LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Florin Contrea: „Divanul sau controversa autorului cu personajele şi criticii săi“

– Erminius (personaj principal), Sunt, sau mi se pare mie că sunt, un personaj destul de controversat, ori, hai să zic, un complexat, un  ins cam interiorizat şi greu de înţeles, (desigur, pentru cititorii  care se interesează de mine), şi despre care nu pot să-mi dau prea bine seama ce se vorbeşte-n lumea asta, căci autorul are  grijă să nu-mi spună, şi – drept să spun, – nici nu mă prea interesează. Din câte mă cunosc nu sunt prea vorbăreţ, nici nu mă bag în vorba altora fără de rost, da-mi place foarte mult să ascult, aşa, ce mai spun şi ceilalţi despre mine, despre ce mi se întâmplă în povestiri, etcetera…

Dacă ar fi să-mi spun povestea vieţii mele, ei bine, nici nu cred c-aş şti prea bine cu ce să-ncep. Multe evenimente palpitante nu-mi amintesc să fi trăit; enorm de multă banalitate a fost în viaţa mea, totul mi se pare confuz acum, nici nu mă simt atât de lucid încât să descriu amănunţit tot ce a fost, ori ce se va fi întâmplat prin jurul meu,dar dacă tot insişti atât de mult să-ţi povestesc, voi spune…

Sau, mai precis, nu pot să cred că EU sunt cel care vorbeşte ci AUTORUL, cum să-i spun celui care a scris această carte şi pe care eu, ca personaj, nu pot să mi-l imaginez măcar…

Dar, pe de altă parte, ce necaz, că tocmai EL m-a procopsit cu o mulţime de vieţi, interioare, sau exterioare, succesive, independente, mă rog, cum i-a venit şi lui… M-a introdus, din câte ştiu, într-o mulţime de povestiri, nuvele, schiţe, ba chiar şi într-un roman neterminat, în manuscris… M-am pomenit intrat într-o complexitate de situaţii, care de care mai bizare aşa că, – dacă sunt sincer (cu mine însumi, dar mai ales cu voi), şi tot nu văd de ce n-aş fi, – să relatez exact ce mi s-a întâmplat de-acum trei ani să zicem, mi-e greu, de nu chiar imposibil să-mi amintesc…

Totuşi, de mă-ntrebaţi cum de se întâmplă că ştiu ce vrea autorul să spună prin mine? Habar nu am! Probabil c-o fi vreo problemă legată de subconştient… Nu ştiu, şi nici nu vrea să ştiu… Dar cel mai sigur sunt că nu-mi place să văd în ce fel de situaţii mă pune uneori. Oh, dacă m-ar asculta şi pe mine, măcar o dată, ce bine-ar fi! Dar nu!…  Nu vrea nicicum să ţină cont nicicum şi de părerea mea!

Îmi porunceşte tot timpul să tac, să-mi văd de treaba mea, şi să ascult de el că altfel… altfel ce? Să mă suprime cumva? Ah, ce idee… Doar dacă renunţă cu totul la literatură, şi eu nu pot să-l văd în stare de un asemenea sacrificiu, numai pentru plăcerea mea! Dar nici eu nu pot prea mult să fac în interesul meu! Orice i-aş spune sau aş  face, el pur şi simplu mă ignoră… şi-atunci cum să acţionez? Să protestez, să-mi chem în ajutor şi alte personaje aflate  în situaţii la fel, de nu şi mai penibile decât acele în care mă aflu eu? Mi-a dat prin gând o dată, chiar să lupt pentru crearea „Asociaţiei personajelor persecutate ilegal de autori”? Dar oare pe cine mai pot conta? Nu ştiu, sincer să fiu, nu pot să ştiu şi pace!

