa mea a fost tot ce vrei, / câteodată fiară, / câteodată floare, / câteodată clopot – ce se certa cu cerul” (în „Viaţa românească”, nr. 5/1924).

         O evidentă notă de discordanţă în aprecierile critice apare, în mod surprinzător, la Eugen Lovinescu, din perspectiva căruia lirismul blagian n-ar fi destul de pregnant. „Poetul reduce – observa criticul – emoţia la senzaţie, ceea ce evidenţiază tocmai insuficienţa lirismului modern” (în „Critice”, VII), tot astfel precum el îi pare a fi nu numai „antisimbolist”, dar şi „antiliric” (în „Critice”, IX), în fine „lirismul d-lui Blaga se reduce (…) la un impresionism poetic” (ibid.). Sub o formă atenuată, ideea este reluată şi de Pompiliu Constantinescu: „Discursivitatea atenuează lirismul” (în revista „Vremea”, 1933).  Dimpotrivă, G. Călinescu remarca, pe bună dreptate, în poezia lui Blaga „suflul liric autentic” (în op. cit.), iar Ov. S. Crohmălniceanu accentua: „Poezia lui Blaga este de un lirism intens, extatic (…) care atinge vibraţia copleşitoare a pânzelor lui Van Gogh” (în „Literatura română între cele două războaie mondiale”, vol. II). Ceea ce ni se pare riguros exact. Era în eroare, deci, Lovinescu prin situarea poetului sub zodia impresionismului francez, cu care Blaga avea prea puţine afinităţi. În realitate, era vorba de  influenţa expresionismului propagat din Viena şi Berlin, Blaga având, cum bine se ştie, o solidă cultură germană, ca şi Eminescu mai înainte.

         Mai puţin inspirată este încercarea lui Crohmălniceanu de a-l delimita în mod prea categoric pe Blaga de orientarea gândiristă: „Poziţia lui în mijlocul lor e mai mult decât curioasă, el ne apare propovăduind o doctrină ale cărei teze fundamentale îi sunt străine”  (op. cit.). Însuşi G. Călinescu evidenţia afinităţile poetului cu cercul „Gândirii’, atunci când consemna: „Nu putem să nu apropiem (…) panteismul mistico-bucolic al lui L. Blaga de iconografia pastorală şi bizantină a pictorului Demian” (op. cit.), iar în altă parte: „În „Lauda somnului” stilul devine liturgic şi Aleluia rasună peste tot. Îngerii mişună pe pământ” etc. În acelaşi sens se pronunţase anterior E. Lovinescu (a se vedea „Istoria literaturii române”, ed. 1937).

         Un subiect de controversă între critici a fost şi calificarea lui Blaga drept „poet solar”. Aserţiunea a fost lansată în 1962, nu mult după moartea poetului, într-un studiu critic, de către Eugen Simion, care scria: „Blaga este acum (…) un poet al facerii (…) Blaga devine un poet solar, sudic” (reluat în postfaţa la volumul „Ce aude unicornul”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975). In acelaşi sens s-a pronunţat şi George Gană, specialist cunoscut şi recunoscut în opera blagiană (autor, între altele, al studiului „Opera literară a lui Lucian Blaga”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976). La acest din urmă specialist face referire, în volumul „Sporind a lumii taină. Verbul în poezia lui Blaga” (Ed. Minerva, Bucureşti, 1981), Alexandra Indrieş, care respinge în termeni virulenţi teza despre Blaga „poetul solar”. Convinsă că la Blaga „elementul solar este situat în exterior”, autoarea menţionată demontează tot eşafodajul critic al d-lui G. Gană, transformând argumentele critice ale acestuia în contraargumente şi conchizând că dimpotrivă „poetul (este) categoric un selenar”. Şi Dumitru Micu ar fi greşit, crede Al. Indrieş, fiindcă „a limitat” la vitalism simbolistica luminii blagiene, dar de această eroare se fac responsabili chiar Lovinescu şi Călinescu „cei doi zei ai criticii literare la noi”, care, nefiind deloc structuralişti la vremea lor, ar fi făcut în mod impardonabil confuzie „între categoria identităţii şi categoria alterităţii”. 

         Dincolo de asemenea turbulenţe critice, care însă nu vizează opera, ci posibilităţile ei de interpretare, se profilează imaginea unui Lucian Blaga unic şi monumental în spaţiul poeziei româneşti din secolul XX, un autor căruia nici un critic şi nici un confrate de breaslă nu i-a pus la îndoială vreodată în mod serios valoarea de excepţie.