LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Rodica Elena Lupu: „Moş Crăciun“

Am descoperit că scrisul îmi face bine, să vorbesc cu mine însămi, e ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne. „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuşi”, spunea Heineman, şi se confirmă.
De ce în ultima vreme simt nevoia tot mai mult „să călătoresc în propriul meu trecut”, cum spunea Mircea Eliade…. Şi fac asta nu pentru a lăsa ceva, sincer – altceva decât copiii! – după ce nu voi mai fi! Ceea ce scriu este pe departe de a fi literatură, pentru că nu am veleităţi literare, deşi am ales în şcoală partea umană, ultima fiind facultatea de drept. Este exact viaţa! Şi nu alta decât propria mea viaţă! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.
……………………………………………………
Am ajuns la şcoală. Aveam şapte ani. Eram şcolăriţă în clasa întâi. Învăţătoarea mea, neuitata doamnă Ana, s-a gândit să organizeze la sfârşitul primului trimestru, înaintea vacanţei de iarnă, o serbare. Ne-a spus să pregătim fiecare câte o poezioară, pe care să o spunem în faţa lui Moş Gerilă cum i se spunea pe atunci, invitat şi el la sindrofie.
Am ajuns acasă şi i-am comunicat mamei indicaţiile învăţătoarei, iar mama încântată de idee, a înţeles să mă ajute. A luat volumul de „Poezii” al lui Octavian Goga, unul dintre autorii ei favoriţi, – pentru că vă spun sincer, nu aveam multe cărţi în casă, aveam doar ceea ce ne plăcea fiecăruia – şi a ales poezia „Moş Crăciun”. Pe îndelete, înţelegând cu mintea şi cu inima fiecare vers al poeziei, am învăţat-o şi, ţinând-o minte, intram cu gândul în odăile cereşti ale moşului.
A venit şi ziua serbării. Îmbrăcată frumos, ca o mică doamnă, cu rochiţa de catifea vişinie, cu guler alb brodat, – pe care mama nu uita să ne-o cumpere şi mie şi Ninei în fiecare an de Crăciun – cu ghetuţele lustruite şi curate, – pentru că mama ne mai cumpăra şi şoşoni albi ca să le apărăm de noroi – am intrat împreună cu mama în sala de clasă. În colţul de lângă catedră apăruse un brad împodobit cu hârtie creponată de toate culorile şi cu smocuri mici de vată pe ramuri, imitând zăpada. Sub brad erau aşezate cutii frumos ambalate, în interiorul cărora părinţii şi învăţătoarea puseseră cadouri pentru fiecare copil. Serbarea era pe punctul să înceapă. Până să iau loc în bancă am văzut-o deja pe una dintre colegele mele, – care în clasele unu-opt la sfârşitul anului şcolar când luam premiu era chemată înaintea mea chiar dacă aveam aceeaşi medie -, instalată pe podiumul catedrei şi am auzit-o vorbind în felul ei afectat, fiindcă pronunţa toate vocalele deschis, cumva aproape ca pe a: „Moş Gerilă, toţi îmi spun /Că eşti darnic şi eşti bun/ Eu îţi spun…”.
Ca prin vis am auzit parcă numele meu şi am simţit cum mama mă împingea uşor să mă ridic. Ajunsă înaintea micii adunări, cu ochii strălucitori de lacrimi care stăteau să ţâşnească din cauza emoţiei, m-am concentrat un moment şi am spus rar: „MOŞ CRĂCIUN”, DE OCTAVIAN GOGA. După o scurtă pauză, aşa cum m-a învăţat mama, am continuat ca una ce ştia ceva: „Dragi copii din ţara asta,/Vă miraţi voi, cum se poate,/Moş Crăciun, din cer, de-acolo,/De le ştie toate, toate?/Iată cum, vă spune badea…”.
