LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Lucia Olaru Nenati: Ordinul Ortomanilor, un eseu despre „Mioriţa”

        Mărturisesc că la vârsta şcolară, când se învăţa Balada Mioriţa, n-am înţeles foarte bine de ce e aceasta atât de valoroasă şi atât de reprezentativă pentru ethosul românesc. Doi ciobani îl omoară pe un al treilea  care vorbeşte cu o oaie şi-i dă indicaţii testamentare. Abia înaintând în vârstă şi învăţând pe viu lecţia ei practică înţelegi de ce e Mioriţa emblematică pentru români, până la concluzia că aceasta n-ar trebui să se predea la şcoli, copiilor, ci numai studenţilor la facultăţi ori la cursuri serale pentru adulţii care, trăind parabola, o pot înţelege în chip orbitor de clar. Căci de ce „se vorbiră ” cei doi ciobani, „Ca să mi-1 omoare / Pe pe cel moldovean?” „Că-i mai ortoman/ ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi… „. Adică pentru că acesta le este superior prin calităţi fizice şi morale (ortoman – adică om drept, corect, cum zice sufixul de origine greacă „orto”, prezent şi în cuvântul „ortodox”, cu sensul de dreaptă credinţă), bine făcut („feţişoara lui/spuma laptelui” ş.a.) şi prin asta apt de a-i umbri pe cei doi care nu se simt a fi în largul lor în preajma lui, ci eclipsaţi, complexaţi, stingheriţi de personalitatea sa. Asta pentru că, implicit, ei nu sunt atât de dăruiţi, de vreme ce-1 recunosc pe el a fi mai ortoman. ( Decât cine? decât cei doi, desigur! ) Aşadar, de vină e zestrea, dotarea lui morală şi fizică nativă, dar şi cea materială, dobândită ca rezultat al vredniciei sale, al capacităţii de-a acţiona constructiv, pe care ei nu se simt în stare s-o dobândească altfel, ci numai prin crimă şi jaf. Căci dacă ar putea s-o obţină altfel nu s-ar deda la păcate de moarte.

        Deci „sfânta” invidie a celor ce se simt inferiori insului de excepţie dinamizează fapta abominabilã ce constituie nucleul baladei, recunoscută ca exponenţială pentru tipologia etnică românească. Într-adevăr, aprecierea este extraordinar de reală! Încă de pe vremea lui Herodot a fost identificat acest mecanism psihologic al discordiei ce propulsează din interior existenţa neamului nostru strămoşesc şi-i produce regresul, ratarea, explicând limpede cum de un popor atât de dotat în „ortomani” nu reuşeşte să progreseze, să devină ceea ce i-ar îngădui bogata zestre genetică, aceea care i-ar fi permis mereu să se afle  printre neamurile de frunte ale  lumii.

        Această invidie ucigătoare a ciobanilor pizmuitori (fie ei 2, 8 sau 16) a zădărnicit mereu de-a lungul istoriei orice evoluţie pozitivă posibilã prin acţiunea ortomanilor. Exemple pot fi prelevate din orice epocă istorică. lată câteva.

          Ţăranii vrednici şi gospodari au fost decretaţi drept „chiaburi” de către scursurile satelor ajunse, graţie bolşevismului, în funcţii de conducere politică. Intelectualii de elită, nobilii de sânge, oamenii de caracter şi rectitudine morală ce  s-au opus invaziei roşii au fost trădaţi şi ucişi ori trimişi in Siberia tot de către conaţionalii lor animaţi de „sfânta indignare proletarã” contra celor dotaţi superior. Fără astfel de cozi de topor nici o putere străină n-ar fi putut opera decimarea populaţiei româneşti de vârfurile ei valoroase, oricât de multe tancuri ar fi avut. Numai la noi a fost posibil „experimentul de la Piteşti” prin care tot nişte românaşi de-ai noştri i-au chinuit în mod incredibil pe conaţionalii lor, studenţi, universitari, diplomaţi, miniştri, preoţi, intelectuali de elită, politicieni de mare clasă şi „chiaburi”, adică floarea ţării, producând, de fapt, o adevărată decapitare axiologică a naţiunii!.

