LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Maria Vaida: „Aria de suflet“

„ Poezia nu poate fi altceva decât      suprema expresie a condiţiei umane: grandoare şi mizerie – deci     conştiinţă lucidă a şanselor şi a limitelor noastre.”1

La poetul Nichifor Crainic, gânditor, teolog, publicist şi poet, analiza noastră cuprinde minunata poezie creştină „Isus prin grâu”, căreia i-am făcut un comentariu detaliat, considerând creaţia o adevărată capodoperă, asemeni altor exegeţi, de aici sau din alte locuri.2 Poezia religioasă a lui Nichifor Crainic poate fi împărţită în mai multe cicluri: 1. creaţii de expresie religioasă ce dezvoltă simboluri biblice convenţionale: aceste poezii au fost apropiate de stilul Evangheliilor după Marcu, iar în acest ciclu intră poemele: Excelsior, Lumânările, Miserere, Domine!, Isus prin grâu, Noul Adam;

2. creaţii de tip confesiune cu o tematică autobiografică, aici intră poeziile: Vecernie, Noapte de groază, Şoim peste prăpastie, Şesuri natale, Noaptea Învierii, Sub specie aeternitas; 3. creaţii lirice sub forma unor rugăciuni individuale: Rugă, Rugăciunea din amurg, Cântecul potirului, Psalmii, Prinos, Călătorul, etc.

4. creaţii religioase cu filon popular: Colind, Magii, Ucenicul, Cântec tracic, Seceriş, Mater dolorosa, Copacul, Dimineaţa de mai.

“Capodopera poeziei religioase a lui Nichifor Crainic  este Isus prin grâu. Poezia este un pastel evocator; poetul are viziunea că prin lanul de grâu copt, trece Isus, precum odinioară, înconjurat de apostoli.”3 Subscriem acestei opinii avizate a prof. univ dr. Ion Buzaşi, încercând în cele ce urmează să facem un comentariu al minunatei poezii. Ca tematică, poezia se structurează în jurul unui cuvânt-temă, Isus. Se găsesc aici mai multe cuvinte-cheie, cum ar fi: grâu, Galileea, ucenici, pescari, cărare, spice, evanghelişti, sinedrii, treci, eram, mi se părea. Pornind de la învăţătura Cristică, există în poem trei cuvinte – simbol: calea, adevărul, viaţa, cuvinte care definesc însăşi chintesenţa Mântuitorului. Motivul dominant al poeziei sale devine acela, esenţialmente ortodox, al luminii.4 Structurată într-o formă dialogică, poezia transmite o stare de împăcare a eului liric cu ideea contopirii într-o conştiinţă colectivă, o disoluţie a eului în marea totalitate a universului creat de Dumnezeu, aşa cum mărturiseşte poetul şi în altă poezie:5

Mă-mprăştiu ca lumina ce se pierde /Strivită prin frunzarele de sus  (Cântec de munte).Cele două versuri prin care Crainic fixează coordonatele existenţei Mântuitorului, sintetizează esenţa Sa – Dumnezeu şi Om, deopotrivă, creând două derivate lexicale, de data aceasta foarte fericite, înomenea şi îndumnezeia.

Poezia Isus prin grâu atestă modul în care se realizează creaţia omului, teandric, adică printr-o colaborare între inteligenţa umană şi Dumnezeire. “Sursa concepţiei lui Crainic se găseşte în Numele divine, cartea lui Dionisie Areopagitul, continuatorul lui Platon, pentru care divinitatea e frumuseţea supremă, arta având drept cauză nostalgia paradisului şi drept obiectiv  refacerea unei dimensiuni divine pierdute.” 6 Configuraţia frazeologică a poeziei se realizează prin simetrie-prima frază are  cinci propoziţii, iar ultima tot cinci. Poemul conţine nouă fraze, deci fraza unu şi nouă  sunt simetrice ca număr de propoziţii, frazele doi, trei, patru, şi şapte au câte două principale, aflate în raport de coordonare copulativă ,doar una este adversativă ,una incidentă şi una independentă. Propoziţiile subordonate sunt  atributive care sugerează determinismul şi îngrădirea trupului uman în coaja sa de lut moale. Alte subordonate exprimă probabilitatea, circumstanţele, finalitatea sau cauza evenimentelor, reactualizate  din vremea când Isus trăia printre noi, ca un om şi până la momentul comunicării cu eul liric al poetului N. Crainic, la modul teandric şi în plan oniric.

