LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Z.Carlugea : ” Lucian Blaga si premiul Nobel „

Întâmplarea, desigur, numai întâmplarea nefericită face ca Premiul Nobel pentru literatură să ocolească de câtva timp cultura română, după ce, în câteva rânduri, steaua în strălucire maximă a unor poeţi trimitea mesaje îndreptăţite. După ce, în deceniile din urmă, numele unor Nichita Stănescu sau Marin Sorescu ar fi intrat pe unele liste de propuneri, opţiunea unui Nobel pentru literatura română a resuscitat o idee promoţională mai veche. E cazul lui Lucian Blaga, care, în deceniul al şaselea, figurase pe o astfel de listă, meritând cu prisosinţă o asemenea recunoaştere universală.
Faptul, dacă s-ar fi împlinit, nu numai că ar fi constituit consacrarea definitivă a lui Lucian Blaga în concertul universal de valori, mângâindu-i ultimii ani de viaţă, trăiţi în resemnare şi evidente strâmtori materiale, dar ar fi însemnat şi o mare izbândă pentru literatura română, aflată, sărmana, la ora aceea, în nefericitul impas al realismului socialist, atât de pustiitor în ideologizarea lui propagandistică, în activismul contrafacerilor mimetice, în maniheismul primitiv al îngheţului dogmatic.

,,Dacă l-ai fi luat Tu – i se adresează poetului Axente Creangă cineva într-un răvaş – o ţară întreagă s-ar fi înălţat. Şi istoria noastră ar fi trecut peste punctul mort al nadirului ei!” 1 .

Acel fatalism exprimabil în sintagma ,,n-a fost să fie” se conjugă azi cu ,,amânarea” sine die a acestei binemeritate recunoaşteri pe mapamond, neştiind noi înşine, românii, când se va mai produce o astfel de conjuncţie favorabilă a astrelor pentru cultura română, când petele albe din această geografie spirituală a Europei se vor reduce… Căci fie şi prin aceste lacune şi regretabile omisiuni, cultura română, ca parte a culturii universale, în aspiraţiile ei valorice şi umanitariste, îşi atestă prezenţa în concertul universalităţii creatoare.

,,În ansamblu, însă, laureaţii Premiului Nobel pentru literatură – scria criticul literar Laurenţiu Ulici – compun o galerie de mari valori ale sec. al XX-lea, semnificativă, chiar şi prin omisiuni, pentru dinamica ideologiei literare şi a modurilor de expresie din literatura universală a acestui veac. Privită în integralitatea ei, această galerie este o oglindă a spiritului omului modern în expresie literară. O oglindă din care ne privesc ochii lui Amfion, legendarul constructor cu lira, o oglindă în care, privindu-ne, putem recunoaşte cea mai adâncă esenţă a fiinţei noastre.” 2

Pe la mijlocul deceniului al cincilea, mai exact prin 1945-46, opera poetică, filosofică, dramatică şi eseistică a lui Lucian Blaga, profesor universitar şi academician, vreme de peste un deceniu în slujba diplomaţiei româneşti cu succese notabile, se bucura nu de unanimă, ci de largă recunoaştere în cadrul culturii române, în ciuda unui Iorga atât de capricios şi retractil sau a unui Bogdan-Duică, un confin la fel de opac faţă de puternica modernitate a celui contestat şi care-l ,,trântise” cândva pe poet la examenul de docenţă. Neimpresionat de ,,faptele acestui rinocer impotent”, Blaga îi scria lui Ion Chinezu, la 21 aprilie 1930, având convingerea sigură, în perspectiva posterităţii, a actului de injustiţie ce i se face: ,,va rămâne în istoria literară printr-o singură ispravă: prin atitudinea faţă de mine. Amin.” 3

Nefiind deloc vorba de o supraevaluare a propriei opere, vom constata că poetul era foarte atent la receptarea operei sale în epocă, plăcându-i – cum zice Şerban Cioculescu într-un dialog cu I. Oprişan 4 ,,să fie elogiat şi să se vadă anturat şi adulat”, răspunzând la cuvinte de mulţumire celui mai anonim admirator şi foarte preocupat faţă de orice recepţie critică, contestatară. Într-o vibrantă evocare a personalităţii, Ovidiu Papadima apreciază că Blaga ,,şi-a construit statuia cu perseverenţă, cu luciditate, cu metodă şi cu îndreptăţire”. Neconsolându-se ca alţii cu ideea posterităţii justiţiare (ironizată şi de Eminescu în Scrisoarea I), autorul Nebănuitelor trepte era convins de adevărul că ,,tot contemporaneitatea pregăteşte cimentul pentru soclul statuilor de mai târziu. Ea i-l toarnă, contemporaneitatea.”5.

