LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Maria Vaida: „Dimensiunea religioasă a poeziei lui Gheorghe Pituţ“

Din timpuri străvechi, dimensiunea religioasă a poeziei româneşti este o constantă a evoluţiei acesteia, constituind în multe cazuri un criteriu  axiologic,  făcând legătura între om şi Dumnezeire, exprimând entuziasmul religios al “celor dintâi creştini”.1 (Petre Vintilescu, Poezia  Imnografică, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2005, p.9 ) Izvoarele ei se găsesc în imnele şi troparele creştine, în Psaltire, Cântarea Cântărilor, Vechiul şi Noul Testament, în colindele populare care preamăresc naşterea Mântuitorului, în imnele mariane; toate acestea au găsit un spaţiu creştin în Dacia şi Scytia Minor.”Seria scriitorilor străromâni, prin întinderea sa în timp, argumentează tocmai continuitatea acestei îndeletniciri ( scrierea de poezie n.n.) şi face din spaţiul daco roman sau protoromânesc un loc integrat pe deplin în ansamblul unor preocupări ce aveau drept scop producerea cărţii.”2 (Dan Horia Mazilu, în Cuvânt înainte la Antologia 1700 de ani de poezie religioasă, Ed. Ager, 2003, p.6).

Omul este o fiinţă iubitoare de Dumnezeu şi de toată creaţia sa din natură, de aceea nici o literatură nu poate face abstracţie de dimensiunea de „homo religiosus” a fiinţei umane pentru că marile creaţii ale omenirii „sunt rodul întîlnirilor cu Dumnezeu în Iubire”3 ( Maria Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească, Eseu monografic, Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p.21.) Percepută ca o formă de comunicare a omului cu Dumnezeu, poezia românească modernă evidenţiază nevoia acută a acestei vibraţii axiologice prin care sufletele sensibile ale marilor creatori au realizat întâlnirea cu Iubirea şi cu Logosul  divin manifestată prin har şi dar, pentru că „creaţia se află pe drumul iubirii, primindu-şi puterea din iubirea treimică şi înaintând spre desăvârşirea ei în unirea cu Sfânta Treime şi cu toţi oamenii.” 4 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 290.)

Poetul Gheorghe Pituţ a fost unul dintre discipolii laici ai Părintelui Stăniloae, bucurându-se de aleasa prietenie a marelui teolog şi beneficiind, la recomandarea domniei sale, de o bursă de studii în străinătate, la Universitatea KAAD din Germania, între 1970-1972, într-o perioadă cumplită de interdicţii pentru toţi scriitorii români, dar mai ales pentru teologi şi gânditori ca Ţuţea, Noica, Steinhardt şi mulţi alţii.” Poezia purcede din rădăcina însăşi a limbajului; ea este o vorbire originară.De aceea, când se rupe de sursele vii ale limbajului comun ea se sinucide, devine o imagine a sterilităţii.Nu este oare o aluzie posibilă la o asemenea eroare, ca şi la o legătură placentară între poezie şi limbaj în versurile lui Ion Barbu :”Că vinovat e tot făcutul/ Şi sfânt, doar nunta, începutul!?.Poezia e începutul omului.”5 (Nicolae Balotă, Poezia, începutul omului, în vol. Umanităţi, Ed. Eminescu, 1973, din revista Poezia, an XII, nr. 1,2006, p. 53.)