Dar situaţia asta penibilă nu poate dura la infinit! Mă simt precum un sclav, la dispoziţia totală a unui afurisit de autor! Dar oare ce crede că-s eu, o cârpă, un obiect fără valoare, un ceva insignifiant cu care poţi face ce vrei şi ce nu vrei? Dar ce, eu chiar să nu am nici un drept la o opinie personală măcar, nici când e vorba de viaţa mea şi de destinul meu? Cum crede oare că se poate juca aşa cu sufletul meu, cu existenţa şi cu fericirea mea? Mi-e greu, mă simt oribil, drept să-ţi spun!…

Ei, dar uite că strădania mea, de a mă face înţeles şi ascultat nu a rămas fără răspuns. Autorul meu a catadicsit până la urmă, ca să mă ia şi pe mine în seamă, şi nu numai atât, chiar să-mi răspundă. (uşor ironic) Sunt onorat!…

– Sofrolianus, (autor omiscient); Stimate domn, mult prea nerecunoscător! Îţi reproşez, cu o legitimă şi categorică indignare, afirmaţiile făcute la adresa mea! Cum, chiar să nu ştii că ai putea să-mi fii şi fiu? Un fiu doar născocit, dar totuşi fiu ieşit din mintea mea! Cum poţi vorbi aşa cu un părinte!?… Cum poţi să-mi reproşezi destinul pe care ţi l-am hărăzit? E dreptul meu de autor! Eu te-am creat, tot eu pot să te şi omor, dacă interesul povestirii mele o va cere! Şi fără nici un regret, să ştii!…  Şi nimeni pe lumea asta, nu poate fi în lumea asta, în stare să mă condamne!… Ei, chiar aşa ceva mi-ar trebui!

Dar dacă totuşi mai insişti, hai să-ţi explic! Nu-i chiar aşa de simplu cum vrei tu! Te înţeleg, ai vrea să ai şi tu o existenţă confortabilă, fără probleme, cu lux, călătorii turistice în locuri de vis, de care nu am cunoştinţă decât din filme documentare pentru cei naivi, (ori din cei bogătani, din care desigur, nu fac parte), etc. Ai vrea să fii unul din cei invidiaţi de cei mai mulţi din cititorii mei… Te cred, dar nu acesta-i planul meu! Eu am nevoie, cum să-ţi povestesc, de un conflict interior, de luptă cu Destinul, m-ai înţeles? Eu am nevoie, – la fel ca tine de altfel, – de succes, dar nicidecum de unul obţinut prin mijloace facile, din care n-ai avea nimic de învăţat… Ori cine crezi c-ar vrea să-şi piardă timpul cu-o povestire despre unul care nu a făcut nimic pentru succesul său? Ce editor crezi c-ar risca să-şi piardă banii investiţi şi cititorii doar pentru tine şi confortul tău interior? Eu unul, sincer spun că NU!…

În consecinţă, poţi să-mi spui ce vrei, tot nu te-ascult! Trăieşte-ţi viaţa cum Eu ţi-am hotărât-o şi lasă-mă să scriu în linişte! E clar?… Eu am nevoie acum de inspiraţie şi de idei subtile, nicidecum de frustări aiurea cum văd că-s ale tale, aşa că termină, te rog şi mai slăbeşte-mă!

Cu bine! Acum te las…

– Harmonius (critic extrem de exigent); Dumnezeule, cu ce aiureală de text eu trebuie să-mi pierd timpul acum! Cine m-a pus să-l iau în mână, şi oare ce  m-a determinat să-l „lecturez”?… De parcă n-aş avea ceva cu mult mai important în viaţa mea! Dar vezi, nu prea mai am ce face, dacă mi-am impus să fiu un critic „cult”, un om care să ştie să se arate „important” în societate, care să fie ascultat şi respectat de cei cu care stă de vorbă despre literatură-n general, despre romane şi povestiri filosofante, mai ales! Apoi, mai am de scris şi un articolaş, sau o recenzie, cum să-i mai spun, ce mi l-a solicitat deunăzi bunul meu amic… Şi i-am promis să-l scriu, şi-acum chiar trebuie să mă ţin de cuvânt, c-aşa e bine şi frumos… Dar vezi, scriitorul despre care scriu, de-o vreme, nu pot să-i spun direct, că ştiu cum s-ar înfuria, şi nici nu-i cazul, a scos o carte pe care, cum să-i spun, mi-e greu, aproape imposibil s-o citesc. Aşa că…

Are un stil din ce în ce mai contorsionat, să nu zic mai confuz, c-aşa văd că se scrie mai nou, ce zic mai nou, că-i stilul consacrat deja de-un secol şi mai bine… Şi nu-l pot suporta, dar nu-i prea bine ca să se ştie asta, c-aşa e societatea de azi, pretenţioasă, observă imediat când nu mai eşti „la modă”, te judecă, te crede învechit, mai rău, nepriceput, şi asta-i cu mult mai grav. Deci…