         Şi n-a fost suficient că i-au distrus fizic şi i-au pauperizat material. „Opera” a trebuit întregită şi prin falsificarea cinică şi odioasă a imaginii lor. Toată propaganda vremii a lucrat conjugat spre a-i desemna şi desena pe cei vizaţi drept personaje monstruoase, deformate grotesc şi colorate intens în cele mai oribile culori negative, de natură a speria şi convinge firile slabe şi fără capacitate proprie de discernere, de pericolul pe care îl reprezintă aceştia, de necesitatea „legitimă” de a apăra societatea de acţiunea şi prezenţa lor. Aşadar şi ucişi şi jefuiţi şi batjocoriţi! Iar schema a continuat şi încă mai continuă să funcţioneze pe alocuri, în mod mai drapat şi modernizat.

          Un alt exemplu cronologic anterior îl constituie asasinarea lui Iorga tot de către conaţionalii săi, soartă pe care el şi-a intuit-o iar la momentul fatal a primit-o meu demnitate ştiind că „a fost tăiat un brad bătrân fiindcă făcea prea multă umbră”. Mai aproape de prezent se poate cita asasinarea lui Petru Culianu, ilustru cercetător care, continuând şi aprofundând opera lui Mircea Eliade, ajunsese cu cercetarea într-un punct foarte apropiat de rosturile creaţiei universale. Deşi nu s-a dovedit acest lucru, se bănuieşte că şi el a fost ucis de nişte conaţionali trimişi să-1 caute în Lumea Nouă spre a-i împlini destinul de ortoman, la fel ca şi pe marele scriitor Vasile Posteucă, cel atât de preţuit de Mircea Eliade, dar atât de puţin cunoscut în literatura română unde ar avea dreptul la un loc pe raftul  I. Şi exemplele se pot preleva destule precum,  de pildă, piedicile incredibile ridicate din interiorul vieţii literare româneşti în calea şanselor vreunui scriitor român de-a candida la premiul Nobel; şi în genere, mobilizarea contra vreunui creator mai deosebit  care trebuie împiedicat „să se vadă” prea tare şi astfel să umbrească orgoliile altora ş.a.m.d. Dar nu se poate evita, iar şi iar, exemplul Eminescu. Chiar dacă am face abstracţie de tot mai multele cărţi din ultimul timp ce se străduiesc cu îndârjire să demonstreze că împotriva lui a existat un adevărat şi monstruos complot, chiar dacă am presupune că toţi aceşti autori (D. Vatamaniuc, N. Georgescu, Th. Codreanu, O. Vuia, T. Cernăianu şi încă alţii) sunt paranoici şi nimic din toate aserţiunile lor nu se susţine, există propria mărturisire  a poetului în cartea ultimelor scrisori din corespondenţa lui cu Veronica Micle  în care el afirmă că simte puternica ură a semenilor lui împotriva sa. Şi, de fapt, demonstraţiile continuă nestingherite sub ochii tuturor în vremea noastră când imaginea şi personalitatea lui sunt sistematic şi ritmic atacate cu energie distructivă ca, de altfel, toţi marii creatori, supuşi tirurilor de artilerie demolatoare cu o virulenţă demnă de războaie mai mari. 

                                                                        #

        Şi cum de nu s-a apărat ciobanul moldovean deşi a fost avertizat de oaia năzdrăvană, având deci privilegiul informaţiei prealabile? Cum de-a acceptat el, pasiv şi resemnat, vitregia şi nedreptatea ce i se pregătea? Pentru că, vizionar fiind, el a înţeles întregul mecanism implacabil al superiorităţii numerice, (adică al democraţiei, nu?) şi psihologia maselor; a înţeles adică, ori ştia dintotdeauna că în acest topos nu poate fi altfel, că el este condamnat la moarte aprioric tocmai prin acest raport inegal de forţe şi dotări; că dacă nu l-ar fi omorât aceşti tovarăşi s-ar fi găsit alţii, mai mulţi, care să-1 omoare, tot din aceleaşi motive structurale, aproape organice .