Puternic influenţată de ideile blagiene,aflată la confluenţa dintre expresionism şi postmodernism, poezia lui Gheorghe Pituţ are şi o coordonată religioasă prea puţin remarcată de critica literară. Această componentă a liricii sale se construieşte în jurul unui fremăt interior aflat într o relaţie permanentă cu Dumnezeu. În epoca trecută această relaţie  a fost neglijată de către critica literară, fiind considerată un simbol precreştin ori un artificiu poetic, în sensul apropierii de marea poezie interbelică a lui Arghezi, Crainic, Voiculescu. Deşi nu întâlnim scene biblice tratate liric, în poezia lui Pituţ sunt preluate motive biblice din Vechiul Testament, mai précis din Cântarea Cântărilor, atunci când poetul descrie frumuseţea femeilor autohtone care i au cucerit pe cotropitori prin neasemuita lor frumuseţe în poemul amplu intitulat Pământ şi publicat în Luceafărul nr.16, 1967,din 13 iulie, p. 9. Sânii lor zburdară ca mieii pe amurg este un vers ce seamănă uimitor cu : Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi ce pasc printre crini, ( 6 Biblia, Cîntarea Cântărilor, 4, 5.)

Alt motiv liric se realizează prin analogia dintre trupuri şi turnuri : Trupurile înmiresmate ale fecioarelor  sunt turnuri călătoare. În Cântarea Cântărilor ideea apare astfel: Gâtul tău e turnul lui David ( 4, 5.)s a afirmat că în lirica lui Pituţ motivele religioase au o „existenţă pasageră, traducând mai degrabă o atitudine ontologică, blagiană” şi că sentimentul care generează aceste poeme ar fi tristeţea apăsătoare din amurgul vieţii, dar Pituţ, din păcate, nu a ajuns la această etapă a vârstei.( 7  Rodica Mureşan, Gheorghe Pituţ- De veghe în cuvânt, Ed.Augusta, Timişoara, 1998, p.139;140)

Tăria credinţei nu este văzută ca o dogmă, ci ca  un fel de atitudine umană în care fiinţa oscilează între îndoială şi credinţă: omul este o fiinţă gânditoare, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.Uneori nu se poate stabili nici un fel de comunicare între cei doi:eul liric şi Demiurgul,  omul creator devenind egalul acestuia : În temple vechi poate să scrie/ că numai gândul e salvarea,/ Materia-i o noapte mare /În temple vechi poate să scrie /De-ar fi fiinţe gânditoare/Ca noi sub cerurile toate/O, tragedie libertate,/ Mai sunt fiinţe gânditoare?/Să zbori, să zbori!- Necesitate,/ Să prinzi lumina care curge/ Eşti mort sau cugeţi, Demiurge,/Să zbori, să zbori,/Necesitate”(Să zbori)

Eul liric pune sub semnul întrebării legătura şi armonia dintre om şi divinitate, armonia universală în care Fiinţa nu a pierdut contactul cu sacralitatea.E vorba despre acea „ dramă a fiinţei aflată la sfârşitul unei ere teologice”despre care vorbeau filosofii ultimului secol, consecinţă a „rupturii naturii umane de natură, încălcării unui cod al recunoaşterii fragilităţii condiţiei omeneşti faţă de perenitatea stihiei”( 8 Geo Vasile, Iubire şi moarte în patria părinţilor, în Luceafărul, 1997, nr 36, p. 17)