Cât despre personajul principal, aici e-aici, mi-e cel mai greu să-l caracterizez, e cam ca autorul lui, sucit, nepriceput, nehotărât, aproape autist în unele împrejurări când i s-ar cere o acţiune fermă, şi asta-l face să intre în multe încurcături din care nu mai poate ieşi… Astfel că Sofry – despre el e vorba, cred c-ai înţeles deja, un ins din categoria celor „fără calităţi”, un fel de „mister K.” dintr-un roman celebru pe care nu mă îndoiesc că l-ai citit de multă vreme, s-a hotărât să iasă din anonimat. Dar cum s-o facă?

Societatea de astăzi, vezi, e ca un fel de labirint în care o masă amorfă de inşi fără prea mari posibilităţi de remarcare publică, se străduieşte din greu şi fără prea mult succes, s-atragă atenţia celorlalţi asupra sa. Desigur mijloace ar mai fi, – acum oricine ştie manevra sistemul de comunicaţii prin internet, sau cel cu telefoane celulare ori prin mesaje se-me-se, ori es-e-mes, cum se mai zice-n limbajul popular, poate intra pe fir sau pe ecranul vreunei televiziuni ca să-şi anunţe întregii lumi voinţa şi dorinţa lui. Problema e, cum să se facă ascultat, cum să fie băgat în seamă? Un lucru nu prea greu la prima vedere, dar totuşi foarte dificil… Căci faima vine pe neştiute, te pune în centrul atenţiei publice o vreme, dar tot aşa de repede poate s-apară alt ins, mai insistent, mai cu idei şi care cum, necum, se face remarcat şi te afundă iarăşi în anonimat!… E concurenţă teribilă pe firnamentul media, un fel de caleidoscop multicolor, un labirint din care nu mai poţi ieşi…

Şi-atunci, ce-ţi mai rămâne decât să inventezi ceva senzaţional, ceva de care lumea să afle cu uimire, s-o ţină-n încordare cu un „suspense” bine gradat, cu zvonuri neconfirmate la început, apoi cu-n incident stupid dar bine plasat, în fine cu un scandal iscat aparent spontan, cu tunete şi fulgere, cu scene tari, şi care va dispare la fel de brusc cum a şi apărut.

Dar, să mă-ntorc acum la textul meu… Să scriu ceva interesant despre ceva  ce nu mă încălzeşte cu nimic… O grea povară pentru mine, drept să-ţi spun, dar ce-aş putea să fac? Simplu! Să îl refuz şi pace bună! Dar vezi că nu se poate! De ce? N-o să-ţi explic acum, nici nu e cazul!… Să mă străduiesc atunci să inventez eu ceva în contul autorului, ceva care să-l prezinte într-o lumină mult mai favorabilă decât e el, ar însemna să-l pun în cea mai mare dificultate pe cititorul inteligent, care ca mine, de altfel, aşteaptă de la un critic respectat, un cuvânt cu-adevărat lămuritor. Şi nu cred că e cazul să-i înşel aşteptările că risc să-mi compromit şi numele şi credibilitatea… Sau, dimpotrivă, să-mi spun limpede crezul, şi să-mi câştig vrăjmaş pe viaţă… E riscul meseriei că să-i fac… Mă mai gândesc…

– Anominus (cititor fără pretenţii prea mari…) Chiar ieri un prieten bun, mi-a oferit o carte, să mai citesc ceva, mi-a zis, că mă prostesc de tot! El nu pricepe că nu am vreme de pierdut cu fleacuri de-astea ce nu-mi aduc nici un folos… Când viaţa mi se pare că e atât de complicată, când trebuie să lupt pe toate căile posibile ori mai puţin, să mă căpătuiesc şi eu cumva! Dar hai să-i fac hatârul, dacă tot ţine atât de mult la asta… Să mai citesc ceva, chiar şi în rate, câte vreo cinci, chiar zece pagini pe zi, să văd în cât timp aş putea să termin cartea asta ce mi-a dat…

