LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Ion Pachia Tatomirescu: Virgil Teodorescu – „Heraldica“ suprarealismului

Se constată la Virgil Teodorescu (n. Cobadin-Constanţa, 15 iunie 1909 – m. iulie 1987, Bucureşti) o interesantă „strategie“ a rezistenţei, a „heraldicii“ suprarealismului şi a „demnităţii poeziei neîntrerupte“, nu numai  în faţa „agresiunii / asediului proletcultismului“, ci şi în faţa tuturor anotimpurilor, după cum dovedeşte seria volumelor sale de poeme: Blănurile oceanelor (1945 – Colecţia suprarealistă), Butelia de Leyda (1945 – Colecţia suprarealistă), Au lobe du sel (1945 – Collection Surréaliste Infra-Noir), La provocation (1947), Spectrul longevităţii – 122 cadavre (1947 – Collection Surréaliste Infra-Noir – în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, D. Trost), Scriu negru pe alb (1955), Drepturi şi datorii (1958), Semicerc (1964), Rocadă (1967), Corp comun (1968), Blănurile oceanelor şi alte poeme (1969 – antologie cu ciclul „Din periodice şi inedite, 1931 – 1947“; infra, sub sigla: TBlan), Repaosul vocalei (1970), Vârsta cretei (1970 – colecţia Cele mai frumoase poezii), Poemul întâlnirilor (1971), Sentinela aerului (1972), Ucenicul nicăieri zărit (1972), Heraldica mişcării (1973), Poezie neîntreruptă (1976 – în colecţia Biblioteca pentru Toţi), Ancore lucii (1977), Culminaţia umbrei (1980), Un ocean devorat de licheni… (1984) etc. S-a observat că unde îşi face apariţia semnătura lui Virgil Teodorescu – ca, de altfel, şi a „coechipierului suprarealist“, Gellu Naum – există şi „veritabila poezie“, fie chiar şi antologia stalinistă din 1950, «Femeile în luptă pentru pace şi socialism», unde-i cuprins cu «Atâta timp cât ştiu…»: O, părul tău de gresie, tăcut, / Căzut aicea, lângă mine, azi, / Ca brumele subţiri dintr-un talaz / Rămase reci pe-arama unui scut ! // Aş fi putut să fac din el capcane, / Fără să ştii, aş fi putut să-nnod / Din firul lui aerian un pod / Cu foşnete uşoare, subterane. // Să putrezesc în el, iubita mea, / Înconjurat de alge şi meduze, / Cu ochiu-nchis, acoperit de frunze / Şi de zăbrele reci, de catifea… // Dar bucla ta un deget e prin aer, / Spre păru-nsângerat din Auschwitz, / E un ecou de perne-ncremenit, / Al nopţilor de gemete şi vaier. // Da, n-o să uit şi n-o să-mi fie pat / Atâta timp cât ştiu că într-o zi / Şi părul tău iubit ar putea fi / Un rotogol de sânge închegat. // Să fâlfâie – aripi – lângă obraz / Întinde-mi mâinile, dă-mi ochii tăi adânci / Ca să rostogolim livezi şi stânci / Şi faldul greu al muncii – ‘nalt talaz. // Peste securea ce sticleşte-n zare. / În firul lui întunecat s-adun / Ură şi luptă şi fertilul pumn / Să-l ridicăm cu neînduplecare. // O, părul tău de gresie, tăcut, / Căzut aicea lângă mine azi / Ca brumele subţiri dintr-un talaz / rămase reci pe-arama unui scut ! («Femeile în luptă pentru pace şi socialism», antologie de poeme editată de Uniunea Scriitorilor din R. P. R. în cinstea zilei de 8 Martie, ziua internaţională de luptă a femeii, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R. P. R., 1950, p. 43). „Tributul“ dat proletcultismului – o anume «viziune simplificatoare» (Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984, p. 28; infra, sub sigla: SSra, III) este aproape insignifiant, bogata-i antologie (de 620 de pagini A-5), apărută în prestigioasa Editură pentru Literatură din Bucureşti, în anul 1969, nereţinând vreun stih atins de „maladia şabloanelor“ din cele două volume „curajoase“ publicate în „obsedantul deceniu“ (Scriu negru pe alb – 1955, Drepturi şi datorii – 1958; supra). Pornind din vecinătatea lui Fundoianu, lirica lui Virgil Teodorescu, după cum ne încredinţează şi criticul / istoricul literar, Mircea Tomuş, «ne dezvăluie un poet autentic, de o sensibilitate vibrantă, având câteva coarde cu sunet plin şi grav de violoncel» (Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, p. 135; siglă: TCar): Frumoşi sunt caii iarna, când le-abureşte coama, / pe uliţele strâmbe, sub lămpile de gaz, / frumoşi ca nişte fluvii sărind peste zăgaz, / ca nuferii în iaz, / ca-n teacă, lama… Acelaşi critic / istoric literar – având în obiectiv antologia Poezie neîntreruptă, din 1976 – mai relevă: «Culegerea de versuri pe care editura Minerva a avut fericita inspiraţie de a o publica în colecţia „Bibliotecii pentru toţi“ ne pune, oarecum pe neaşteptate, în faţa unui destin poetic exemplar pentru un anumit context istorico-literar şi chiar mai larg, destin pe care nici volumele de până acum ale lui Virgil Teodorescu şi nici recunoscutul lui prestigiu în spaţiul poeziei române actuale nu îl luminau atât de clar. Este vădit acum că poetul de faţă reprezintă cel de-al doilea tip caracteristic de creator avangardist…» (Mircea Tomuş, Mişcarea literară, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 83; infra, sub sigla: TML). Între „constantele“ poeziei lui Virgil Teodorescu, criticul semnalează: (1) «lipsa de istorie a acestei poezii: este o artă care se preface foarte puţin, aproape deloc şi căreia pentru nici un motiv nu îi este semnificativă devenirea internă» (ibid.); „ipostaza statică“ (dinspre Mircea Iorgulescu), «dar şi calitatea unor motive de frecventă circulaţie, precum elementul lichid şi cel aerian, de a o anima şi susţine totodată» (TML, 84), implicând un dialectic raport, inerţie – mişcare, «mult mai profund angajat în înseşi resorturile intime ale acestei poezii» (ibid.); (2) «lipsa unei amprente personale», poezia lui Virgil Teodorescu tinzând «să fie impersonală în mod deliberat şi programatic, retezându-şi cu multă grijă orice excrescenţe în care am fi putut descifra chiar cea mai scăzută tonalitate particulară; ea se rosteşte ca un discurs impersonal…» (ibid.); (3) absenţa „reliefului accidentat-liric“ (poezia «este una de relief aproape plat, lăsând cel mult impresia unei câmpii vălurite» – ibid.).