Visul permite adresarea directă către Mântuitor, alăturarea poetului la grupul pescarilor din Galileea, aducând în planul concretului posibil această întâlnire cu Isus. Ca un om obosit de zbuciumul vieţii pământene, eul caută alinare, iar Isus vine în ajutorul celor osteniţi Cuvântul ziditor, aura de sfinţenie, asocierea întru credinţă, bucuria şi plăcerea comuniunii, iată câteva dintre avantajele acestei călătorii alături de ucenici şi ucenice.În planul toposului care se conturează, metaforele şi comparaţiile sunt trimiteri directe la locurile sfinte, pe unde au trecut paşii Mântuitorului: Galileea, Edom, cedrii din Liban, locurile “crudelor sinedrii”:Mi s-a părut că treci,Isuse,precum treceai pe vremea ceea/ Gustând în mers prietenia pescarilor din Galileea.7 Conţinutul ideatic reface imaginea iconografică a lanului de grâu în care grupul de învăţăcei în frunte cu Isus se hrăneşte la cină cu boabele de grâu pe care le-a obţinut din spicele sfărâmate în palme. Nu credem că e vorba doar de “autohtonizarea eroilor biblici” cum spunea G.Călinescu, de “bizantinism ce luptă cu greutatea lutoasă a aripilor.” 8 Calea e sugerată de cuvintele: cărare, aleargă, treceai, mers, pe cale, drumeţi. Adevărul reiese din: vorbeai, vorba, dulce, îndumnezeia, vorbele-ţi, au spus, iar Viaţa eternă rezultă din metafora “urma luminoasă” pe care Domnul a pus-o în lutul moale, adică în trupul, mintea, conştiinţa omului în ipostaza de eu liric. Trecură veacuri , şi cu ele că treci din nou mi s-a părut/ Şi-ţi caut urma luminoasă în lutul moale s-o sărut. Finalul readuce lectorul în planul liric al concretului. Astfel, poezia e ca o parabolă cu înţelesuri abia sugerate. Este cunoscut faptul că în mistica ortodoxă, bobul de grâu poartă  emblema chipului Cristic, iar sfărâmarea spicelor în mână  e un gest ritualic, cu profunde semnificaţii creştine. Fixarea în timp a imaginii Mântuitorului prin sintagmele: vremea ceea, grâul copt, glorioasa înserare, glorios apus, veacuri, conduce spre eternizarea Vieţii  şi a Timpului  implicit. “Numai odată cu Isus cerurile se deschid, oamenii văd, cântăreţii se avântă. Isus e noul, universalul, Dumnezeiescul Orfeu căruia nimeni nu-i poate sta împotrivă. Cu puterea harului său, cel mai presus de fire, El scoate inşi şi neamuri din întuneric şi din umbra morţii.” 9 Pătruns de fiorul credinţei ortodoxe de la primele sale versuri, Nichifor Crainic dovedeşte o imperioasă necesitate a mântuirii sufletului, o concepţie a salvării acestuia în spiritul ortodoxismului. “Reapariţia poeziei lui Nichifor Crainic în contextul cultural aduce un spor de credinţă, pietate, înţelegere şi linişte în grăbita şi contorsionata epocă în care fiinţăm.”10 Comparate cu poeziile lui  Rainer Maria Rilke, care îl vede pe Dumnezeu ca pe un pui de pasăre cu ochii mari, poemele lui Crainic ajung la profunde interiorizări şi la o puritate divină prin ascensiunea spre înalt. “Ortodoxismul, cu toate că-şi împământeneşte pe Dumnezeu, îl are omniprezent prin grâu sau între boi, pe ape, între năvodari, pământeanul român trăind cot la cot cu Dumnezeu, cum spune un tânăr poet, – totuşi, niciodată nu l-a transformat într-un obiect care să inspire milă”. 11