Dar cum să-i spun, mă plictisesc grozav, că nu pot să văd nici măcar o acţiune limpede, că sunt multe vorbe pe care nu le prea pricep, că e prea multă teorie de doi bani, cu prea multe sucituri în gândul său… Şi avansez aşa, încet, cu ocolişuri, îmi pare a fi precum un drum de ţară desfundat, cu multe gropi, mulţi bolovani, şi mult, prea mult noroi în calea mea…

Iar personajul principal… Nici nu mai vreau s-aud de el, un fel de terchea-berchea fără de nici un rost, se-nvârte şi el pe-acolo, pierde vremea ca un neisprăvit ce nu ştie ce vrea… Aştept de două capitole să se întâmple ceva cu el, degeaba, parcă tot stă în loc, iar timpul i s-a oprit în jurul unei întâmplări de ne-nţeles, s-ar zice că aşa o fi modern, pe naiba… Să nu mă-mbrobodească pe mine savanţii, învăţaţii ăia care tot se dau mari cu ştiinţa lor, câtă o fi, că tot nu-i cred! Nu-i asta realitatea pe care eu o ştiu şi-n care-mi place să trăiesc!

Cât despre ce-aş vrea eu ca să citesc, vă spun! M-aştept să văd o povestire clară, coerentă, din care să-nţeleg şi eu ce se petrece şi de ce, cum pot să se rezolve probleme dificile de viaţă, aşa cum de exemplu am şi eu destule, şi cărora nu le pot găsi o rezolvare imediată…Şi-atunci… La ce bun să-mi pierd vremea?

Dar iată, un articol ce mi se pare a fi interesant de comentat, căci criticul CUTARE, pe care îl respect şi îl consider pe deplin creditabil, căci tot ce-a scris până acum chiar m-a convins de adevărul său, ei bine, văd că scrie un articol aproape elogios despre romanul de neînţeles cu care-mi bat capul acum! Să-l cred, să nu îl cred?…Ce să mai spun?  Dacă ar fi să cred ce-mi spune cartea mie, ar fi mai bine să-mi caut altă ocupaţie cu mult mai profitabilă, să merg la munte, sau la mare, mai bine să zic, pe-o insulă pustie să stau decât să mai citesc asemenea istorii fără sens…

– Excelentissimus (un cititor extrem de exigent), În fine, iată că mi-a fost dat şi mie să găsesc ceva interesant. De câtă vreme aşteptam un asemenea prilej… La început am crezut că-n cartea asta e vorba numai de ceva banal, fără pretenţii mari dar, de abia acum constat că textul cu care mă delectez, conţine un adevăr ascuns, ce-i drept, zic eu, însă deosebit de important… Până la urmă cred că e vorba de o taină, de un mister al unui ins, pe cât de banal în aparenţă, pe-atât de înţelept în sinea sa… E drept că el nu-i prea uşor de înţeles de cititorii mai grăbiţi, preocupaţi cum ştiu că sunt, de cele materiale… Bine-nţeles, nu mă prenumăr printre ei, iertată-mi fie aroganţa!

Am înţeles mai bine-acum, (ori numai cred c-am înţeles?) ce-nseamnă lupta pentru-un ideal, pentru ceva sublim, precum atunci când simţi că eşti înconjurat de-un zid imaterial – dar Doamne, cât de rezistent – al lumii înconjurătoare, când ţi se totul pare greu, vâscos, fără ieşire către ceva cu-adevărat superior… Când personajul meu, (consider că mi-l pot şi asuma, atât îmi pare de asemănător mie însumi…) în ce priveşte lupta lui fără speranţă-n aparenţă, dar cât de înduioşător în felul său, de cum să zic… perseverent, chiar încăpăţânat, când este vorba să atingă-un ţel pe care-l merită din plin… Dar pot să înţeleg şi rezistenţa mediului social, când va fi vorba să accepte, până la urmă, şi valoarea unuia care prin tot ce face, în aparenţă doar, nu merită nici de cum locul modest, ascuns aproape, în care i-e sortit să vieţuiască…

Dar astea nu-s decât opinii, modeste-n felul lor… Îmi fac doar datoria să îl felicit pe autor şi… dacă ar fi posibil cumva, să-l fac să şi cunoască gândurile mele, aş face-o bucuros… dar încă nu văd cum…

