LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Victor Martin: „Filozoful sub apă“

Filozofia lui Emil Cioran este bazată pe paradox şi, în acelaşi timp, paradoxală. Nu orice filozofie bazată pe paradox e paradoxală. Filozofia lui Cioran e paradoxală în mod existenţial, ca viaţa însăşi. Faptul că e o filozofie paradoxală, e mai greu de înţeles, dar, de multe ori, nu contează înţelegerea, ci tocmai neînţelegerea. O anumită formă de ascundere a raţionalului, ascunderea în intuitiv, cristalizează priza la public.

 Plictisul lui Cioran e un fel de antiplictis; nu are nimic a face cu decadentul. Emil Cioran te face să-l înjuri, tocmai pentru a-ţi stârni curiozitatea. N-ai nici un chef să vorbeşti despre el, ci despre filozofi mult mai mari sau interesanţi, dar, totuşi, o faci. E ca şi cum ai prefera o mică insulă în Marea Egee, în detrimentul marii Grecii. Atomul poate fi mai greu de disecat, mai paradoxal decât întregul Univers, dar e mai interesant să faci asta.

Pentru a afirma inconvenienţa existenţei, poţi să te ascunzi în spatele paradoxului, poţi chiar să-i sondezi profunzimile, acesta fiind un truc foarte reuşit pentru a-ţi vinde marfa, adică pe tine, ca filozof. Pentru a fi un bun filozof, trebuie să intuieşti ceva deosebit în interiorul tău, raportat la realitatea înconjurătoare, şi îţi trebuie şi o inteligenţă nativă de excepţie pentru a sonda acest ceva deosebit. Şi, bineînţeles, îţi trebuie sila de a fi chiar şi filozof.

Emil Cioran a fost un gânditor sub apă, paradoxal. Ca să te adaptezi la modul său de abordare a realităţii, trebuie să te scufunzi, alături de el, în adâncurile lichide ale gândirii, fără costum de protecţie. Revenirea la suprafaţă nu e grea, ci imposibilă. Filozofia lui e o veşnică Atlantidă cu care, dacă ai dispărut, nu mai exişti sau nu mai eşti tu, cel de mai înainte. Asta e filozofia, o scufundare fără întoarcere în cele ale gândului, până la înecul total. Paradoxul place pentru că duce filozofia spre poetic, îndepărtând-o de modul sistemic, ingineresc, de gândire.

În mediul său lichid de gândire, cel al inteligenţei, lenea şi plictisul sunt benefice, dar, în realitatea întâmplătoare, aerospaţială, nu se poate retrage fiecare în colţul lui de lume; nu avem atâtea colţuri de lume şi, chiar dacă am avea, nu există prea mulţi indivizi care să fugă de gălăgia turmei. Nu au mulţi inteligenţa asta.

Renunţarea la cultură şi la ambiţii e un paradox în sine. Dacă un filozof ar renunţa la ambiţia de a spune ceea ce crede, ar dispărea, nu ar mai fi deloc filozof. Ce poate fi un filozof fără cultură? Un corp scufundat în apă; apa dezlocuită de el nu ar fi nici o filozofie.

Aşezat pe culmile propriei sale disperări, filozoful se întreabă de ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. Păi, dacă tot ne-am dat jos din copac…trebuie să trăim aceat paradox filozofic al filozofului, semnalizarea către izolare şi agnosticism şi virarea către viaţă socială şi gândirea profundă. Ne întreabă dacă nu vrem să fim nihilişti, ne propune să fim nihilişti, ne spune că e bine să adoptăm o astfel de atitudine, iar el, filozoful, se dă la fund şi îşi vede de cultura lui. Pentru noi, zgomotele şi complicaţiile existenţei mărunte nu sunt bune; ne trimite undeva, cine ştie unde, cu ambiţiile noastre, cu tot, să rămână numai el cu zgomotul şi complicaţiile vieţii din mijlocul Parisului.

Între singurătatea din mijlocul deşertului şi singurătatea din mijlocul bibliotecii, Cioran a ales singurătatea unei mansarde, cu deşertul cerului desupra capului şi cărţile împrejur, asigurându-şi posibilitatea de a scoate ideile din el şi de a le alimenta cu ideile înaintaşilor. Filozoful acumulează biblioteci şi merge ca Iisus, în deşert, să le pună în ordine. Merge să propovăduiască nimănui şi sieşi. Rămâne în deşertul social să citească, să dialogheze la cafenea şi să se convingă singur de ceea ce n-ar vrea să convingă pe alţii. Filozoful se înscrie pe linia singurătăţii, pe care singur şi-a trasat-o şi neagă toate aceste metode de lucru cu gândul. În mijlocul lor, nu se simte în apele lui, dar, negându-le, le acceptă pe alt plan, într-o altă stare de agregare.