Aşadar, foarte atent la laude şi destul de irascibil la critici, Blaga înţelegea exact, lucid şi pragmatic, raportul dintre contemporaneitate şi posteritate: ,,El era foarte sensibil la elogii. Şi, fără îndoială, tot atât de sensibil, în rău, la critici. Era foarte simţitor la critici.” 6.

Propunerea lui Blaga la Premiul Nobel are loc în 1956. Referatul fusese întocmit de prof. dr. Basil Munteanu, de la Paris, şi trimis comisiei respective de la Stockholm, însărcinată cu decernarea premiului. În lucrarea Lucian Blaga inedit. Efigii documentare, Basil Gruia afirmă că Blaga însuşi avusese în mâini referatul întocmit de prietenul său Basil Munteanu: ,,Citeşte-l cu atenţie – mi-a spus. Nici eu n-aş fi putut face o prezentare atât de clară asupra operei mele. E o sinteză extraordinară. Mi-l restitui în câteva zile. Nu mai am alt exemplar.” 7

În ciuda prudentei recomandări, d-na Cornelia Blaga avea să-i relateze peste o săptămână: ,,Basil a plecat cu referatul la Stockholm, având certitudinea că toţi cei din comisie vor vota pentru acordarea premiului lui Lucian.” Tot de la Cornelia, Basil ar fi aflat că juriul de la Stockholm ar fi ,,preferat” un poet spaniol, care era bătrân şi foarte bolnav. 8

Aşadar, Lucian Blaga avea cunoştinţă de faptul că fusese propus pentru Premiul Nobel, el însuşi citind Referatul ce va fi înaintat înaltei comisii. Faptul este confirmat şi de Dorli Blaga în lucrarea Lucian Blaga. Corespondenţă de familie, unde se reproduce chiar o scrisoare a ,,tatălui” către fiica sa, studentă, aflată la Bucureşti, din toamna lui 1956: ,,În toamna 1956 Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel. Statul român nu şi-a dat însă asentimentul”, scrie Dorli Blaga, reproducând apoi scrisoarea tatălui aflat la Cluj (preocupat cu traducerea lui Faust), care-o roagă să intervină pe lângă Beniuc (ca ,,o ultimă încercare ce-o mai fac„) pentru reglementarea remuneraţiei ce fusese stopată. Mai întâi, poetul pune problema pensiei sale, pe care ,,Fondul Literar” a transpus-o la ,,Prevederile sociale”, unde ,,se pare că s-a împotmolit„: ,,În cele din urmă eu doream să mi se dea pensia de la Fondul Literar, la care am dreptul. Dreptul şi l-au obţinut alţi scriitori, în acest timp de când mie mi se tot răspunde că nu sunt bani.” Pierderea ar fi, calculată de poet, de vreo 17.000 – ,,pensie la care aş fi avut drept din mai 1955„: ,,Adaugă la această sumă, de care am fost frustrat într-un fel, pierderea de vreo 25.000 pe care am avut-o la Editură din pricină că traducerea mea (Nathan de Lessing) a fost calculată la categoria III. A pierde într-un an şi jumătate la vreo 40.000 – din drepturi, înseamnă ceva. Eu ca membru al Uniunii Scriitorilor aş avea un drept să cer ca rodul muncii mele să fie apărat. Dar vezi, asta este situaţia mea în ţara mea. În timp ce străinii mă propun pentru Premiul Nobel – fără ca măcar să ştiu despre asta, Editura îmi dă certificat de traducător categoria III. Atrage te rog atenţia lui Beniuc asupra acestor neajunsuri, pe care nu sunt dispus să le mai suport (…). Tata.” 9.

Profund indignat că este plătit ca traducător clasa a III-a şi că pensia (ce se va rezolva cu 1 ianuarie 1957, pe baza Decretului MAN nr. 117 din 23 martie 1956, comunicat printr-o adresă a Ministerului Prevederilor Sociale nr. 50/823) rămâne în continuare o problemă stringent-vitală, Blaga îi cere fiicei sale să meargă la Miron Constantinescu. Prin insistenţa şi audienţa lui Dorli Blaga (căsătorită în primăvara lui 1957 cu Tudor Bugnariu, cumnat cu C. Daicoviciu) la Miron Constantinescu se rezolvă şi ,,problema încadrării piesei Nathan de Lessing, tradusă de Tata”.