         Că el n-ar fi vrut să se întâmple aşa, ci să trăiască firesc, alături de ceilalţi, urmându-şi atribuţiile normale, pământeşti, o dovedeşte tocmai socializarea sa iniţială, „înregimentarea” sa în cadrul său social, în colectivitate. Căci el plecase la drum împreună cu alţi doi ciobani să-şi ducă oile la munte, la fel ca toată lumea, cu hărnicie, cu veselie,  cu încredere si cu prietenie, probabil, faţă de ceilalţi, participând deci la viaţa lumească şi făcând tot ce trebuia ca să se evidenţieze pozitiv în cadrul sistemului ei de valori. Aşadar, se poate presupune că ruperea de aceasta nu s-a făcut fără durere, suferinţă şi decepţie, bine ascunse în sufletul său proiectat pe alte dimensiuni decât cele ale ciobanilor de rând.  

          Şi de ce singura iniţiativă a ortomanului este aceea de-a menaja sensibilitatea mamei sale de suferinţa produsă de vestea morţii lui ? Tocmai pentru că el punea înaintea propriei sale fiinţe şi securităţi mila şi bunătatea faţă de ceilalţi, de cei vulnerabili prin fragilitate sufletească şi pe care, chiar aflat în primejdie de moarte el însuşi, simte impulsul primordial de a-i ocroti. Aici se poate face racordul cu ceea ce am numit în altă parte altruismul funciar al lui Eminescu, acela care a pus mereu interesele colective, generale, ale neamului său  în mod automat, înaintea propriilor sale interese, fiind omul preocupat constant şi tiranic de ceea ce avea a da, deci de datoria sa faţă de lume şi deloc de ceea ce avea a primi.

        Mai mult de-atât, ciobanul îşi converteşte nefericirea existenţialã într-o proiecţie cosmic-edenică şi compensatoare în care moartea năprasnică devine o mireasă angelică, prefigurând parcă intrarea în mit şi prin aceasta, curăţirea de noroiul vitregiei pământeşti care nu-1 mai poate atinge acolo sus, printre stele, adică printre entităţi simbolic-transcendente („Iar eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece)

          Atât doar, că la nunta sa, la această dispariţie grotescã, „a căzut o stea”, adică a dispărut din zarea telurică unul dintre cei aleşi, cei puţini,  însemnaţi de soartă să fie deasupra lumii.

                                                            *

 

                                                      *           *

            Ei, ortomanii, oameni drepţi fizic şi moral, întrupări umblătoare ale kalokagathiei greceşti, nu se adună niciodată împreunã pentru a complota, nici măcar întru apărare. Dintotdeauna numai cei răi s-au unit în scopuri distructive, adică au format mafii (găşti, tabere, clici ş.a.m.d.). Cei buni n-au făcut-o niciodată, rămânând astfel izolaţi şi uşor de anihilat. Ce imbatabilă ar fi o grupare de ortomani! Ei îşi sunt însă lor înşile suficienţi şi sunt preocupaţi doar de-a lucra întru zidire, nu întru distrugere. Şi nu se preocupă să facă ceva nici măcar pentru cunoaşterea imediată a acelei zidiri şi a propriului sacrificiu. (Şi aici, exemplul eminescian se impune tiranic. Căci nu putem ignora faptul că Eminescu, spre deosebire de atâţia alţi scriitori pentru care publicarea este un ţel suprem, nu şi-a publicat el însuşi nici o carte!)

         Ori, un sacrificiu nu e deplin dacă nu este cunoscut, propagat şi subordonat unui scop important, înalt pe plan axiologic şi care-şi sporeşte valoarea cu fiecare jertfă dedicatã lui. Toate vieţile sfinţilor confirmă această aserţiune. Mucenici şi muceniţe s-au jertfit fără frică pentru mărturisirea credinţei, pentru întărirea şi propagarea ei.

           Ciobanul mioritic, ortomanul, nu lasă vieţuitoarei năzdrăvane care-i va supravieţui ca purtătoare de mesaj, o misiune de răzbunare şi nici măcar de mărturie directă a omuciderii la care urma să asiste. Ci doar transfigurarea întâmplării reale în parabolă cu dimensiuni cosmice, cu simboluri mitice, înţelegându-şi, adică, exemplaritatea şi fiind preocupat doar de încifrarea, păstrarea şi transmiterea mesajului esenţial către universalitate, în atemporal. Şi prin prisma aceasta se impune evidenţa că  Eminescu este un ortoman.