Dar nu a putut badea să explice cum se face că moşul le ştie pe toate, pentru că învăţătoarea, îngrozită de ce auzea, m-a întrerupt. Octavian Goga era unul dintre poeţii interzişi de autoritatea comunistă şi în perioada aceea de epurări şi arestări absurde era suficient să vorbeşti despre el pentru a fi reţinut de securitate; a recita din opera lui era curată erezie şi dacă poezia exprima iubirea pentru Moş Crăciun, ei bine, asta întrecea orice măsură.
Moş Crăciun trebuia uitat, se născuse Moş Gerilă. Aşa se face că pe vremea aceea unii împodobeau bradul numai de Anul Nou sau îl împodobeau de Crăciun dar aprindeau lumânările să fie văzut la ferestre numai de Anul Nou.
Aşadar, Măş Crăciun trebuia uitat. În consecinţă, doamna m-a luat de după umeri, m-a condus înapoi în bancă şi mi-a spus că mă roagă să mă gândesc la altă poezie. M-am aşezat nedumerită. Vedeam cum părinţii celorlalţi copii se întorc spre mine şi-mi zâmbesc cu simpatie. Mama îmi ţinea mânuţa între palmele ei moi şi calde, liniştindu-mă. După câteva minute, învăţătoarea m-a chemat din nou să recit poezia la care presupunea ea că m-am gândit între timp. Dar eu am început hotărâtă.: „Dragi copii din ţara asta,/Vă miraţi voi cum se poate,/Moş Crăciu, din cer, de-acolo,/De le ştie toate, toate?”
Învăţătoarea m-a oprit din nou. S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: „Dacă te rog eu frumos, vrei să spui o altă poezie?”. Elevă ascultăroare altminteri, i-am răspuns imperturbabil: „Nu”.
Deşi mă cunoştea doar de câteva luni, învăţătoarea a înţeles că nu trebuia să mai insiste. S-a îndreptat către uşă, a deschis-o prudent, a aruncat o privire în coridorul întunecat şi, păzind clasa, pregătită să oprească actul artistic de s-ar fi ivit vreun musafir nepoftit, mi s-a adresat: „Spune, dragă, ce poezie vrei tu.” Şi eu am spus-o cu suflet şi emoţie, şi nu m-am încurcat deloc, ba chiar am tras cu ochiul la sfârşit, întregind portretul moşului: „Vezi, de-acolo ştie moşul, /Că-i şiret, nevoie mare”.
Din cauza stânjenelii create de primele încercări eşuate, toţi cei de faţă, copii şi părinţi, m-au ascultat cu mare atenţie. Şi versurile pline de credinţă spuse cu patos şi inimă de un copil care nu cunoştea spaima de comunişti i-a impresionat şi i-a bucurat, pentru că, de fapt, dădeau glas şi simţirii unora dintre ei. Spun unora, pentru că la câteva zile, am avut în casă o mică percheziţie. Pe Goga şi nici alte cărţi de suflet pe care mama le păstra în loc numai de ea ştiut, nu le-au găsit oamenii legii şi am scăpat din nou basma curată.
Copilul care a rămas neclintit în decizia lui de a povesti celorlalţi despre Moş Crăciun, atunci când nimeni nu îndrăznea nici să-i pronunţe numele, a dat celor mari, fără să ştie, o lecţie de rezistenţă şi demnitate. A arătat că bunul-simţ şi puritatea sunt arme care dau putere celor ce se tem de duşmani vremelnici. A spus răspicat, curajos şi fără teamă ce gândea şi simţea mângîiat pe creştet de aripa sfântă a îngerului din poezia lui Goga. Iar îngerul, dacă e să dăm crezare poetului, sigur i-a povestit Moşului „ce copil şi ce purtare” a întâlnit el în clasa I, în Ajunul Crăciunului din anul…. „Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt, cum veniră se făcură..”. Parcă aşa spunea măria sa Eminescu.
RODICA ELENA LUPU