În cursul anului 1956 avusese loc întâlnirea dintre Lucian Blaga şi Miron Constantinescu, episod relatat în a doua variantă a romanului.

Vestea că poetul figurează pe lista literaţilor propuşi la Premiul Nobel i-o aduce – conform episodului narativ din romanul Luntrea lui Caron10 – lui Axente Creangă (alias Lucian Blaga) doamna Ana Rareş, soţia unui ilustru profesor naturalist epurat de la Universitatea din Iaşi :

,,N-ai auzit nimic? Se poate? Aseară am ascultat întâmplător postul de Radio Zϋrich. Se citeau comentariile corespondentului de la Stockholm. Corespondentul vorbea despre candidaţii la Premiul Nobel de literatură pe anul acesta. Şi la un moment dat se spunea că în cercurile Academiei de la Stockholm se vorbeşte foarte serios de şansele unui poet român: Axente Creangă!(…) Corespondentul mai da informaţia că ar fi sprijinit îndeosebi din partea ţărilor latine. Mai amintea printre candidaţi vreo patru nume. Nu le-am reţinut. Un spaniol. Doi francezi (…). Bănuiesc că este vorba despre o iniţiativă a străinătăţii, iar nu de la noi. Căci, după cum eşti tratat de ai noştri, nu cred că ai fost propus pentru această cea mai înaltă distincţie internaţională chiar de la Bucureşti!”

Prietena sa, Ana Rareş, îi explică lui Axente că ,,eşti întâiul scriitor român propus, şi încă din iniţiativă de peste hotare, la cea mai înaltă distincţie! Cu aceasta ne atrage luarea aminte a lumii asupra Ta şi asupra noastră!”

Rămas singur, Axente face legătura între vestea adusă de Ana şi vizita recentă pe care i-o făcuseră poetului la Alba Iulia – unde se afla director la Biblioteca Bathyaneum – ,,oamenii partidului”:

,,Guvernul ţării, aşa-mi spuneam, a putut afla, pe cale diplomatică, despre cele ce se petreceau la Academia de la Stockholm. Îmi părea dintr-o dată foarte probabil că conducerea partidului, aflând despre ce se discuta la academia care de zeci de ani decerna premiile, considerate drept cea mai mare distincţie ce poate fi acordată unui om al spiritului, s-a grăbit să ia contact cu mine pentru ca eventuala mea încoronare cu laurii de la Miază-Noapte să nu mă găsească cufundat cu desăvârşire în anonimatul artificial, în care eram ţinut de-atâţia ani din şi prin bunăvoinţa noului regim. Pentru conducerea partidului întâlnirea a fost poate şi un prilej de tatonare în vederea unei tranzacţii. Nu mi s-a făcut oare o aluzie în acest sens? – Într-o atmosferă de teroare generală fusesem scos, în cursul anilor, din literatură, din teatru, de la Academia Română, de la Universitate, ca să fiu trimis la o muncă intelectuală de jos (…) Ajuns în oraş, pe strada principală, mă întâlnesc cu prietenul Basil Gruia, avocatul. El se repede spre mine: Am auzit! Am auzit! Te felicit cu toată căldura!” 11

În varianta romanului, poate din modestie, poate din considerentul antrenului şi motivaţiei epice, poetul se face a nu şti nimic. Ştim, totuşi, din documentarul lui Basil Gruia, că Blaga era la curent cu propunerea făcută de prof. dr. la Sorbona Basil Munteanu, – pe care Blaga îl propusese ca membru corespondent, în sesiunea generală a Academiei Române, din 15-31 mai 1939, fiind votat în plen la 26 mai 12 , aflat la Paris în serviciul diplomaţiei culturale, ba mai mult, poetul însuşi avusese sub ochi Referatul cu propunerea ce va fi înaintat comisiei deliberative de la Stockholm. Nu peste mult timp, Axente Creangă (alias poetul) află de la Radio Paris că Nobelul pentru Literatură fusese ,,acordat unui poet spaniol în surghiun prin America de Sud” – ,,Eram al doilea (ca voturi primite, n.n.), imediat după spaniolul care a cules laurii. Personal eram nespus de mulţumit de succesul moral pe care izbuteam să-l obţin, cu totul pierdut, cum eram, într-un buzunar de provincie transilvană.”