Abordând textul poeziei lui Crainic din perspectiva predicaţiei, constatăm că zece verbe sunt la persoana întâi, dovadă clară a subiectivităţii lirismului: la indicativul prezent cinci, la indicativul imperfect unul, perfect compus unul şi conjunctiv prezent unul. Poetul foloseşte de două ori acelaşi verb: mi s-a părut, care sugerează o stare dubitativă a eului liric pus în faţa unui miracol: călătoria în plan oniric alături de Isus şi de ceata lui de discipoli. Structura dialogică este exprimată de verbele la persoana a doua folosite la prezentul şi imperfectul modului indicativ. Acest mod arată o acţiune realizabilă în prezent sau în plină desfăşurare, dar durabilă, ce se perpetuează din trecut înspre viitor atunci când timpul folosit este imperfectul. Verbele accentuează ideea de eternizare a cuvântului Cristic şi implicit  a trecerii sale prin lume în timpul vieţii pământeşti. Verbul a trece este folosit de patru ori la persoana a doua şi o dată la persoana a treia pentru a fixa structura de rezistenţă a dialogului imaginat. Verbele la persoana a treia sunt în număr de treisprezece, însă doar trei sunt la indicativ prezent, nouă la imperfect şi unul la perfectul compus. Predomină aceeaşi desfăşurare durativă, prin imagini dinamice ale acţiunilor exprimate de acestea. Imaginile create de verbe conferă poeziei dinamism, vizualizare cinematografică şi cromatică. Tabloul devine remarcabil şi iconografic, pictural şi auditiv; culorile sunt luminoase, aureolate parcă de Isus, iar imaginile se înlănţuiesc într-o procesiune rituală străveche şi actuală în acelaşi timp, vizibile şi imortalizate în multe icoane pe sticlă din casa creştinilor ortodocşi.

În cazul lui Crainic, poeziile sale religioase mărturisesc despre acel “super nos al fericitului Augustin, acea căutare de pace şi linişte deasupra noastră, mai sus şi tot mai sus, o nostalgică avântare deasupra omenescului către frumuseţea şi armonia divină.” 12

“Opera lui Crainic se ridică de la cele mai adânci rădăcini ale spiritualităţii româneşti, se naşte lângă păstor şi lângă ţăran, în sat şi în colibe, împotriva tuturor ambiţiilor de artă pură, împotriva oricărui steril intelectualism. Crainic propune o artă salvatoare şi edificatoare, ca aceea creată în Sfânta Sofia şi în Divina Comedie, adică realizatoare a acelei frumuseţi sofianice care se oglindeşte în formele sensibilului.”13 Sărbătorile care se apropie sunt un argument care pledează favorabil pentru o relectură a poetului Nichifor Crainic, un nume de referinţă în literatura universală religioasă.

____________

[1] Şt.Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, în Poezia – expresie a condiţiei umane, Ed. Eminescu, 1970, p.7.

2 Vezi Ion Buzaşi, Poezia religioasă românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p.201-232; Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească, eseu monografic, Ed. Reîntregirea, Alba iulia, 2006, p. 190-193

3 Ion Buzaşi, Nichifor Crainic(1889-1972), în Poezia religioasă românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p.203

4 Liviu Petrescu, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Ed. Albatros, 2000, p217.

5 Nichifor Crainic, Poezii, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti 1998, p. 115

6 Aureliu Goci, Resurecţia unui mare poet,în Nichifor Crainic, Poezii, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998 , p 61

7 N. Crainic, Poezii, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p. 60

8 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, p. 875

9 Ioan Georgescu, Poeţi în rugăciune. Culeşi şi adnotaţi de preot Ioan Georgescu, Ed. Sf. Nichita, Oradea, 1943, p. 10

10 Aureliu Goci, Resurecţia unui mare poet, în N. Crainic, Poezii, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p 211.

11 Gheorghe Vrabie, Gândirismul, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940, p. 215

12 Gheorghe Vrabie, Gândirismul, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940, p. 210

13 Diccionario Enciclopedico Salvat, Barcelona, Madrid, Buenos Aires

MARIA VAIDA