„Heraldica“ poeziei lui Virgil Teodorescu este purtată solemn în „Blănurile oceanelor“, ca şi în acest «Velur» din 1933 – Când tu revii se face în miezul zilei noapte / şi îmi aduc sobolii prin galerie lapte / ridichi de lună nouă şi ştevii de sobol / alimentarul bol / când tu revii sar blănile de nurci / pe patul meu de fier în care urci / ca o cascadă veche de parfum / vin călăreţii obosiţi de drum / începe casa liniştit să ardă / din beciul rece până la mansardă / cum arde rapiţa pe câmp în lanuri (TBlăn, 555) –, traiectoria verbelor sale fosforescente deschizându-se printr-un «suprarealism decent» (E. Simion), constând în «grija de a stopa iniţiativa cuvintelor libere şi de a controla dicteul» (SSra, III, 18), dar continuând totuşi cu o amplitudine ca într-un «Corp comun» (1968) de „suprarealism incandescent“ cu superbe „capricii“ (Regele vorbea în sala tronului. / Şambelanul îşi încerca norocul. / Sub tron o virgulă elegantă / roşie ca focul. / Pe când regele rostea ultimele silabe / regina umbla prin palat / în patru labe / izbind în uşi / cu ciocul. – «Capriciu, II» / TBlăn, 518), spre „a se închide“ într-un fermecător „neoparnasianism“ (cf. SSra, III, 29 sq.): Cosmopolit ca arborii pitici, / mai lustruit ca jilţul bunicii decedate, / vând lemnul liniştitelor carate / pe două, trei vertebre de arici. // Şi încurcând mai rău decât s-ar crede / reverberarea spectrului solar, / dau liber curs principiului barbar / deplin stăpân peste cocleala verde. // Răstălmăcirea vechiului tipar / m-ajunge când, pe ţeasta mea târzie, / alunizează blonda colilie / şi clocotul incandescent de var. («Alibi în zinc» – TBlăn, 503).    

ION PACHIA TATOMIRESCU

Anunțuri