Şi aici, poetul se înrudeşte cu Arghezi, prin realismul şi asprimea gândului, prin exprimarea nevoii de a exista o ordine supraindividuală în creaţia  imperfectă şi agonică ce a devenit lumea, idee pe care o surprinde în versurile din poemul intitulat „Boală”: De ce-ai orânduit / atât de încurcate lucrurile?/Între bolnavi şi sănătoşi/ puteai să faci un zid puternic/să nu se întâlneasă niciodată.”( 9 Gheorghe Pituţ, Noaptea luminată, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 64.) Drama fiinţei se revelează din metaforele negre ale poemului:” sudoarea cântecului ­/ unui corb / îmi rugineşte fruntea” Se pare că Dumnezeu îşi uită lucrarea şi nu iese din „ cuibul nepăsării.”Din această cauză se simte părăsit şi abandonat, rătăcind printre lucruri ca un duh ce bântuie lumea în căutarea sinelui.În această situaţie lumea îşi pierde conturul, se destramă, cufundându-se în noapte, totul se risipeşte progresiv, reîntorcându-se la increat pe drumul extincţiei.Unele poeme au viziuni de-a dreptul apocaliptice, eul liric nu poate împiedica degradarea universului, suferă, disperă, trăind sentimentul că nu şi-a făcut „datoria”, pentru că el consideră vina „o floare a păcatului.”Degradarea este ireversibilă şi poetul asistă neputincios la apocalipsă: „Să văd cum moare ziua-,/ ce pedeapsă!” Soarele dispare, acoperit cu „larve negre”, paturile, mânate de duhuri bântuie prin case, ornicul îngheaţă, şerpii intră în exuvii, izvoarele tuşesc, luminile sunt atacate de un colb gălbui, demonic parcă, „iar peste noi / învesmântat cu lumea / singur / ascuns perfect sub masca / lucrurilor trecătoare / trăieşte-n cuib etern / pur / Animalul fără trup / şi numai din voinţa lui / de-a fi / indiferent la ce se _ntâmplă / vibrează fără patimă /însă egal / ca ochiul unui mort / deschis albastru / între table negre: / lucrarea lui îngăduie / să văd şi muntele din faţa mea / şi un puhoi de omenire / care iese / zvârlit de gheaţa nopţii în lumina / ce nu se vede niciodată,/ căci valurile ei sunt zgura sfântă / ce curge peste noi / când rugineşte Dumnezeu / în cuibul nepăsării.”( Lumina ) Destrămarea lumii şi cufundarea ei în întuneric presupune ca lumina să devină o dulce amintire, iar transcendenţa să acţioneze ca o forţă de interdicţie, degradându-se şi dispărând, spre disperarea poetului care îşi simte sufletul sfâşiat prin dispariţia sacrului şi pierderea legăturii cu Dumnezeu.Există aici reale similitudini cu poemul blagian „Ioan se sfâşie în pustie” sub aspectul disperării strigătului cauzat de pierderea Dumnezeirii: „Unde esti, Elohim?”

Consemnând absenţa instanţei divine, poetul constată existenţa unui „rău al secolului”, căruia i se împotriveşte cu toată fiinţa sa, lăsându-se pradă unei tristeţi metafizice, a unei trăiri personale când vede „viscolele negre ale seminţiilor trufaşe, pline de ură”, îndreptându-se către un sfârşit iminent, concluzia sa fiind aceea că „suntem strălucitori şi efemeri ca florile neantului”( Din întuneric).Nu rămâne pe dinafara universului liric al poetului ardelean  nici mitul ancestral al protopărinţilor şi al fiilor acestora: Cain şi Abel, cei doi fraţi care au devenit legendari prin invidie şi consecinţele pe care le are ea asupra vieţii omului.Păcatul, aşa cum este îndeobşte cunoscut  reprezintă o pornire a firii umane ce vine din interior.Dumnezeu însuşi îl numeşte, atunci când îl întreabă pe Cain unde este Abel, precizând că acesta, păcatul, deci, poate fi stăpânit de către om.( 10  Facerea, 4; 7) Poemul lui Pituţ care aduce în faţa lectorilor tema aceasta se intitulează „Fraţii”: „Fratele meu are turme, / fratele meu are aur, /fratele meu are neveste / şi roabe frumoase, / fratele meu e puternic şi rege. / Eu am răbdare,/ eu am sete, / eu am un cântec şi o iubită, / ea e înaltă / şi foarte blândă / şi otrăvită. /Eu îmi iubesc fratele / mai mult / decât toate femeile lui, / toţi câinii lui, / dar el mă scuipă / şi mă alungă.” Motivul hamartologic nu este nou în literatura română, dar este rarisim în poezia modernă; observăm că intenţia lui Cain a fost pozitivă, el a adus jerfă lui Dumnezeu din rodul muncii sale, cinstindu.-L pe El, dar şi pe fratele său, Abel.Astfel, Cain s-a poziţionat în starea firească a creaturii, aceea de recunoaştere a dependenţei faţă de creator.Păcatul lui Cain se manifestă pe orizontală, faţă de aproapele său, fratele, iar nu ca al părintelui său, Adam, faţă de Dumnezeu, pe verticală. Poetul sugereaza ideea invidiei, dar aduce în planul poemului şi femeia, ca o accentuare a ispitei, aurul, ca ochi al Satanei şi turmele ca jertfe preferate de Domnul. Pituţ încadrează motivul pe coordonatele a trei verbe: a avea, a fi şi a iubi; averea, ca simbol al bunurilor pământeşti; existenţa ca semnificaţie a darului divin şi iubirea ca sens al existenţei universale.Purtând pe frunte semnul fratricid, Cain rătăceşte prin lume, cu sufletul încărcat de remuşcări, aflăm din Biblie, iar vocea poetului ne anunţă suferinţa eului, dar şi aroganţa celui ce se credea iubit mai mult ca orice pământean: Îmi scot iubita dintre hambare, / mi-o port anume / prin curţile lui, / vai! el n-o ştie,însă o cheamă / ca-ntr-o uitare, / ca-ntr-o beţie./ Nebun în noapte, cu un prieten/ dintr-un oţel ascultător, / alerg pe trepte, / pătrund  în case, / dar deodată mi-e foarte dor / de doamna mamă, / de domnul tată, / m-apucă somnul, abia mă port, / pe când soldatul din turn aduce / palizi în braţe,/ un gând şi un mort.” ( Fraţii ) Pentru păcatul care l-a săvârşit, Cain pleacă definitiv de lângă părinţii săi, el este ca şi mort pentru ei, etern urmărit de sentimentul culpabilităţii, dar şi măcinat de dorul lor; gândul şi mortul, metaforele pentru divinitate şi frate apar ca  la personajul coşbucian, Fulger, purtat pe braţe de soldatul din turn.Atmosfera thanatică instituie regula eternei nostalgii specifice operei lui Pituţ.

