LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Nicolae Dan Fruntelată: „Biografia sufletului“

Locul natal este ochiul prin care iei cunoştinţă de ţară şi de lume şi, în acelaşi timp, iei cunoştinţă de tine. Sprijinii de cuvinte şi de imagini, căpătând o identitate şi o memorie. Este, cred, punctul de origine şi, totodată, punctul final al unui crez al scrisului. Gând cuprins în fascinanta teorie a lui Blaga şi împlinit în metafora satului naşterii noastre. Întrebarea la care mi se cere să răspund are de aceea un răspuns aşteptat. În poezia pe care o scriu se află, îmi place să sper, neostentativ, locul meu natal din sud, sat de câmpie botezat cu numele prinţesei brâncovene Bălaşa, dungă de grâu respirând spre departele său care e Dunărea. Un „deal îndelungat” adică o aspiraţie continuă spre ridicarea spaţiului orizontal al câmpiei nesfârşite şi toride într-un punct înalt de sublimare, gest ce se poate întâmpla numai în vis. Acolo s-a trăit numai copilăria, vârstă de amintire limpede şi versul mi se întoarce la ea ca o speranţă, pe care nu ţi-o poate lua nimeni. Satul din mine a mers cu mine în oraşe, apărându-mă de zgomot şi de risipire. Îl simt mai ales toamna, în dimineţile care au gustul de-atunci. Şi nu mă voi dezice niciodată de el, pentru că mi-a dat cuvintele şi, mai ales, mi-a dat legile de judecare a vieţii în care cred. În ciuda „teoriilor” de ultimă oră care ţintesc universalizarea rapidă şi forţată a sentimentelor, lucru ce-mi aminteşte prin asociaţie gustul fad al fructelor din culturile artificiale. Ai mei s-au adunai din trei izvoare: de lângă Desnăţuiul subţire şi tăcut care se duce ca într-un blestem spre Dunăre, de la Busu, din stirpea căpitanului Vladimiresc Pârvu Fruntelată, de la Balta de sub munte, pământul bogat doar în păduri şi legende cu aur sârbesc şi cu haiduci supăraţi pe lume.

M-am născut în satul românesc Bălăciţa din Mehedinţi şi dacă amănuntul acesta biografic se simte sau se va simţi în versurile mele, nu mă voi ruşina niciodată ci, dimpotrivă, mă voi bucura ca de o datorie împlinită.

Pornind de la aceste „sentimente biografice” pe care le-am mărturisit într-o carte, nu vreau decât să argumentez într-un fel ideea care ne-a unit pe noi cei care am lucrat în anii ’80 sub semnul revistei „Luceafărul”.

Dincolo de ideologii, de servituţile unui timp disperat şi dur, noi am adus şi am apărat nişte biografii româneşti în faţa unor detractori cinici ai spiritului naţional. Să fie clar: am apărat prin cuvânt, nu cu parul şi lucrul acesta îl poate observa orice cercetător obiectiv al perioadei. Dar asta nu e treaba noastră, ci a celor care vin, au venit deja. Şi am avut o adevărata revelaţie când am cunoscut un tânăr, asistent universitar la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti, care mi-a spus că îşi finalizează o lucrare de doctoral pe tema protocronismului românesc. De ce protocronismul?  – l-am întrebat şi răspunsul acestui om care avea în 1989 vreo 12 ani a fost limpede: Pentru că a fost singura mişcare culturală de substanţă între 1944 şi 1989.

Iată că răspunsul începe să se dea. În ciuda petardelor aruncate de justiţiarii de duzină care au încercat să-şi transforme cârteala în operă.

Şi în anii noştri postrevoluţionari au redescoperit internaţionalismul proletar, acela care a otrăvit anii ’50. Botezându-l europenism şi atlantism şi căutând, în numele acestor pseudo-concepte, să anuleze tot ce a fost valoare românească.

Dar timpul ne va judeca şi pe ei şi pe noi şi va aşeza pe fiecare la locul său. Pentru mine, oriunde ar fi acest loc, va fi acasă, aici unde am rădăcinile mele. 

NICOLAE DAN FRUNTELATĂ

Anunțuri