– Erminius (din nou) Prin ce mi-e dat să trec, prin voia Autorului atotputernic! M-am resemnat să nici nu mai aştept nimic, chiar mi-e tot una! Ce-aş mai putea dori? Prin câte experienţe de viaţă am trecut, prin câte accidente de tot felul, incidente nu mai spun, conflicte interioare, hăituiri, procese infernale, prizonierate fără de sfârşit, peripluri prin spitale, un nesfârşit pustiu de străbătut într-un decor anost, un simţământ acut de plictiseală nesfârşită… Cui să mă plâng, de ce, şi cine m-ar mai crede pe cuvânt? Cine să aibă timp şi de pustiul meu interior, când tot ce văd în jurul meu, multiplicat la nesfârşit, nu-i decât un coşmar interminabil pentru cei mai mulţi pe care îi cunosc… Şi nimeni, sau aproape nimeni nu se plânge, nimeni nu are nimic de spus, sau chiar dac-ar avea, nu are cui şi nici de ce să se destăinuiască… Mai bine mă afund în mine însumi, şi-i las pe toţi să facă ce vor vrea, să nu mai ştiu nimic de nimeni, şi fie ce va fi, nu îmi mai pasă…

– Excelentissimus: Să fie barem „autorul” mulţumit!

– Sofrolianus; Adânc dezamăgit mă simt… Cartea pe care tocmai am văzut-o în vitrine, după atâta trudă, timp pierdut şi frământări interioare, şi care, drept să spun, abia acum văd că mă reprezintă cu adevărat, provoacă reacţii din cele mai şocante. Criticul Cutare, pe care-l ştiu pretenţios şi cât se poate de obiectiv, scrie frumos, chiar prea frumos de cartea mea, dar dacă stau s-analizez ce zice-n amănunt… Găseşte atât de multe inconsecvenţe, pe care – sincer spun – nu le mai regăsesc în text. Desigur, nu pot să mă aştept la o reclamă, chiar dacă n-ar strica de loc aşa ceva în ziua de-azi, când tot mai rari sunt cei ce mai deschid vreo carte cu gândul de-a mai zăbovi asupra ei în mod serios. Acum sunt alte vremuri, nu e timp… Dar nu-i pot pune la-ndoială nici buna credinţă, şi nici obiectivitatea…

Pe de-altă parte, un cititor pe care-l ştiu de felul său, materialist la culme, mi-a spus c-a răsfoit volumul meu la librărie, se scuză că nu l-a prea interesat, şi – printre alte păreri de-acelaşi fel, mi-a şi trântit-o brusc, de ce-mi pierd vremea şi banii cu ceva atât de nefolositor mulţimii…

Alt cititor, mi-a şi telefonat spunându-mi cât de mult l-a impresionat tragedia vieţii personajului meu principal, de care mai că şi uitasem între timp. Să-l cred, să nu îl cred, cât e de sincer oare? Poate ţinteşte altceva cu vorba asta fără rost, cine mai poate şti?…

Din altă perspectivă, librarul meu m-a informat că se şi vinde cartea mea, destul de bine… Că, să mă bucur de succes, că-mi ţine pumnii la mai mare… Să fie chiar aşa? Nici nu mai ştiu. Rog cititorii să mă scuze… Voi reveni, probabil, cu alt volum… Dacă va ţine soarta şi cu mine…

Desigur, doar mă ţin de glume, nici gând de aşa ceva… De unde să mă pomenesc cu-aât de mult succes de public în lumea asta care – de o vreme, – constat că tot mai rar îşi pune ochii pe un text…

Chiar şi ziarele, constat, cam de mai multă vreme, că au un alt format; textele sunt  din ce în ce mai scurte, cu propoziţii şablon, şi – neapărat – un spaţiu cât mai larg pentru fotografii… să fie-acolo… desigur, e ceva foarte bine gândit aici. Texte prea multe produc – se pare – cititorului, un efort intelectual prea greu de suportat. Deci, texte cât mai directe, idei simpliste sau, dacă se poate, chiar deloc. Totul să se rezume la „senzaţional” – adică, altfel spus, cât mai aproape de „senzaţii”, de cotidian. Şi aceasta, curios, chiar când este vorba de reviste cu caracter literar. De bună seamă, voi evita să vă să ofer aici exemple…