 

       Precum toate marile creaţii simple ale meta-istoriei (miturile orale, Biblia, dar, aşa cum am încercat să demonstrez în diferite rânduri, şi opera eminesciană) şi Mioriţa este – păstrând proporţiile – nimic altceva decât un mesaj conceput într-un limbaj cu sensuri etajate, cu trepte de înţelegere. Un prim etaj, aflat la vedere, era adresat accesibilităţii simple, primare, a omului străvechi; apoi, un alt etaj încifrat purtând conotaţii majore, esenţiale despre natura umană, despre rostul existenţei sale în lume, adevăruri ontologice şi filozofice accesibile doar omului evoluat, cu spiritualitate elevată şi apt de-a percepe şi reprezenta simboluri şi abstracţiuni. Mergând mai departe cu descifrarea  mesajului esenţial al acestei scrisori de peste timp ce aştepta să vină maturitatea intelectuală a omenirii ca să poată fî înţeles, putem decoda  şi un alt răspuns la întrebarea care ne frămîntã de când spiritualitatea românească şi-a întrupat gânditori cu capacitate autoscopică: de ce un popor atât de înzestrat, o placentã de genii, rămâne în urma altor popoare mai puţin înzestrate, într-o umilitoare sărăcie, ancilaritate şi ineficienţã sisificã ?

            Reluând, aşadar, ideea, credem că răspunsul pe care îl dă mesajul Mioriţei la aceastã întrebare este simplu şi limpede: pentru că  demografic, în această comunitate (ca şi în altele, desigur) există  ortomani, dar  şi agresori distructivi ai acestora, în proporţie de 1/2 în exemplul de faţă, dar, de fapt, în proporţie simbolicã de unicat/pluralitate  într-un eşantion statistic lărgit.

       Aşadar ortomanul (ce minunatã definiţie a geniului, a insului excepţional, „outstanding”, cum se spune în mult adulata azi limbă engleză!) este, fireşte, minoritar şi expus distrugerii în plan concret de către forţa adversă a altor indivizi majoritari. Valoarea şi perenitatea lui se manifestã însă în planul superior al simbolului esenţial, de cuprindere şi înălţime cosmică, universală: „Şi-i spune curat /Că m-am însurat/ Cu-o mândră crăiasă/A lumii mireasă.” Deci o mireasă (puritate sublimã, purtătoare de virtualităţi generator-pozitive infinite) a întregului univers, nu numai a unui segment concret şi limitat de real, nesemnificativ. Aşadar, moartea sa este doar o plată anticipată în plan pământesc a unei nuntiri universale cu mireasa-esenţă a întregii lumi. Ortomanul îşi acceptă deci sacrificiul, tocmai ştiind că-1 va transforma într-o semnificaţie esenţială, majoră şi poate, prin nobleţea sa exemplară, blând mustrătoare şi astfel corectivă şi aducătoare de mântuire.

        Am auzit de elevi care, învăţând Mioriţa, şi-au întrebat profesorii cu indignare juvenilă de ce, ştiind ce-1 aşteaptă (deci fiind avertizat), ciobanul mioritic n-a luat nici un fel de măsuri de apărare, de preîntâmpinare a agresiunii, de anticipare a ei printr-un atac al lui preventiv  asupra tovarăşilor săi nemernici care, luaţi prin surprindere, ar fi putut fi doborâţi. Dacă ar fi procedat aşa dacă, informat din vreme şi indignat de ticăloşia confraţilor lui, s-ar fi răzvrătit contra lor, luptându-se  cu ei şi dovedindu-şi superioritatea prin forţă în luptă fizică, (lucru foarte posibil în cazul unui ins supradotat ca el!) atunci Mioriţa a fi fost o baladă eroică de vitejie, vecină cu Chanson de Roland, cu Niebelungenlied ori cu El Cantar de Mio Cid. Ar fi fost, adică, balada emblematică a altui popor, nu a celui românesc. Dar decurgând în felul ei ştiut, Mioriţa înscrie în patrimoniul universal o entitate arhetipală românească.