,,În momentul de faţă când scriitorii români au capitulat în chipul cel mai lamentabil în faţa liniei, – îi spune Leonte Pătraşcu venind special să-l felicite la Alba-Iulia, în urma «scrutinului de la Stockholm» – tu ai salvat demnitatea tagmei. Atitudinea ta corespunde întocmai substanţei spirituale, ce-ţi vine din veacuri, din Câmpul Frumoasei. Este în ea, într-un fel, satul nostru. Să nu-ţi închipui că tu eşti altceva decât satul nostru. Un sat eşti. Un sat ridicat la nivelul azurului…” 13

Premiul fusese atribuit poetului spaniol Juan Ramón Jiménez, decedat doi ani mai târziu, în 1958, în Puerto Rico. Autorul Pastoralelor şi Grădinilor îndepărtate, celebru prin comportamentul transmundan şi exersarea ideatică a stărilor de graţie, scria o pezie a purităţii şi inefabilului, îndeosebi recunoscută, el însuşi mărturisind a fi trăit în şi prin poezie, ca unul din marii iniţiaţi ai spiritului, din stirpea perfecţioniştilor. Motivaţia juriului se făcea ,,pentru poezia lui, care, în limba spaniolă, constituie un exemplu de înaltă spiritualitate şi de puritate artistică14.

Documentarul lui Basil Gruia, ca şi Corespondenţa de familie publicată de Dorli Blaga – în care poetul se exprima tranşant, expressis verbis: ,,În timp ce străinii mă propun pentru Premiul Nobel…” – dovedesc că Blaga avea cunoştinţă de evenimentul de la Stockholm. Oarecum romanţat în paginile romanului, episodul rămâne un fapt real de istorie literară, confirmat şi de alţi contemporani care l-au cunoscut pe poet, bunăoară ca Pan M. Vizirescu, care îşi aduce aminte de faptul că, mult mai târziu, un grup de tineri protestau pe lângă Zaharia Stancu ,,pentru că nu s-au făcut demersurile necesare ca să i se acorde lui Blaga Premiul Nobel”, discuţie publicată în ,,România literară”: ,,Ei ştiau că fusese propus de cineva şi că propunerea nu a fost susţinută de cine trebuia. Zaharia Stancu nu a putut să dea un răspuns mulţumitor pentru studenţi, dar s-a spus că ar fi fost preferat de către comisia Premiului Nobel un poet mai în vârstă decât Blaga, amânându-l pe el pentru mai târziu. Pe urmă s-a întâmplat invers, că tocmai Blaga a murit şi poate celălalt a supravieţuit” – informaţie inexactă!15

Dorind să verifice informaţia la sursă, I. Oprişan mărturiseşte că s-a adresat Academiei de la Stockholm, răspunzându-i-se că nu există nici un ,,dosar Blaga”: ,,Eu am scris Academiei Suedeze – precizează istoricul literar în interviul luat lui Dorli Blaga, la 15 februarie 1987 – şi am întrebat dacă există un asemenea dosar, şi mi s-a spus că nu-i nici un dosar. Pe urmă m-am gândit, şi am să scriu din nou: nu o fi existând un dosar, dar poate că poetul va fi fost, totuşi, inclus pe listă…”16 Aceeaşi precizie o face Ion Oprişan în interviul cu Şerban Cioculescu, luat la data de 25 martie 1986: ,,Vreau să vă fac o mărturisire asupra unui lucru, pe care nu l-am mai comunicat nimănui. Eu am scris Academiei Suedeze şi am rugat să mi se transmită în copii eventualele documente aflate la dosarul Blaga pentru Premiul Nobel. Mi s-a răspuns că nu există nici un dosar Blaga în arhiva Premiilor Nobel”.17

Dorli Blaga precizase că poetul ,,a fost propus de câteva ţări şi de Basil Munteanu, din Franţa, şi de Rosa del Conte, din Italia. Şi poate c-au existat şi alte propuneri, nu ştiu! Asta a fost în 1956. Şi s-a ajuns cu voturile până în ultimul scrutin, când i s-a acordat premiul unui scriitor spaniol în emigraţie, mai în vârstă decât tata, cu o diferenţă de două voturi (…). S-a anunţat oficial la nişte posturi de radio străine, de pildă, din Londra.” 18

Aşadar, să recapitulăm, pentru o mai clară înţelegere, printr-o confruntare a datelor:

Ana Rareş îl anunţase pe Axente Creangă, alias Lucian Blaga, că un post de radio de la Zürich a difuzat ştirea cu propunerea poetului pentru Premiul Nobel, alături de un spaniol, doi francezi şi rusul Şolohov.