Ca să fii un mare nimeni, trebuie să conştientizezi acest lucru şi să găseşti mijloacele necesare pentru atingerea scopului propus. Unii îşi propun să fie cineva, alţii îşi propun să fie nişte nimeni. Autoeliminarea conştientă, filozofică, poate avea cauze diferite: fie nu poţi ajunge cineva şi îţi propui să nu devii nimic, fie nu poţi ajunge cineva şi atunci îţi propui să devii un altcineva, adică o negare a celui care puteai fi încărcat de succes. În ambele cazuri, te uiţi cu orgoliu în oglinda apei, te încarci de narcisism şi te cufunzi în tine însuţi, în imaginea a ceea ce ai fi vrut să fii. Dacă nu reuşeşti o imagine grandioasă, măcar încerci o imagine deformată, greu de înţeles, paradoxală. Pentru asta, cel mai sigur truc e să-ţi arogi dreptul de a refuza ceea ce ţi s-ar putea da şi nu ţi se dă, începând prin a refuza nişte biete premii literare nefolositoare. Cine acceptă tot timpul, îşi formează o imagine banală de întreţinut al realităţii şi îşi strică imaginea de sub apă a posterităţii. Uneori, viitorul ţi-e mai folositor în prezent decât prezentul. Prezentul nu se ştie ce viitor creează, dar orice viitor posibil poate modela interesul pentru prezent şi prezentul pentru interes.

Ca să-i poţi sfătui să se retragă în colţul lor, e bine să te închizi pentru alţii, iar pentru a nu părea fals, trebuie întâi să te închizi pentru tine însuţi. Cel mai uşor mod de a nu te chinui să citeşti în adâncurile sufletului cuiva e să spui că nu are nici un rost să faci acest lucru, că nu are nici un rost să-i luminezi destinul. Dacă interlocutorul e opac, cum se întâmplă de cele mai multe ori, invocarea e şi mai plauzibilă şi nu sună ca o scuză.

E foarte comod să alegi singurătatea, să nu luminezi pe nimeni primprejur, dar nu e deloc practic. Singurătatea poetică, romantică, filozofică, duce, automat, la singurătatea agonică. Unii au curajul să înfrunte agonia, alţii nu. De fapt, nici nu se ştie prea bine ce e curajul, înfruntarea singurătăţii sau curmarea sa bruscă şi brutală. Părerile sunt împărţite şi le împarte fiecare după interes sau după cu i-e felul. Filozoful se întreabă dacă mai pot exista mângâieri în momentele din urmă, fiindu-i uşor să ia subiectul de la bază. Paradoxal, chiar dacă recunoaştem faptul că singurătatea din urmă nu poate fi consolată de nimeni şi nimic, ne mai rămâne totuşi să spunem că mai există câte o posibilitate; negarea totală dă şi ea o speranţă, afirmă şi ea ceva, chiar şi la nivel de posibil a fi.

Să te stingi undeva, nevăzut de nimeni, e pudibonderie existenţialistă. Poţi fi singur la un capăt de lume şi, totodată, poţi fi singur în mijlocul mulţimii. Din două motive: mulţimea poate fi atât de imensă, încât să nu mai contezi sau gradul de indiferenţă socială poate atinge un prag atât de critic încât individul să fie ca şi inexistent.

 Filozoful se întreabă de ce omul nu are eroismul infinit de a se retrage undeva, în singurătate, unde să se stingă în linişte. Nu are această atitudine deoarece eroismul este al inconştienţei, iar stingerea e o luptă în care fiecare vrea să fie erou. Lupta cu viaţa e lupta cu timpul, iar curgerea timpului e esenţa fricii de viaţă. Frica de viaţă e chiar o continuă frică de moarte. Când te naşti, viaţa e prima boală pe care o contractezi. Restul timpului nu e altceva decât o luptă continuă şi oblojirea rănilor. Marii luptători sunt cei mai mari fricoşi. Frica stă la baza tuturor actelor de eroism. Culmea e că şi aceia care fug de lupta cu viaţa, cum a fost marele filozof, tot nişte fricoşi sunt. E ca paradoxul care spune că adevărul e o minciună.

 Să te lupţi o viaţă întreagă să-ţi creezi o imagine, pentru a o strica la final, paradoxal, nu înseamnă că ai fost conştient, ci, dimpotrivă, inconştient. Tocmai pentru că te lupţi tot timpul se faci mari bravuri, viaţa conţine un volum mare de inconştienţă. Sunt puţini cei conştienţi de acest lucru, pentru a adopta o stingere la fel de conştientă. Unul dintre aceştia a fost chiar filozoful Emil Cioran; a fost opţiunea lui de a renunţa la luptă, dar retragerea din zgomotul înconjurător, tot din eroism o faci. E plină filozofia lui de astfel de paradoxuri.