În lirica lui Gheorghe Pituţ tema ochiului şi motivul privirii sunt complementare dimensiunii religioase, deoarece ochiul, în interioritatea sa, e sinonim cu universul cosmic, iar descrierea acestei interiorităţi este analoagă descrierii lumii, înţelegând prin acest simbol Dumnezeirea, ca omniscienţă şi omniprezenţă. În alte religii se diferenţiază ochiul drept, care reprezintă soarele şi corespunde activităţii şi viitorului de cel stâng, care corespunde pasivităţii şi trecutului.Vechile scrieri indiene, Upanişadele, admit un al treilea ochi, cel frontal, al lui Shiva, corespunzând focului şi îndeplinind o funcţie unificatoare; ochiul frontal exprimă prezentul, simultaneitatea, permiţând ca lumea şi neantul să fie receptate simultan.Dicţionarele de simboluri menţionează: „Ochiul, organ al percepţiei vizuale, este în mod firesc şi aproape universal simbolul percepţiei intelectuale”.( 11 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. II, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, p. 363.)

La poetul beiuşean, ochiul simbolizează cunoaşterea lumii prin poezie, iar această cunoaştere se poate realiza numai prin iubire, după modelul cristic al Mântuitorului: Sudoarea cântecului / unui corb / îmi rugineşte fruntea / şi abia mai apuc să clipesc / de câteva ori / pentru a-mi potrivi ochii  / după ai prietenilor / şi să-mi şterg faţa / într-o pânză de in,/  căci un om cumsecade / se apropie de mine / şi nu trebuie să ştie / unde am fost şi ce am făcut, / decât să-mi vadă ochii limpezi / şi fruntea curată ca a lui. (Boală, p. 64, vol. Noaptea luminată) Observăm aici elementele portretistice, dar mai ales metafora ochiului în diferite sintagme lexicale, asociate cu motive biblice clare, precum:corbul, fruntea, clipitul ochilor, ştersul feţei, pânza de in, ochii limpezi, fruntea curată ca a Lui. Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar aici poetul evidenţiază dorinţa sa de a nu cădea „în gropile din suflet”, de a dobândi curăţenia trupească şi sufletescă demnă de modelul  Fiului şi al Tatălui ceresc.