După o săptămână, Axente află de la ,,postul de Radio Paris” că premiul a fost decernat ,,unui poet spaniol aflat în surghiun prin America de Sud”.

În interviul acordat lui I. Oprişan, Dorli Blaga numeşte drept ,,referenţi” pe Basil Munteanu şi Rosa del Conte, precizând că ,,s-a anunţat oficial la nişte posturi de radio străine, de pildă, din Londra.”

Care să fie, totuşi, explicaţia acestui eveniment?

Să fie doar o ,,legendă creată”, cum scrie I. Oprişan: ,,Am impresia că e o legendă creată. S-a zis că ar fi fost propus de prietenii lui de peste hotare…” 19

În legătură cu Premiul Nobel, Blaga apreciase că era doar ,,o iniţiativă a ţărilor latine”, aşadar ,,o iniţiativă a străinătăţii”, – într-un moment foarte delicat al existenţei sale, când dosarul de la securitate – publicat relativ recent – era pe punctul de a-l deferi unei ameninţătoare experienţe carcerale…Însuşi poetul era conştient de pericolul iminent al canalului, dovadă fiind mărturisirea făcută fiicei sale, într-o scrisoare din octombrie 1951: „Eu încerc să mă adaptez la noua viaţă cu ore fixe şi foarte nepoetice. Câte odată stau cu capul pe fişele, ce sunt nevoit să le fac despre produsele literare ardelene de la 1842. Acest canal e totuşi preferabil altuia.” 20

Să amintim că poetul, care fusese scos de la catedră la 1 aprilie 1949 şi îndepărtat de la Academie, era de ani întregi în disgraţia regimului, multe din cărţile lui fiind trecute în incriminantul Index librorum prohibitiorum. El nu fusese suspendat din învăţământ datorită „unor ambiţii şi invidii personale” (ce i-ar fi angajat pe unii comilitoni de teapa lui Pavel Apostol, N.I. Ignat sau I. Vitner), ci conform articolului 40 din Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică, document „strict secret” elaborat de Moscova la 2 iunie 1947 şi trimis partidelor comuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană, 2 1 acea „scriptură stalinistă” a comunizării României la care însuşi Blaga face referiri în Luntrea lui Caron. 22

Supus urmăririi informative de către Securitatea clujeană, prin dosarul operativ deschis la 20 decembrie 1955 (şi închis abia la 22 mai 1961) 23 , Blaga, incriminat ca „exponent al regalităţii şi burgheziei„, va trăi în anii stalinismului şi dejismului cei mai nenorociţi ani ai vieţii sale, impactul cu totalitarismul relevând o conştiinţă exemplară a omului şi artistului, care, asistând la „crucificarea României”, trăia el însuşi propria-i crucificare.

Planând asupra sa iminenta arestare (Achim Mihu afirmă chiar că poetul a fost încarcerat câteva zile în sediul Securităţii clujene, fiind eliberat la insistenţele Corneliei pe lângă dr. Petru Groza, prin Veturia Goga, care-l avea pe înaltul oficial drept fin 24 ), în anii negri ai valurilor de arestări şi epurări politice (1953-58), poetul ne-a lăsat în scris mărturia zguduitoare a acestei stări de nelinişte şi insecuritate, când, ştiind că este supus unui permanent filaj, i se părea că aude „bătăi în uşă”:

Nu mă scol să deschid. Sunt încredinţat că fiinţa care a bătut va intra cu deschizătoarea de uşi şi porţi.(…) Odată trezit nu mai dorm. Mă zvârcolesc până se crapă de zi, căci la această oră mai e posibilă, din clipă în clipă, vizita nocturnă. Mă văd mereu cuprins în conul de lumină al unei lămpi electrice, şi aud un glas cu modulaţii moscovite: Sunteţi arestat!”

