LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Victor Martin: „De la România virtuală la percepţia deformată a imaginarului”

Dacă tot a trecut atâta timp pe fir electricitatea lui Edison şi s-a oprit şi în becul nostru, numit prozaic şi „lampa lui Ilici”, nimic semnificativ nu s-a întâmplat. România a rămas aşa, cu peisajele ei de vis şi oamenii ei buni, ca pâinea caldă, ospitalieri şi puşi pe bancuri. Nu pe bancuri de lucru, nu, pe bancuri de nisip; cu burta la soare.

 

      Zilele au trecut, anii au trecut, până când cineva, de la Moscova, a zis că aşa nu se mai poate şi nu s-a mai putut. Foamea o mai puteam răbda, dar plictiseala, ba. Şi s-a pus de o revoluţie, pe care, ulterior, a înţeles-o fiecare după cum îi era felul. Aşa a emigrat glasnostul, ca vodca pe râuri, prin via noastră cea română, spre Vest, cu petrol, prost gust şi miliardari în costume de carton, cu tot.

 

      Şi, pentru ca perestroica să meargă cu pizza, era nevoie de o aşa fină umflare şi redimensionare a glasnostului, încât să poată fi văzut de toată lumea, dar greu de perceput de fiecare individ în parte. Era nevoie ca serviciile de informaţii să fie desfiinţate prin exacerbarea informaţiei. Era nevoie să se ocupe tot omul de inventarea, provocarea sau propagarea informaţiei, ca să se ştie ce face fiecare, să trăim ca fraţii şi societatea să prospere. E superfluu să ne mai urmărească şi să ne aresteze cineva, când putem să ne suspectăm şi să ne urâm între noi. Serviciile de informaţii nu s-au desfiinţat, ci, dimpotrivă, au devenit mai atractive ca instituţii administrative, unde nu se ştie cine ce face şi pe ce bani, dacă face ceva.

 

      Şi, ca toate acestea să poarte un nume, s-a numit simplu Internet, o lume virtuală, mult mai mare decât lumea reală. Şi mult mai frumoasă, deoarece e supusă imaginaţiei fiecăruia. Se ştie, ce poate fi imaginat, poate fi mult mai frumos decât ceea ce este real, cu condiţia să ai grijă să te menţii în limite psihiatrice normale. Un drum real până în Franţa e plăcut, dar obositor, şi îţi mănâncă o grămadă de timp. Un drum virtual, e doar plăcut; nu-ţi mănâncă banii, nu ai certuri cu vameşii, nu te atacă magrebienii, nu-ţi mai spală nimeni parbrizul, nu mai consumi calmante, nu mai înjuri chelneriţe, barmani sau băieţii de la pompa de benzină. Oricine vrea să urce muntele, dar fără să îngheţe, să facă foamea sau să întâlnească ursul.

 

      Filă a istoriei prezentului pe apă, spaţiul virtual devine mult mai vital decât cel real; în fond, din comunism, când fugeam de cultura politică devenită cult în câte o carte, până acum, când fugim oriunde, prin Internet, nu s-a schimbat nimic. La nivelul imaginarului, terenul pentru începutul schimbării mentalităţilor e tocmai bun; poate puţin inundat, poate puţin surpat, poate puţin atacat de „troieni”, dar bun.

 

      Din cauza asta, introducerea Internetului la oraşe şi sate e o necesitate, cum necesitate era introducerea curentului electric prin anii ’50. Viteza de penetrare a tehnicii poate chiar să producă situaţii paradoxale; în mediul rural, ziarul, telefonul fix sau televiziunea comercială n-au ajuns, dar e plin pământul de telefoane mobile.

 

      Ne-am luminat destul; acum, avem nevoie să ştim. Primele care s-au prins de existenţa setei noastre de informaţii au fost miile de ziare şi reviste, apoi, pentru că viteza de deplasare a reporterilor era prea mică, au apărut televiziunile particulare. Liantul dintre mijloacele de comunicare în masă a fost şi este Internetul, acest arbore informaţional infinit, cu mii de frunzuliţe periferice. Prin anii ’80, Ceauşescu şi „sfătuitorii”, mai plimbaţi prin lume, ştiau că informaţia e baza, deşi n-ar fi recunoscut nici picaţi cu ceară că „la început, a fost cuvântul”. Cu tehnică informatică precară, câteva programe primitive şi personal slab pregătit, aceştia doreau să construiască un sistem informatic integrat, doar pe teritoriul României, nu pentru că le era dragă tehnica sau frumuseţile patriei, ci pentru că voiau să aibă totul sub contro l.

 

      Există şi azi unii care vor să aibă totul sub control, la nivel mult mai larg, planetar, dar acest lucru este imposibil. Informaţia nu poate fi controlată şi asta nu din cauza cantităţii sau calităţii, ci din cauza ambiguităţii ei. Limita dintre adevăr şi minciună, dintre real şi imaginar, dintre dat şi construit, e o plajă atât de largă, încât nici nu s-au inventat unităţi de măsură convenţionale cu care să poată fi măsurată. Politic, economic, social, cultural sau cum vreţi, imaginea e mai importantă decât subiectul discuţiei.

 

      Unii oameni cu bani au înţeles repede acest lucru, unii au auzit despre asta, iar altora le-a trecut doar pe la ureche. Mai ignoranţi sau mai în temă, oligarhii perestroicăi autohtone s-au apucat să concentreze în propria mână, fără nici un discernământ, zeci de ziare şi reviste, radiouri şi televiziuni; au văzut ei că despre Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare se vorbeşte mai mult şi s-au pus să cumpere realitatea virtuală, cu hard cu tot.   