– Anonimus: E totul deci atât de relativ… Nici nu ştii cât de greu îmi vine ca să mărturisesc dificultatea în care mă găsesc când mă trezesc citind un text din care nu pot să  înţeleg nimic. Sau, hai să nu exagerez, aproape nimic… Când cineva crezând că mi se destăinuieşte îmi relatează tot felul de situaţii prin care afirmă că a mai trecut cândva şi din care afirmă că eu aş avea multe lucruri de învăţat. Şi îmi pretinde să-l mai şi cred!… Dar dacă stau să mă gândesc, constat că toată  povestea asta a lui, nu pot găsi decât lucruri arhicunoscute, prin care orişicine cred că a şi trecut şi nu numai odată. Ori eu acum am nevoie de lucruri inedite, ciudate, care să mă facă să tremur de emoţie, nu numai de… impresii cum le are orişicine… De senzaţii tari am acum nevoie, dacă e să mă exprim mai clar!

– Erminius: Dacă  te referi la ceea ce trăiesc eu, să fie clar! Nu eu sunt acela care ar reuşi să te lămurească. Mă mulţumesc cu ce trăiesc în cercul meu îngust de interese, şi atât! Păstrez totul pentru mine. Vorbeşte mai bine cu autorul meu dacă chiar vrei să ai parte de senzaţii tari! Eu numai le trăiesc pe ale mele, – şi încă pe cont propriu; n-am de ce să-ţi livrez impresii neprelucrate, aşa pe degeaba. Cred că e mai bine să te descurci cum vrei, cu trăirile tale, dacă le ai cumva!…

– Anonimus; Ia ascultă! Nu încerca să mă ironizezi că nu-ţi va merge cu mine!

– Erminius: Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. N-am de ce să ironizez pe nimeni fără motiv. Mai ales când…

– Anonimus: Când ce?

– Erminius: Când ai ocazia să trăieşti doar aşa, la suprafaţa evenimentelor. Când te laşi dus de val, când nu te implici în nimic… Când ai impresia că tot ce ţi se întâmplă este cumva aşa, la voia întâmplării, fără nici un fel de logică, oricât de ascunsă ar fi aceasta. Deşi – desigur – este numai o impresie înşelătoare, ca atâtea altele.

– Anonimus: Mi se pare destul de deprimant ce-mi spui. Poate că numai literatura în sine nu ajunge. Poate că mai trebuie ceva, dar nu-mi prea dau seama anume ce… Ceva care să ajungă în adâncimea sufletului meu. Numai că vezi, nu prea sunt obişnuit cu asemenea experienţe – să le zic „existenţiale”. Vorba unui dicton de pe vremuri: „prea multă minte strică”. Mi se pare mult mai comod să te laşi dus de val. Să nu-ţi faci nici un fel de probleme… Să laşi evenimentele să se scurgă în voia lor, să acţionezi numai atunci când crezi căe absolut necesar, pentru a ajunge la împlinirea unui scop, cum să zic… imediat, iar apoi să aştepţi desfăşurarea faptelor până la sfârşit… Numai că, spre deosebire de literatură, unde, de multe ori, hazardul este „dirijat” din umbră de voinţa autorului, în realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. De multe ori vei avea senzaţia că lucrurile se petrec pare-se la voia întâmplării, că nu le dirijează nimeni, iar la urmă, când este să faci bilanţul, să constaţi că practic, ai bătut pasul pe loc. Că nimic din ce ţi-ai propus nu se mai realizează. Şi atunci trebuie iar să-ţi pui nădejdea în viitor… care se dovedeşte a fi la fel de iluzoriu.

– Excelentissimus: Ceea ce mă intrigă pe mine este că totuşi că, în pofida confuziei de care vă plângeţi voi, realitatea nu mi se pare a fi chiar atât de haotică precum pretindeţi voi. Până la urmă, dacă priveşti lucrurile în desfăşurarea lor, vezi că totuşi, ceea ce vrei să se petreacă, până în final, totuşi, se va împlini. Desigur, nu întotdeauna aşa cum  îţi doreşti. Realitatea presupune şi existenţa eşecului, ba într-o măsură mult mai mare decât ne-am dori noi să fie.