În martie 1952, într-o scrisoare către Elena Daniello, poetul îi mărturisea, cu gândul la uciderea lui Arhimede de ignobilul soldat roman, că „pe la amiezi mai aveam vreo trei pagini de transpus [din Faust, I, secvenţa Zi înceţoşată.] Şi-atunci, cineva neaşteptat sună la uşă. Mi-am zis: dacă sunt ei, am să le spun: Noli tangere circulos meos. Dar n-au fost ei„, adică ofiţerii de securitate. 25

În perioada valurilor de arestări, care aveau loc noaptea, când istoria „înceta să mai lucreze cu idei, ea lucra numai cu dube”, Lucian Blaga a trăit sub spectrul spaimei şi anxietăţii: „O teamă similară îl paraliza pe Lucian Blaga. In ultimii doisprezece ani de viaţă în care a avut nenorocul să trăiască sub «dictatura proletariatului» şi să perceapă consecinţşele agresiunii comuniste exercitate asupra sa, Lucian Blaga s-a aflat statornic sub incidenţa unei constante stări de nelinişte, determinate de aşteptarea producerii iminente a unei ameninţări înfricoşătoare: arestarea, internarea administrativă, fără judecată, impunerea unui domiciliu obligatoriu, includerea în «unităţi de muncă», judecarea, condamnarea, întemniţarea, moartea: «Blaga pe care-l întâlneam zilnic abia surâdea, era apăsat, torturat de anxietate» comenta Nicolae Balotă: „nu încape îndoială că fusese înfricoşat, ameninţat, că se vedea uneori arestat, sau, cel puţin, izgonit din locuinţă, din oraş…” 26

Dovadă că Blaga simţea că „arestarea” sa era iminentă e şi faptul că poetul îşi ia măsuri de salvare a operei, depunând la diferiţi prieteni şi cunoscuţi de încredere manuscrisele operelor sale (la nepotul său Liciniu Blaga din Beiuş, la verişoara Vichi Bena-Medean, asistentă universitară la Cluj, la fosta studentă Livia Popa din Dumbrăvei, la soţia prof. Daniello) – fapt deconspirat şi consemnat, de altfel, în dosarul de la Securitate al poetului.

În 1952, Gh. Gheorghiu-Dej, sub pretextul «devierii de dreapta», i-a eliminat din partid pe Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu. Noul şef al Ministerului Afacerilor Interne a fost numit Alexandru Drăghici, iar întreg aparatul represiv a fost subordonat lui Gheorghiu-Dej personal. În consecinţă, securitatea a obţinut autonomie deplină.”(I.Bălu).

În martie 1953, imediat după moartea lui Stalin, Blaga semnează contractul cu ESPLA, faptul aducându-i „o fărâmă de linişte”:„Era convins că atâta timp cât are un contract cu o editură, existenţa sa nu poate fi ameninţată de toate câte ne ameninţau în lumea aceea vrăjmaşă.” 27

În interviul acordat lui I. Oprişan, la 3 mai 1982, Vasile Netea evocă mărturisirea pe care Blaga i-o făcuse, în 1956, la Bucureşti, în prezenţa lui Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Vladimir Donescu, Barbu Theodorescu, Cornel Regman, Gabriel Ţepelea şi Paul Teodorescu, toţi veniţi să facă sexagenarului „urările de cuviinţă”. Fiind, ca şi Liviu Rebreanu, preocupat de Premiul Nobel, Blaga – „foarte conştient de personalitatea lui, de importanţa lui, de talentul lui” şi „convins că şi pentru poporul român ar fi sosit momentul ca măcar unul din fiii săi să primească un asemenea premiu” – s-ar fi destăinuit celor de faţă astfel: „Şi atunci ne-a explicat că, într-adevăr, este vorba să i se acorde Premiul Nobel, pentru care a fost propus de un grup de scriitori elveţieni, de un grup de scriitori din Germania Federală, de un grup de scriitori italieni şi chiar de unii scriitori de peste ocean. Acestea erau atuuri destul de mari, fiindcă avea o mare importanţă cine te propune şi cum te propune. Deci, el era, în acel moment, în aşteptarea hotărârii comisiei respective. Şi ne-a vorbit cu oarecare interes despre această chestiune spunând că «acuma rămâne să aşteptăm». Nevorbind nimic despre memoriul alcătuit de Basil Munteanu, considerăm că „amintirea” lui Vasile Netea este puţin exagerată (Cioculescu, în memoriile sale, neconfirmând episodul), memorialistul afirmând că Blaga se găsea oarecum într-o situaţie delicată, funcţionând ca „documentarist” la Biblioteca Universităţii din Cluj, fiind totodată convins de naivitatea poetului: „Unui om care în ţara lui este – hai să zic un cuvânt grav – ostracizat, era greu să i se acorde acest mare premiu.” 28

