LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Ana Dobre: „Epoca foiletonistică“

În Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda atribuia personajului său, Victor Petrini, o carte de sertar – Era ticăloşilor sau a ticăloşiilor, am putea adăuga. Ne plăcea să asociem această eră cu era comunistă. Ne satisfăcea explicaţia care răspundea unui sentiment de frustrare, unei lipse acute de libertate… Oare s-a încheiat această eră? Alte sentimente, cel pregnant al lipsei unui sistem de valori este copleşitor, au luat locul celor de dinainte. Era ticăloşilor continuă. Herman Hesse îi spune epoca foiletonistică.

Pentru a fi depăşită, căci nu există rău care să nu poată fi depăşit, această epocă va trebui asumată, pentru a o cunoaşte şi re-cunoaşte în toate detaliile ei, la modul reverenţios şi ireverenţios.

Un filosof, încercând să proiecteze în înţelesul lumii propriul înţeles, afirma că există societăţi, ca şi indivizi, tutelate de verbul a avea (lupta pentru acumularea de bunuri materiale), altele de verbul a fi (lupta pentru acumularea bunurilor spirituale).

Din această dihotomie şi dezvoltarea ei se deduce necesitatea drumului în/întru spirit, valoare întru a fi. Aceasta înseamnă răsfrângere asupra propriei deveniri pentru atingerea perfecţiunii interioare.

Dezideratul moral este facerea, pre-facerea sau re-facerea, de câte ori este necesar, a propriei personalităţi. Condiţia schimbării rezidă în educaţie şi instrucţie.

Un principiu major al vieţii spirituale priveşte disoluţia factorului individual, încadrarea, pe cât posibil, desăvârşită a insului în ierarhia autorităţii educative şi instructive. Devenirea întru spirit e o condiţie a perfecţiunii, a desăvârşirii. Nu trebuie să năzuim spre o învăţătură desăvârşită, ci către propria desăvârşire, eludând, de facto şi de iure, derizoriul, nonvaloarea. Aspiraţia spre perfecţiune, ca mişcare spirituală, de salvare a fiinţei îşi are originea în revolta împotriva imperfecţiunii.

Epoca foiletonistică, epoca derizoriului, a pervertirii şi degradării valorilor, nelipsită de spirit, nici săracă spiritualiceşte, a ştiut să-şi valorifice prea puţin spiritul, n-a ştiut să afle pentru spirit locul şi funcţia corespunzătoare în economia vieţii şi a statului. Este epoca favorabilă individualismului exacerbat, cunoscută prea puţin, deşi e terenul pe care a crescut aproape tot ce constituie azi caracteristicile vieţii noastre spirituale.

Începând de al sfîrşitul Evului Mediu, apreciază Hermann Hesse, evoluţia vieţii spirituale în Europa pare a fi avut două mari tendinţe: eliberarea gândirii şi a credinţei de orice influenţă autoritară, deci lupta raţiunii care se simţea matură şi suverană împotriva dominaţiei bisericii romane; pe de altă parte, căutarea tainică, pasionantă în direcţia unei legitimări a acestei libertăţi, pentru a afla o autoritate nouă, izvorâtă din gândire şi adecvată ei. Spiritul pare să fi câştigat această bătălie, uneori contradictorie, pentru atingerea celor două ţeluri opuse.

Nu se ştie dacă victoria contrabalansează sacrificiul şi dacă ordinea actuală a vieţii noastre spirituale este aproape de desăvârşire şi dacă va dura atât încât suferinţele, anomaliile, de la exagerările Inchiziţiei la soarta tragică a multor genii, să poată apărea ca jertfe pline de sens.

Luptele pentru libertate spirituală au existat.în această târzie epocă foiletonistică, spiritul s-a bucurat, de fapt, de o independenţă nemaiauzită şi insuportabilă pentru el însuşi, pentru că, înlăturând tutela bisericească şi, parţial, pe cea statală, n-a găsit încă o lege autentică, o nouă autoritate şi legitimitate reală. Exemplele de degradare, venalitate, de autoabandon al spiritului indică o cădere în derizoriu, o degringoladă provocată de lipsa sentimentului valorilor.

Diletantismul, flecăreala, „făcătorii de cuvinte”, „limba păsărească” a gazetarilor, a unor aşa-zişi scriitori „liber-profesionoşti”, absenţa gravităţii, a seriozităţii, absenţa reperelor spirituale sunt semne ale acestei epoci foiletonistice pe care n-am putut să o depăşim. Absenţa  acordată falselor probleme, dezinformarea, manipularea sunt altele. E o epocă în care a dispărut sentimentul tragic şi a rămas tragedia. Omului antic, sentimentul tragic îi conferea demnitate; el conştientiza că în lupta inegală cu acel inexorabil fatum nu putea fi învingător, putea doar să-l înfrunte cu demnitate printr-o victorie faţă de el însuşi.