           Răspunsurile profesorilor ca, de altfel, râurile de cerneală care au curs pentru interpretarea acestei balade, s-au îndreptat spre sublinierea filozofiei de resemnare în faţa sorţii, un fel de Weltanschauung al pasivităţii şi supunerii faţă de daturile acesteia, resimţite ca implacabile şi fără alternative. Aşadar, o decodare adusă, din păcate, până în vecinătatea peiorativã a inferiorităţii tipologice a poporului român faţă de alte popoare. Un altfel de răspuns la această întrebare, tot printr-o întrebare,  poate fi acesta: Dar oare Isus Hristos de ce nu s-a apărat de schingiuitorii săi, fiind fiul lui Dumnezeu şi arătându-şi de atâtea alte dăţi puterile supralumeşti? De ce s-a lăsat el batjocorit, crucificat şi omorât de oamenii pe care-i ajutase atât, în loc să-i lovească năprasnic, eliberându-se ?

         Toată naraţiunea simbolicã a Noului Testament tocmai asta arată: că jertfa asumată a lui Isus a fost deliberată, anterior cunoscută, acceptată şi închinatã unui scop major, ulterior, imposibil de înţeles imediat de către actanţii şi martorii evenimentului într-o accepţiune simplă, primară. Jertfa sa a fost închinată mântuirii prin asumarea suferinţei, prin ridicarea acesteia într-un plan superior, spiritual şi universal şi prin aceasta, generatoare de mutaţie psihologicã majoră în evoluţia neamului omenesc, aflat până atunci într-un stadiu de reactivitate violentã, vindicativă, încă nu prea departe de animalitate.

          Revenind la ciobanul ortoman, este de mirare cât de puţin  s-a făcut până acum această asociere atât de evidentă, între atitudinea sa şi cea  christică, între pasivitatea lui vizionară în faţa agresiunii primare şi cea a Mântuitorului în faţa crucificatorilor săi. Căci atitudinea ciobanului este aceeaşi şi subordonată oarecum aceluiaşi tip de finalitate: ca jertfa sa, acceptatã aprioric, să slujească unei înnobilãri simbolice prin ridicare în absolut, ca împlinirea refuzata în plan pământesc să slujească împlinirii în transcendent. (Din nou, abisul sufletesc-spiritual  eminescian din care s-a nutrit Luceafărul adastă prin preajmă!)

       Venind din străvechimi imemoriale, parabola Mioriţei, deşi nu cuprinde în naraţiunea ei trimiteri explicite la exemplul biblic, este cu atât mai mult o dovadã imbatabilã a naturii creştine primordiale a poporului român. Aceasta exact prin atitudinea şi acţiunea exemplarã a ortomanului românesc, care nu înseamnă – aşa cum simplist s-a acreditat şi s-a perpetuat până la schematizare – supunere pasivă şi resemnare, ci vizionarism larg, de-o cutremurătoare înălţime şi cuprindere, orgoliu blând şi pozitiv al superiorităţii sale, conştiinţă a capacităţii de jertfă pentru un scop nobil şi a misiunii sale de-a servi acest scop; ştiinţă a formulării mesajului despre scopul şi înţelesul jertfei sale şi prevederea de-a încredinţa acest mesaj vietăţii năzdrăvane ce trebuia să-1 transmită în chip apostolic nu numai mamei sale, ci întregii lumi.

          Prin acestea cât şi prin mila faţă de mama sa, prin preocuparea prioritară de-a o feri pe ea de suferinţã şi nu de-a se apăra pe sine de sacrificare, poate mai mult decât prin oricare alt exemplu oferit de autohtonismul ortodoxist al lui Nichifor Crainic, cel ce-a conturat cel mai limpede profilul lui „Isus în ţara mea”, se demonstrează de la sine şi fără putinţă de tăgadă, natura creştină a poporului român. Chiar dacă n-am fi aflat teoria creştinării sale încă de la formare, fie numai şi prin exemplul conţinut şi transmis de balada Mioriţa, putem avea o dovadă a tipologiei implicit şi nu explicit creştine a acestui neam.