Se gândise oare cineva, din afară, ca, prin orchestrarea acestei acţiuni propagandistice în favoarea poetului – pe cale radiofonică, aşadar, din Elveţia, de la Paris şi Londra -, să tempereze elanul factorilor de represiune, tocmai într-un moment când începuseră epurările politice ale unui nou val de represiune intelectuală, punându-l, în acest fel, la adăpost pe scriitorul român de eventuale abuzuri?!…

Credem că ,,regizorul” din umbră, de fapt, autorul Referatului, confirmat de mai mulţi martori, nu fusese altul decât Basil Munteanu, spirit iluminist şi desăvârşit prieten, gratulat de Blaga cu ,,Baiazid” de la Sorbona! Să amintim că, la un moment dat, Blaga spera în triada de aur ce-ar fi alcătuit-o, la Cluj, împreună cu Vasile Băncilă şi Basil Munteanu. 29

Oricât de plauzibil ar părea, faptul de a fi propus, din afară, la Premiul Nobel, avea această miză, care s-a dovedit justificată şi de bun augur, căci imediat Blaga e vizitat de ,,oamenii partidului”, ba mai mult, i se acordă pensia ce întârziase nepermis de mult şi i se reglementează drepturile de traducător.

,,Marele nenoroc al lui Blaga, afirma Edgar Papu, a fost că a scris într-o limbă care nu era de circulaţie internaţională. Dacă limba ar fi fost o limbă cunoscută, Blaga ar fi fost recunoscut chiar în plan universal, tot atât de mare ca Brâncuşi.” 30

În comunicarea Filosofia lui Blaga – susţinută la Sebeş – Alba, la 11 mai 1984, în cadrul Festivalului Internaţional ,,Lucian Blaga”, ediţia a IV-a – , Constantin Noica afirma încă de la început că, dacă secolul al XIX-lea fusese ,,al lui Eminescu„, ,,secolul al XX-lea va fi socotit al lui Blaga”, regretând că noi românii n-am ştiut să valorificăm opera acestuia şi s-o impunem ,,logosului european”: ,,De aceea va trebui să tălmăcim veacului, în limbile care s-au impus în el, opera gânditorului nostru. Dar ne gândim că poate de aceea, printre limbile logosului european, nu se află şi graiul nostru: pentru că n-am ştiut la timp cum să înţelegem şi ce să facem cu opere ca aceasta a lui Lucian Blaga”.31

Pe lângă acest impediment al circulaţiei restrânse a operei, Blaga întâmpinase, desigur, şi rezistenţa regimului totalitar, care „şi-a adus contribuţia (sa), trimiţând un emisar la Stockholm, şi anume pe Zaharia Stancu, pentru a persuada prestigiosul juriu să nu-l premieze pe Lucian Blaga”, emisar care „s-a executat cu râvnă şi cu succes”, râvnind el însuşi la premiul în cauză. 32

Dincolo, însă, de toate acestea, nu trebuie să uităm că acordarea prestigiosului premiu de consacrare universală comportă unele „condiţionări” şi aspecte de natură nu neapărat cultural-axiologică.

Acesta este un premiu care, într-adevăr, – mărturiseşte într-un interviu Andrés Sorel, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Spania – încearcă să recompenseze calitatea scriitorului, dar, uneori, este supus unor condiţionări de natură politică, socială, sau, pur şi simplu, e vorba de scriitori traduşi şi cunoscuţi, care au avut sprijinul Academiei regale suedeze, iar alţii nu intră în acest joc de loterie literară.” 33

1. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Mircea Vasilescu, Editura ,,Humanitas”, Buc.,1990, cap. XI, p.297.

2 Laureaţii Premiului Nobel pentru Literatură, Almanah Contemporanul, În legătură cu această ediţie, de Laurenţiu Ulici, Bucureşti, 1983,p.626.

3 I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Ediţie necenzurată, Editurile Saeculum-Vestala, Buc.,1995, p.122.

