LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Ion Istrate: „Goga şi criticii săi (Dan Brudaşcu)“

Noua lucrare a domnului Dan Brudaşcu, Goga şi criticii săi, reprezintă un amplu studiu de poetică aplicată, dedicat, din perspectiva lingvisticii integrale coşeriene, operei unuia dintre poeţii români reprezentativi, în înţelegerea căreia s-au manifestat, de-a lungul timpului, puncte de vedere foarte diverse. Desigur, având în vedere calitatea preliminară a acestei investigaţii, date fiind exigenţele coşeriene referitoare la etapizarea cercetării specificului intrinsec al literaturii, mijloacele de investigare la care a apelat autorul sunt şi rămân acelea ale istoriei şi criticii literare, ştiut fiind faptul că marele lingvist şi filolog român se numără printre puţinii teoreticieni, de anvergură mondială, care a postulat necesitatea unui sincretism metodologic concret în studierea imaginarului literar. Aceasta cel puţin ca etapă pregătitoare a studiului sintetic succesiv, a cărui specificitate se sprijină integral pe arheologia constatărilor referitoare la text.

Multitudinea de perspective tematice la care a fost silit să apeleze autorul, pentru a-şi controla şi epuiza subiectul, poate fi urmărită, cu succes, încă de la nivelul structurării capitolelor. După Preliminarii şi Introducere, cea de a treia secţiune a cărţii studiază Debutul editorial al lui Octavian Goga (Poezii, 1905). Receptarea artei sale poetice în presa literară, după care urmează, în ordine, Curente şi tendinţe literare. Revendicări, Poezie şi atitudine, Autonomia actului poetic, Pentru o poetică a transparenţei şi Octavian Goga – traducător de poezie universală. În spiritul perspectivei teoretice asumate, cea de a noua secţiune este intitulată, modest, În loc de concluzii. O primă observaţie ce ne-am permite-o se referă strict la această ordine maieutică. Oare capitolul Octavian Goga – traducător de poezie universală n-ar fi trebuit plasat după cel intitulat Poezie şi atitudine, deci înainte de Autonomia actului poetic şi de Pentru o poetică a transparenţei, câtă vreme activitatea de traducător a lui Octavian Goga nu poate fi desprinsă de opera lirică originală a scriitorului răşinărean, cu care consună sub raportul expresivităţii şi ca nivel de performanţă? Spunem aceasta cu atât mai mult, cu cât şi autorul este de acord cu calitatea excepţională a traducerilor lui Goga, dacă ar fi să ne gândim doar la Tragedia omului, de Mádach.

Nu ştim dacă Dan Brudaşcu va fi fost de la bun început, în ceea ce priveşte studiile sale despre Octavian Goga, un adept al lui Eugeniu Coşeriu şi al lingvisticii sale integrale. Cert este însă că trecerea sa actuală, cu arme şi bagaje, de partea lingvisticii coşeriene, atât de permisivă şi de elastică, în fond, a adus, printre apărătorii săi, un luptător redutabil. Prea puţin preocupat de teoretizări, de care adesea uită, Dan Brudaşcu se dovedeşte un luptător cu vocaţia insurgenţei, în stare să organizeze ambuscade şi să stea la pândă, cu sacul de grenade alături, în aşteptarea ideilor adverse, despre care are o percepţie aproape corporală, ca un haiduc sadea. Indignat peste poate de comoditatea cutărui critic, care persistă în a vorbi despre Goga ca despre „un poet ocazional”, autorul dezlănţuie asupra acestuia focul unei artilerii la fel de copleşitoare ca şi erudiţia sa. Aduce aminte citate, pe care le aglomerează frenetic, recurge la parafrază, dacă este nevoie, înghesuie în aparatul de note, care devin chilometrice, informaţii adiacente, neuitând să-l bănuiască pe emitent, dacă se poate, chiar de intenţii neortodoxe, câtă vreme cutare articol, publicat în urmă cu douăzeci de ani, „lămureşte situaţia”. Febril şi pasional, exegetul nu-şi aduce aminte întotdeauna de rostul virgulelor şi de utilizarea corectă a semnelor citării, dar reuşeşte să scoată de la naftalină puncte de vedere memorabile, caracterizări care stabilesc noi precedenţe, perspective analitice surprinzătoare. Totul în ideea, absolut corectă şi după părerea noastră, după care meandrele receptării critice a liricii lui Octavian Goga prezintă, din punct de vedere istoric, un curs nefiresc. Distorsionată, cât a trăit, de imaginea politicianului, cea a poetului Goga a trebuit să treacă şi printre furcile caudine ale realismului socialist, de unde a ieşit cu totul transfigurată, la mâna unor comentatori adesea prea comozi pentru a evita etichetările, pentru a-i sesiza adevărata modernitate.

Astfel încât, după necesara anamneză a debutului editorial din 1905, şi după examenul suitei de curente şi tendinţe literare de care numele lui Octavian Goga a fost legat, cărora le dedică două ample capitole ale lucrării, autorul îşi propune, în următoarele trei, dezlegarea acestui adevărat nod gordian reprezentat de specificitatea adâncă a liricii gogiene. Este vorba de capitolele Poezie şi atitudine, de Autonomia actului poetic şi de Pentru o poetică a transparenţei. Pe acelaşi ton implicat, bazat pe citate, la care apelează ori de câte ori simte nevoia ratificării intuiţiilor proprii, autorul ajunge să stabilească sursa profundă a lirismului poetului într-un spaţiu ideal, validat de sacralitate, din care cântecul curge asemenea luminii, pentru a da contur realităţii şi a defini astfel lumea. Revendicat în fel şi chip, de diversele curente literare, Goga este ireductibil la acestea din exact aceleaşi motive pentru care nu este un „poet ocazional”. Efectul placebo al insurecţiei lirice profesate de Goga face să răsune, prin cuvânt, un fond abisal, născut prin pulsiuni stihiale, în zona în care se făureşte însuşi ethosul etnic. Motiv pentru care modernitatea poeziei sale nici nu poate fi accesată cu uşurinţă, cu atât mai puţin de reprezentanţii postmodernismului, pentru care misterul reprezintă o amintire.

Avizat şi prob, întotdeauna capabil să pună în lumină noi semnificaţii textuale prin apelul la o „enciclopedie” maximală, în sens echian, Dan Brudaşcu dovedeşte, prin prezenta lucrare, nu numai insurgenţa de care vorbeam mai sus, ci şi fine calităţi de analist, în stare să-şi conducă argumentaţia cu supleţe, în chip credibil. Modul adesea lejer, dezinvolt, cu care ştie să aleagă argumentul cel mai potrivit ne îngăduie chiar să întrezărim, în persoana sa, pe exegetul coşerian capabil de acea sinteză „inefabilă” la care visa şi G. Călinescu, în alt timp istoric. Spunem aceasta cu atât mai mult, cu cât perspectiva lingvisticii integrale nu este exclusivistă, ci asociativă, îngăduind raportarea senină la marile tradiţii ale culturii, la care se referă şi pe care şi le revendică.

ION ISTRATE