 O statistică a frecvenţei cuvântului ochi şi a sintagmelor aparţinând aceluiaşi câmp semantic aplicată la volumul „Noaptea luminată”, antologie antumă a poetului Gheorghe Pituţ, ne arată că în lexicul poeziilor se foloseşte de 264 de ori acest simbol divin care marchează identitatea originală a liricii sale, dinamică, vie, contemplativă şi reflexivă ca însăşi viaţa cu care ne-a dăruit bunul Dumnezeu. Legătura cu divinul nu se pierde niciodată, chiar şi departe de părinţii care i-au insuflat tăria credinţei, în lumea cotropită de civilizaţia betonului: „şi mie, departe, într-un mare oraş / în podul palmei drepte / sub degetul mare / îmi creşte o rană / fără de muncă, fără efort, / nici măcar cel / de a strânge mâna prietenului.”(Semnul, p. 66 ) Motivul stigmatului sugerează aici urmele cuielor din palma celui răstignit, ca o rememorare a obligaţiei de a face bine, indiferent cum eşti răsplătit; se ştie că poetul avea o vorbă : „Fă binele şi dă -l pe apă!”, fapt pentru care a fost considerat de ceilalţi scriitori „un frate blând”, în pofida aspectului său păduros, atât de exploatat de către unii critici literari în sens peiorativ.

Există în poezia lui Pituţ unele aspecte mesianice, dar şi elemente imnografice prin care eul său liric preamăreşte sacralitatea creaţiei: „Cum au trăit cândva prevestirile / venirii celui însemnat, / Cum îţi vei întreba părinţii / dac-auzeau în amintirea lor / măcar un plâns pierdut / când tu erai aproape? / Mai adevărat / prin străbuni se ştia / că va veni un cântec / aproape mort de dorul lumii. / Pentru ce este mereu / nici o grijă, /  pentru ce vine şi trece / toată puterea mea se împarte, / şi cum să nu cred eu /  în Dumnezeul / acestei întâmplări / prin care poate fi ce n-a mai fost, / dar şi să piară, / pe când în peşterile firii / se spune o cântare surdă / că naşterea-i mai cruntă decât moartea.” ( Naştere, p. 69 ) Cine credeţi  oare că este acest cântec aproape mort de dorul lumii? Mai este nevoie să –L numim?

Imaginea muntelui Ararat constituie un motiv recurent în lirica sa, poetul fiind preocupat de ideea salvării, lăsând deschise porţile speranţei, răul şi moartea dispar din lume, eul liric devine o divinitate cu puteri creatoare iubind luna, marea, mitul: Străbat prin mii de ani de-a rândul / Până răsare Araratul / Şi Noe, Arca şi veleatul / Din apele ce ard roşindu-l.//Când mă întorc bătrân la tine / Văd casele pe serpentine / Cum fug de mine şi s-ascund. //În munţi cu norii supţi în jos / Pe când în codrul cel afund / Se naşte iar un om frumos.”( Nu e nimic mai bun ca gândul , vol. Când îngerii adorm pe crengi )*

Remarcabile sunt pentru a susţine argumentarea noastră şi poeziile incluse în volumul postum „Scrisori de iubire din 21 de poeme”, cu valoarea unor parastase dedicate timp de 7 ani tatălui poetului, Pituţ Simion, zis Paşcu, decedat în anul 1977, 8 ianuarie, după numeroase încercări ale poetului de a-l salva pe la toţi medicii renumiţi din Bucureşti. Niciodată nu s-a consolat după moartea părintelui său, iar dorul şi-l manifestă în „Scrisorile de iubire..”.: „Eu scriu scrisori în orice zi / mă laud că îmi merge bine, / mă plâng apoi de nu ştiu cine / şi nici nu ştiu cum voi muri.// Aproape că îmi e ruşine / să spun mereu a fi, a fi – / voinţă oarbă de-a trăi / până vei fi iutat de tine. //Nici nu mai cred că sunt curat, / altfel de ce n-aş vrea să mor / acum, aici, în acest pat // ori poate lângă un izvor / în cel mai vechi şi sfânt decor; / dar cui îi scriu? Am şi uitat.”( În loc de postfaţă, vol. Scrisori de iubire din 21 de poeme,  p. 81