4 Ibidem, p. 186.

5 Ibidem, p. 384

6 Ibidem, p. 183

7 Basil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, II, Ed.,,Dacia”, 1981,p.33.

8 Ibidem, p. 33.

9 Lucian Blaga. Corespondenţă de familie, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2000, p. 32.

10 Luntrea lui Caron, ediţia citată, cap. XI, p. 293 şi urm.

11 Ibidem, p. 296.

12 I. Oprişan, op. cit., pp. 126-127, nota 33, la interviul cu Corneliu Blaga, văr de-al doilea cu poetul, şef de cabinet şi director al subsecretarului de stat Lucian Blaga de la Externe, în Guvernul Goga-Cuza.

13 Luntrea lui Caron, ed. cit.,p. 299.

14 Laureaţii Premiului Nobel pentru Literatură, ed. cit., p.369.

15 I. Oprişan, op. cit., p. 581.

16 Ibidem, p. 158.

17 Rosa del Conte îi trimisese poetului, la Sibiu, pe studenta italienistă Coca Rădulescu, căreia Blaga i-a dedicat un caiet întreg de poezii, intitulat „Legenda veşnică” (BAR, mss. rom. 2536). Aceeaşi Rosa del Conte va semna Introducerea la vol. Lucian Blaga. Poesie 1919-1943, Lerici Editori, Roma, 1971.

18 I. Oprişan, op.cit.,p.158.

19 Ibidem, p. 181.

20 Lucian Blaga. Corespondenţă de familie. ed. cit., p. 10.

21 Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, vol. IV, Ed. Libra, Bucureşti, 1999, pp. 70-71.

22 Ed. cit., p. 176.

23 Lucian Blaga urmărit de Securitate, Cluj-Napoca, Ed. Apostrof, 1999, republicat de Ion Bălu, în Viaţa lui Lucian Blaga, IV, ed. cit.

24 Lucian Blaga. Mioriţa cultă a spiritualităţii româneşti, art. „Linia antiblagiană”, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, pp. 227-228.

25 Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1998, pp. 31-187 şi I. Bălu, Viaţa…, IV, ed. cit., p. 146.

26 Ion Bălu, op. cit., p. 143.

27 N. Balotă, Caietul albastru, I, II, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, p. 32.

28 I. Oprişan, op. cit., pp. 330-331

29 Blaga îi aprecia foarte mult pe Basil Munteanu (vezi şi visul premonitoriu relatat de Basil Gruia, op. cit.), şi pe Vasile Băncilă, cel ce scrisese în 1937 un pătrunzător serial reluat in extenso în lucrarea Lucian Blaga, energie românească, la propunerea lui Ion Chinezu, neştiind, de fapt, că ,,regizorul” din umbră era însuşi Lucian Blaga, cel care va suporta şi cheltuielile de editare… Împreună cu aceştia, Blaga dorea să alcătuiască tripleta de aur, gând exprimat în scrisoarea din 14 aug. 1938 adresată lui Basil Munteanu: ,,Sextil mă reclamă cu multă energie la Cluj. De altă parte şi eu am planuri mari, şi ţara mă cheamă. S-ar putea întâmpla…Nu ştiu cum, dar am impresia că e momentul nostru! Şi că prea trăiesc în vis, de când sunt în străinătate. Caută să-ţi treci tezele cât mai curând!Vreau să facem un miracol la Cluj. Cu Băncilă împreună(…) Ascultă Baiazid: trebuie să facem din acel cuib clujean – centrul spiritului românesc, cum n-a mai fost altul!” (Basil Munteanu, Corespondenţă…, cf. I.Oprişan, op. cit., p. 167).

30 Edgar Papu, Galaxia Blaga-Brâncuşi, în Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc, Ed. ,,Eminescu”, Buc., 1977,pp.158-166, apud I.Oprişan, op. cit., p. 422.

31Lucian Blaga. Centenar 1995. – Retrospectiva ediţiilor mai 1983-mai 1994 ale Festivalului Internaţional ,,Lucian Blaga”, Editura ,,Imago”, Sibiu, 1995, pp. 24-29, articol reprodus în formă necenzurată în: Dorin Ovidiu Dan, Lancrăm, veşnicia s-a născut la sat, Editura ,,Altip”, Alba-Iulia, 2000, pp.55-59.

32 Gheorghe Grigurcu, E bine că nu avem Premiul Nobel? În „România liberă”, 21 decembrie 1999, p. 1.

33 Interviu realizat de Alin Genescu, cu Andrés Sorel, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Spania, în „România literară”, an XXXVI, nr. 32/13-19 august 2003, pp. 28-29.