– Scepticus: Aceasta se petrece mai ales atunci când nu îţi doreşti îndeajuns să ţi se împlinească, sau nu depui suficient efort, ori – pur şi simplu – nu ai destul noroc. Mai sunt  şi alte circumstanţe la care nu e momentul să mă refer acum. Ca personaj – să zicem, clasic, evoluţia îmi pare a fi destul de previzibilă, să nu zic chiar liniară. Sunt câteva trăsături dominante care se dezvoltă mai mult sau mai puţin. Uneori personajul traversează crize de tip existenţial, când pare că nici el nu prea ştie pe ce cale să o ia. Asta poate fi şi din cauze – să le zicem, – de ordin social. Când în calea omului, spre propria perfecţionare, apar piedici, unele destul de greu de depăşit. Sunt unele forţe care se opun, chiar foarte puternice. Când un personaj reuşeşte să se remarce în societatea sa, intră aproape automat, în conflict cu cei care doresc să atingă şi ei acel loc privilegiat. Asta mai ales când are de învins un adversar cu o personalitate mult mai puternică decât a lui. Care nu înţelege să se lase mai prejos de apariţia unui intrus. Care are aliaţi puternici în domeniul său de activitate…

– Anonimus: Nu cred că înţeleg prea bine ce vrei să spui… Aş dori să încerci să te exprimi aşa, mai pe înţelesul meu…  Cred că vrei să-mi spui ceva despre lupta pentru afirmare a personajelor. Care uneori este barată de împotrivirea concurenţilor lor.

– Scepticus. Asta cam aşa e. Nu cred că era prea greu de înţeles asta.

– Anonimus: Desigur, că nu. Numai vezi că, unii se descurcă destul de uşor în acest caz, mai ales dacă sunt obişnuiţi să lupte pentru afirmarea lor, neţinând prea mult seamă de… spiritele mai sensibile, dacă e să le numim aşa. Care şi ele, ar avea atunci nevoie de ajutor.

– Excelentissimus: Care înţeleg că nu se mulţumesc cu literatura facilă de tip comercial, ci au aspiraţii mult mai înalte. Deşi, şi dintre aceştia, par să fie din ce în ce mai puţini. Dar, cred eu, ei sunt aceia pentru care autorul serios trebuie să se străduiască cel mai mult. Desigur, dacă este în stare să le spună ceva cu adevărat esenţial. Mai ales într-un spaţiu public în care erorile circulă nestingherite de nimeni şi de nimic. În care, reclama cea mai deşănţată ţine loc de valoare.

– Scepticus: O fi cum spui, dar cum să afle bietul cititor care dintre cărţi îl învaţă cu adevărat şi care îl induc în eroare? În care să aibă – cu adevărat – încredere? Pe care să le aleagă, de care să se ferească? Care anume îi aduc lumină în cuget, şi care mai mult îi întunecă ochiul minţii? Răspunsul nu e prea greu de dat; cele care întunecă gândirea formează marea majoritate, şi, din păcate, nici afirmaţiile mele nu constituie o excepţie în acest sens. şi eu sunt în căutarea unui răspuns potrivit, dar iată, cine să mi-l dea?

– Anonimus:  Eu nu, în nici un caz. Mai caută şi-n altă parte, deşi – trebuie să recunosc că tare mi-aş dori să fiu eu acela care să ştie şi să-nţeleagă totul! Deşi, cred că mai bine este să citeşti chiar tu, ce te interesează, şi ce nu înţelegi prea bine să regândeşti cu capul tău. Poate cu nu va fi chiar ce doreşte autorul să exprime-acolo, dar măcar, te vei afla aproape de gândirea lui. Mai greu este cu textele făcute-anume să ne-ncurce. Sunt şi enigme pe acolo, bine gândite, care tâlcul şi-l ascund. Dar sunt şi texte care, – sincer să spun, – n-au nici o noimă, chiar dacă ar părea  să aibă măcar una. Aici mi se pare că autorul chiar nu prea ştie nici el ce doreşte a spune, ori a intrat într-o înfundătură logică, fără ieşire şi ne lasă pe noi, bieţi cititori, să ne frământăm mintea să o aflăm.

– Scepticus:  Nu-mi dai exemple?