Să menţionăm apoi şi aforismele lui Pituţ care atestă cu certitudine credinţa acestuia în Dumnezeu şi dragostea lui pentru fiinţele creaţiei sau  speranţa în salvare : „Câtă Dumnezeire mai revarsă clopote-n zori; Nu mai vedem bisericile cum plutesc pe ape şi ne rugăm în cor  să ne salveze marea.;Trebuie admis că în adâncul fiinţei sale fiecare om e bun.; Lumea este darul gândurilor bune.; Speranţa este cea mai nesecată energie.; Să-l ospătezi pe cel obosit de drum şi flămând fără să-l întrebi nici de unde vine, nici încotro pleacă.; Nimic din ce e viu, fără iubire nu poate să dureze. Eu, graţie iubirii tale, încep să fiu nemuritor.”( 12 Gheorghe Pituţ, De la un gând la altul, în Euromuseum, nr1, 2006, p.25-28.) Considerând aceste aforisme  drept principii creştine după care şi-a ghidat viaţa Omul Gheorghe Pituţ, puţini dintre noi pot spune că le-au aplicat în vâltoarea vieţii…

În concluzie, fără invocaţii patetice, fără zarvă , aşa cum trebuie spusă rugăciunea unui bun creştin, poetul Gheorghe Pituţ este în căutarea lui Dumnezeu într-un timp al interdicţiilor, iar noi  „putem spune că structura poetică a lui Gheorghe Pituţ comportă şi acest segment cu implicaţii religioase ce nu se revarsă într-un discurs  compact pe această temă şi nu comunică extazul mistic explicit, ci doar înfiorări ale sensibilităţii autorului legate de căutarea divinităţii într-un timp descentrat şi descendent.” ( 13 Rodica Mureşan, Gheorghe Pituţ –De veghe în cuvânt, Ed. Augusta, Timişoara, 1998, p. 145. )

Titlul foarte inspirat al lucrării d-nei Rodica Mureşan sugerează importanţa covârşitoare pe care o acorda poetul lucrării sale întru cuvânt, dar şi faptul că acesta, cuvântul, trebuie să aibă acoperire în fapte, iar despre ele vorbesc contemporanii: „M-am simţit dator să-i cunosc biografia, aşa cum Pituţ s-a simţit dator să-mi apere existenţa într-o cumpănă a vieţii. El a reuşit, eu am încercat.”  14  Aceste cuvinte le-am spicuit din introducerea pe care tânărul Popa Emil, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea, o face la lucrarea sa de diplomă intitulată: ”Gheorghe Pituţ- repere biografice”, scrisă sub îndrumarea d-lui Ion Simuţ. Tânărul suferea de o boală gravă de inimă, iar poetul a cerut, cu mult curaj şi cu mari riscuri pe vremea aceea, ajutorul chiar lui Ceauşescu pentru a-i salva viaţa. Faptele sale vorbesc despre omul Gheorghe Pituţ, a cărui existenţă a fost o adevărată binecuvântare pentru mulţi şi pe care am fost onorată să-l cunosc la Beiuş, în perioada studiilor mele la Liceul Samuil Vulcan.De multe ori versurile sale mi-au fost cântare de dor şi alean:”Mamă, n-ai vrut să fiu lemn / Să adăpostesc mistreţii, /Sufletului să-i însemn / Umbra morţii, calea vieţii.”

( Dor, vol. Poarta cetăţii )

MARIA VAIDA

Anunțuri