Tragedia epocii foiletonistice, prin absenţa sentimentului tragic, a făcut ca omul modern să eşueze într-o lamentabilă criză de sine, criză a valorilor provenită din confuzie şi rătăcire. Regăsirea, ca o condiţie a înaintării în timp, presupune întoarcerea la sentimentul religios. Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc, avertiza Andre Malraux. Autoritatea divină are ascendent moral şi spiritual asupra autorităţii raţiunii. Divinitatea e raţiunea supraindividuală şi supraordonatoare? Drumul omului e un drum spre Divinitate, deci spre perfecţiune, Dumnezeu fiind „nevoia de bine, frumos şi adevăr”, „visul din toate cel frumos”.

Încercând să abată atenţia omului de la adevărate şi grave probleme, corifeii epocii foiletonistice imaginau diferite jocuri prin care era activizată supraalimentarea cu false cunoştinţe, un fel de panem et circenses. Jocurile de cuvinte încrucişate, integramele, biografiile tip „Femei celebre” etc., copilării agreabile şi stupide, întreţin derizoriul, iluzia instrucţiei şi îndepărtează de adevărata valoare. Aceste jocuri, acceptate aproape inconştient, corespund unei nevoi de autoapărare, de a închide ochii şi de a se refugia din marasmul problemelor nerezolvate şi al terifiantelor presimţiri ale prăbuşirii, într-o lume fictivă, pe cât posibil paşnică.

E o aspiraţie eternă a omului spre pace, linişte, armonie, echilibru, frumos. Dar, împăcarea cu sine presupune şi împăcarea cu lumea, chiar dacă lumea acţionează terorizant asupra individului. Omul, care cheltuieşte atâta timp pentru false probleme, pentru falsa cultură, nu-şi acordă timp şi nu-şi dă osteneala să se fortifice împotriva fricii, să combată în sufletul lui teama de moarte, permanentă sursă de angoase, condiţie a liniştii, seninătăţii, contemplaţiei, a acceptării tragismului existenţei şi, implicit, a frumuseţii ei grave.

Conferinţa, specie mai de soi a foiletonului susţinută de „bandiţi intelectuali”, cum îi numeşte H. Hesse, de escroci ai culturii, oferită într-o concurenţă sălbatică şi într-o cantitate de neconceput, mărea cercul devalorizării. Această îngrozitoare degradare a cuvântului poate naşte reacţii adverse precum reacţia eroică şi ascetică, repede vizibilă şi puternică, marcând începutul unei noi autoeducaţii şi demnităţi a spiritului.

În falsitatea vieţii spirituale, în starea de incertitudine, de ieri şi de azi, se poate descifra simptomul groazei care a pus stăpânire pe spirit. Cultura, adevărata cultură, se poate naşte şi de aici sau, poate, mai ales, de aici, din această groază.

De-a lungul epocii foiletonistice, a perioadelor de tranziţie, această cultură n-a zăcut în somn, ci a cunoscut o re-naştere, o stare de vigilenţă, de autoanaliză prin/în conştiinţa câtorva adevăraţi artişti. Grupuri izolate şi mici, devotate spiritului se străduiau din răsputeri pentru a salva, în miezul acestor perioade tulburi, un grăunte din tradiţia sănătoasă, bunele moravuri, metodele şi conştiinţa intelectuală, oscilând între tradiţie şi inovaţie, între revoltă şi resemnare, între acceptare şi nonacceptare.

Procesul de analiză, reflecţie şi rezistenţă conştientă împotriva corupţiei, degradării morale, a pervertirii pare a se fi desfăşurat în două direcţii – descoperirea artelor (muzică, poezie, pictură) şi a înţelepciunii Orientului Apropiat care au iluminat şi au hrănit adevărul socratian al autocunoaşterii. Fiinţa se împlineşte – împlinire, desăvârşire ce provin din echilibru. Temeiul artei stă în autorăsfrângerea asupra propriului univers de idei, gânduri şi sentimente care-şi au sorgintea în armonizarea dintre cer şi pământ, dintre lumină şi întuneric.

Orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. Arta, cultura pot acţiona ca forme de educaţie a unei naţiuni, atrăgând atenţia asupra adevărului că baza generală constă în moralitate şi onestitate spirituală. Jocul cu mărgele de sticlă este soluţia existenţială pentru a ieşi din marasmul acestei epoci a derizoriului căci iniţiază în marile adevăruri şi conduce spre desăvârşire.

În acest sens, se poate înţelege şi următorul fragment din Albertus Secundus, ales de H. Hesse ca moto al cărţii sale de înţelepciune: „…căci într-o anumită privinţă şi pentru oamenii uşuratuci, lucrurile fără fiinţă pot fi şi bune şi mai cu nepăsare redate prin vorbe decât cele în fiinţă, dar pentru istoricii cucernici este totuşi tocmai dimpotrivă: nimic nu se impune într-atâta înfrăţirii prin vorbe şi nimic nu este totuşi mai necesar decât anumite lucruri a căror existenţă nu poate fi nici dovedită, nici probată, care, însă, tocmai prin aceea că oamenii cucernici şi conştiincioşi le tratează într-o măsură ca pe lucruri inexistente sunt apropiate cu un pas de existenţă şi de putinţa de a lua naştere”.

IULIE-AUGUST 2001

ANA DOBRE