– Anonimus: Ei, asta nu. Le vei găsi, desigur, dacă doreşti şi te străduieşti să ţi le cauţi. Nici nu-i prea greu… dar nu asta-i problema… Când realitatea însăşi pare necuprinsă, atunci cu-adevărat e greu de noi. Când căutăm, fără de preget, o ieşire din mizeria unei existenţe care ni se pare sens, când nu găsim nici o ieşire labirintul care ne înconjoară deşi nici nu-l vedem… Când cei care ar trebui să ne arate drumul bun, îl ţin ascuns dar numai pentru ei…

– Scepticus:  Mă tem că vrei prea mult… Eu cred că autorii cei mari chiar ştiu ce fac… Sunt lucruri dificile de înţeles dar care, – când vrei să le explici pe îndelete, le mai simplifici, fără voia ta… Şi-atunci sensul ascuns dispare,  printre atâtea variante… Şi cred că e mai bine ca să le laşi aşa cum sunt… Să le explice alţii, dacă ştiu…

– Anonimus: Iar eu, atunci, eu cum rămân?

– Scepticus: Ei, tu rămâi aşa cum eşti… Şi mai citeşti, mai înţelegi, mai nu… Nu cred că e nevoie să-ţi faci probleme pentru aşa ceva… Deşi, dacă doreşti cu-adevărat să te apropii de un ideal, chiar literar, să te obişnuieşti cu gândul că asta nu-i ceva care să-ţi vină de la sine… Ceva lipsit de mare importanţă, cum mai cred – se pare – foarte mulţi. Şi dacă nu găsesc urgent formula potrivită, se enervează uşor, şi fac câte o scenă…  Şi apoi abandonează totul sau, chiar mai rău, aleg cea mai uşoară cale: a divertismentului de suprafaţă.

– Anonimus: Bănuiesc atunci, să singura ieşire din impas este a găsi o cale de mijloc: între reportaj şi interpretarea filosofico-simbolică a faptelor relatate. Se ştie din experienţă că nu e cea mai fericită alegere. Nici amatorii de fapte, nici cei ce preţuiesc ideile, nu vor fi mulţumiţi pe deplin. Dar asta se chiamă postmodernism, dacă nu mă înşel, Necazul este că viaţa trepidantă ne obligă ori la compromisuri, ori la tăcere. Este greu să-i mulţumeşti şi pe negustori şi pe cititori în acelaşi timp. Mai trebuie să şi trăieşti printre altele…

– Scepticus: Asta spun şi eu. Ca cititor, mă plictisesc la culme şi relatările brute de fapte cotidiene, chiar când sunt bine asezonate cu senzaţional, cu fel de fel de momente ori secvenţe prinse pe viu, – uneori cu aparatul de filmat din telefonul portativ, cu imagini mişcate, neclare dar pline de neprevăzut şi dinamism, dar şi teoretizările savant alcătuite în fraze întortochiate şi termeni greu de înţeles pentru nespecialişti, cu care ne inundă unii reporteri sau „analişti”. Problema este că şi literatura „serioasă” – cum se pretinde – alunecă între aceste extreme. Nu dau exemple… Nici despre acele personaje fără contur precis, fără personalitate, fără nici un ţel în viaţă, cum îmi pare a fi zăpăcitul acela de Erminius, nu-mi place să vorbesc…

– Erminius: Ei, frate, de mine te legi acum? Ce, eu sunt de vină că mi-e existenţa atât de anostă? Doar voi, autorii mei, purtaţi toată vina pentru nefericirile mele. şi nici măcar nu am cum să mă răzbun.

– Scepticus: Lasă, nu te necăji atât de mult, tot cititorii care nu te citesc, ei sunt cei care te răzbună. Sau mai precis, care se răzbună pe tine. Şi pe noi, de altfel.

– Sofrolianus: Cel mai lovit sunt totuşi eu, autorul, din toată povestea asta. Eu care, fie vorba între noi, mă străduiesc cel mai mult, şi tot nu-mi văd folosul trudei mele. Este nedrept, cred că trebuie să-mi schimb meseria pentru că văd că nu se poate altfel…

– Scepticus: Ei, nici chiar aşa. Ştiu bine că te răzgândeşti, până-ţi mai vine vreo idee…

– Sofrolianus: Că bine zici… Ei, iată, chiar mâine am să-ncep un nou roman… Probabil că până atunci voi rezolva eu şi problema asta…

– Scepticus: Eu mă cam îndoiesc…

FLORIN CONTREA