 

      Crezând încă faptul că banul cinstit este cel câştigat prin muncă, la capătul celălalt al imperiului media, vor şi ziariştii să se audă că se vorbeşte despre ei. Ei încep să devină ceea ce scriu, scriind, pe parcursul timpului, din ce în ce mai prost. Scriind din ce în ce mai prost, confundându-se cauza cu efectul, ziariştii trebuie să compenseze calitatea prin cantitate. Minoritate a luptătorilor pentru drepturile minorităţilor profesionale, cantitatea de oameni de presă crescând, presează patronii să producă noi şi noi mijloace de informare la masă: de nişă, de bucătărie interioară, de aventuri la domiciliu, de ghicit prezentul, de folclor nebunatic etc.

 

      Dacă tot mai multe forţe mediatice împart avuţia informatică naţională, din ea nu mai rămâne nimic. Ce se întâmplă atunci? Se inventează. Nu poţi împărţi sărăcia şi nevoile, adică ceea ce rămâne de la reîmpărţire, la infinit.  

 

      Sărăcia, fie şi cea a spiritului, duce tot la limbaj de lemn. Nimeni nu mai înţelege nimic, creându-se condiţiile necesare să înţeleagă fiecare ce vrea sau ce poate. Şmecherii şi moronii umplu câmpul, periculoşi fiind cu toţii. Unii pun întrebări tendenţiosase şi insinuante sau se folosesc de imagini trucate şi trunchiate, alţii iau cuvintele aşa cum le aud, ca securiştii anilor ’50. Dacă un om spune altuia că ar vrea să pună de-o bombă, moronul nu are nici un interes să înţeleagă faptul că bomba e aia unde mergi să bei o ţuică. De aici, până la C.I.A., care îi veghează pe americani să nu pună bani deoparte pentru vreo bombă cu prietenii, nu e decât un pas; de la Pământ la Lună. Frica păzeşte via, dar o păzeşte atât de bine, încât nu mai intră nimeni în ea; nici măcar proprietarul.

 

      Nu gripa aviară ucide, ci frica amplificată mediatic. Speriat ca de bombe, să nu se ia poleiala de liberalism de pe el, un ministru al agriculturii n-a omorât numai toate găinile din ţară, obligându-ne pe noi să supărtăm costurile prostiei; el a ucis, cu televizorul, chiar idea de găină, nemaiavând nimeni curaj să mai bage piepturi de pui şi copane în stomac. Pentru acest ministru, găinile din curtea omului nu erau bune de santinele; era nevoie să le aducă pe ale lui, pe banii contribuabilului.

 

      Jenant va fi pentru televiziunea publică română, în căutare de rating facil, să constate că nu Hagi este pesonajul care se învârte cel mai mult prin capul românului de pe stradă. În cadrul iniţiativei „Mari Români„, s-ar putea să constate că personajul cel mai popular este Nicolae Ceauşescu. Atunci, TVR-ul va intra în impas mediatic: dacă va anunţa succesul postmortem al tiranului, se va pune într-o situaţie jenantă; dacă va ascunde rezultatul sondajului, presa va afla şi va izbucni scandalul.

 

       În condiţiile în care cel puţin 4 milioane de fiinţe pot trăi într-un trecut recent atât de negru încât să denumească „mare român” un om care îşi ura poporul, restul populaţiei stă şi se întreabă dacă nu cumva lumea în care vieţuieşte e coşmarul vreunei entităţi superioare, iar lumea imaginaţiei, mass-media sau Internetul nu sunt, de fapt, realitatea.

 

      Auzi, zi de zi, fraze atât de stereotipe, încât percepţia începe să o ia razna. Auzi „comandamentul vocal de iarnă” în loc de „comandamentul judeţean de iarnă”. Auzi „tricouri reumatice” în loc de „triluri romantice”. Auzi „show-bizz, da’ culţi” în loc de „proşti, da’ mulţi”. Auzi „a început împărţirea posturilor” în loc de „a început împărţirea pliantelor”. Auzi „indiscutabile discuţii” în loc de „ignobile distincţii”. Auzi „sunete strălucitoare” în loc de „surle strălucitoare”. Auzi „polemizarea artificială” în loc de „polenizarea artificială”.

 

      Când începi să auzi aşa, îţi vine să te întrebi dacă mai are rost să duci, cu agricultura, o „luptă paşnică”. Îţi vine să te împaci cu faptul că se munceşte prost, dar constant. Îţi vine să-ţi spui că, pentru a începe săptămâna cu dreptul, ar fi fost bine să ai Dreptul la bază. Îţi vine să-ţi spui că e bine să crezi în ceea ce faci, pentru a face în ceea ce crezi. Îţi vine să-ţi spui că, aşa cum e, mult prea multor oameni le place viaţa. Îţi vine să-ţi spui că, dacă ţara n-ar fi aşa murdară, s-ar vedea cât de prost îmbrăcaţi suntem. Îţi vine să-ţi spui că însuşi Dumnezeu, văzând că a greşit în cazul creării lumii, a scris o carte. Îţi vine orice. 

 Ajungem să credem nu numai că oamenii invadează timpul, după ce tot ei l-au inventat, ci chiar faptul că s-au apucat să invadeze vremea, rea sau bună, după cum ne-o dă natura. Ajungem să credem că natura din noi, natura interioară, virtuală, invadează peisajele patriei, mutilându-le. Cum poţi să crezi că nu e aşa când vezi că natura dintr-unii, sufletul lor de câine, mutilează, cu aprobări guvernamentale, codrii seculari, murdăresc lacurile şi râurile, poluează aerul tuturor sau secătuiesc pământul?!

Anunțuri