             Aducând arguţia în aria filozofică românească, putem spune că mesajul mioritic este o replicã avant la lettre la disperarea paroxistică cioraniană care nu-şi află soluţia tocmai pentru cã filozoful nu voia să întrevadă varianta evadării şi împlinirii prin credinţa în Dumnezeu, ci o combătea,  servindu-se de armele fatalmente limitate ale argumentelor logicii omeneşti, care, oricât de valoroase, de pertinente, nu-i puteau aduce decât clar-obscurul unui orizont finit şi apăsător, sufocat în miasmele acre ale pesimismului, incapabil să-l străpungă precum ciobanul mioritic spre a survola în stratosfera luminoasă şi infinită a universalităţii în care ortomanul ajunge propulsat de combustibilul milei şi jertfei mântuitoare. Chiar dacă nu  o face explicit şi nu conştientizează acest exemplu, Cioran simte însă disperarea în faţa acestui raport dintre ortomani şi multiplii săi agresorii.        

              Încheierea acestui excurs aduce aproape ideea că  blestemul ancestral al invidiei mioritice, al acestui adevărat „sindrom mioritic”, nu poate fi învins decât doar prin conştientizarea acestei tare etnice şi prin exorcizarea ei deliberată şi lucid superioară. Căci poate că finalul acestui mesaj ancestral cu trepte cronologice de decodare trimis  nouă, românilor, poate de aceeaşi instanţă ce a formulat, codat şi trimis lumii şi cărţile sfinte, asta înseamnă: că atunci când îi vom înţelege şi decoda esenţa vom putea găsi rezolvarea în mod superior prin depăşirea deliberată şi voluntară a infirmităţii comportamentale  secerătoare de excelenţe. De fapt, aici e foarte aproape şi mesajul lui  Thomas Carlyle  despre capacitatea naţiunilor de a-şi produce, recunoaşte şi sprijini eroii, ca principală condiţie a propăşirii şi chiar supravieţuire a acestor naţiuni. Dacă mai cercetăm în memoria livrescă a veşnicului intertextualism în care trăim  mai găsim şi o aserţiune asemănătoare a lui Nietszche şi tot aşa mai departe.

          Şi poate s-ar putea astfel visa şi la constituirea unui Ordin al Ortomanilor ce-ar aduna laolaltă floarea axiologică a kalokagathiei româneşti ce-ar rezolva şi problema cronică a crizei de lideri naţionali organici şi reprezentativi  (cauză a atâtor dezastre în timp!) şi-ar aduce  acestei naţiuni o propăşire inimaginabilă !  

                                                                         LUCIA OLARU NENATI

P.S. Mulţumesc celor ce,  nu o dată,  „se vorbiră şi se sfătuiră la apus de soare” ca să mă omoare în plan moral, intelectual, profesional  şi social, (şi fizic, în ultimă instanţă, prin posibilele repercursiuni ale acestor lucruri asupra sănătăţii!) pentru inspiraţia pe care mi-au provocat-o fără voie prin demersurile lor, sâmbure concret, pornind de la care am avut din interior, mutatis mutandis şi păstrând proporţiile, viziunea şi revelaţia eseului de mai sus. Până acum am mulţumit vrăjmaşilor mei numai în poezie pentru acţiunea lor mie mobilizatoare şi creatoare, acum o fac şi la capătul unui eseu pe care mă bucur de-a mă fi hărăzit Dumnezeu să-1 scriu eu. Dacă vor continua să mă stimuleze în acest fel, ei vor binemerita probabil mulţumiri pentru încă multe revelaţii prin care va trebui să mă apăr de agresiunea lor, transformând-o în creaţie.

____________________________________ 

1. Variante ale acestui eseu a fost  publicate în: Viaţa românească, Bucureşti, Lumină lină, New York, Hyperion, Botoşani, Literatură şi artă, Chişinău, precum şi în Operaţie pe cord deschis, Antologia textelor premiate la Concursul Naţional de Literatură „Nihil sine deo”!, ediţia I, Braşov, 1997, la care a primit, alături de Eseu despre cruce,  Premiul Mira pentru eseu.

 2. „Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte în afară de tine”…Te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta este singurul reazem al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.!” Scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle din februarie 1880, în:  Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu –Veronica Micle, Editura Polirom, 2000, pag. 92.

Anunțuri