Suntem separaţi de tot ce ne înconjoară, indiferent dacă suntem între lucruri sau în afara lor, undeva, departe. Depinte de percepţie. Distanţele se percep diferit. Tot ceea ce nu este, ca şi tot ce este, poate fi, în acelaşi timp, accesibilul, ca şi inaccesibilul; nu oamenii stabilesc criteriile, ci doar legile după care ar putea funcţiona aceste criterii.

 Nu ne poate spune nimeni dacă frica este fuga de luptă sau lupta însăşi. De frică, poţi fugi sau poţi sări în mijlocul bătăliei. Războiul e frica de luptă; planeaza tot timpul, deasupra noastră; tot timpul în care este pace.

Nu putem şti dacă moartea în singurătate e mai cruntă decât moartea între semeni din două motive: singurătatea e relativă şi nu ştim ce e viaţa; moartea, nici atât. Concepem viaţa ca pe o succesiune de evenimente şi ne-o facem cum vrem, după cum ne e felul sau după cum ne pricepem. Ne revoltăm când alţii vor să ne facă viaţa sau ne supunem legilor lor. Cei mai revoltaţi fug în singurătate, în filozofie, şi au impresia că au scăpat. Paradoxal, n-au scăpat; trăiesc evenimentele care ar fi putut să-i marcheze chiar mai acut decât dacă i-ar fi marcat direct. Singurătatea e ca o scufundare în apă; eşti nevoit să respiri aerul respirat de ceilalţi, dar din butelie. Fugi de neantul lumii, măsurat în kilometri cubi, pentru a-ţi crea micuţul tău neant de câteva zeci de centimetri cubi, în care să filozofezi, mai mult sau mai puţin neştiut.

Şi te întrebi pentru ce suferă unii? Ai putea crede că unii suferă pentru că sunt mai aproape de conştienţă, ca să simtă că trăiesc. Nu e adevărat; aceştia sunt mai aproape de inconştienţă, mai mult sau mai puţin clinic. Mulţi suferă pentru că nu au ce se face, li se impune durerea, şi fug, dar fuga nu le rezolvă problema; singurătatea accentuează durerea.

Excesul de raţiune, care e acelaşi lucru cu lipsa raţiunii, scoate din rândul lumii o categorie de aleşi, pentru a-i obişnui cu fel de fel de torturi. Aceştia nu ispăşesc pe nimeni de păcate, atâta timp cât nu are nimeni treabă cu păcatele unora, altora sau tuturor. Aceştia pot, cel mult, ispăşi păcatul de a fi, de a fi legaţi de o societate sau alta şi de a se obişnui cu micile torturi ale tiparelor legilor, mai mult sau mai puţin aberante.

Fiind ştiut că nevinovatul simte mai acut suferinţa, tortura de fiecare zi, religia e cea care şi-a asumat rolul de a găsi inconştienţi care să menţină suferinţa la cote acceptabile, dar mai înalte; ea dă o justificare de valoare în fenomenul suferinţei, o fundamentare a suferinţei pe o ierarhie de valori. Inchiziţia, pogromurile, războaiele, crimele monstruoase, bestialitatea, fac acceptabilă suferinţa zilnică. Pentru că suferinţa n-are nici o justificare raţională, cei conştienţi nu o înţeleg, iar cei inconştienţi n-o conştientizează.

Emil Cioran susţine că nici existenţa n-are vreo justificare raţională. Dacă ne îndepărtăm puţin de existenţialism şi de individualism, putem spune că, totuşi, existenţa are măcar justificarea de a ne face să ne gândim la aceste lucruri, în context mai larg, de grup. Dacă filozoful se retrăgea măcar în singurătatea sinelui, despre ce filozofie cioraniană mai discutam noi acum?

Existenţa, ca şi suferinţa, o formă exacerbată a existenţei, nu are nici o justificare, până îi găseşte omul una; desprins de animal sau, dimpotrivă, pentru a-şi afirma animalitatea, omul găseşte cel mai repede justificări. În faptul de a fi poate să nu existe nici o justificare, dar există o justificare în faptul de a gândi, care ne poate face să imaginăm orice origine a faptului că suntem, ceea ce dă o justificare tocmai faptului de a gândi.

Există Dumnezeu prin însuşi faptul că există omul, care să-l imagineze ca existent, pentru a găsi o justificare a faptului că e. Dacă n-ar exista un creator, nu ar exista nici obiectul creaţiei sale, fiinţa umană, care să-l imagineze. Chiar dacă am relua cercul la nivelul negaţiilor, adică omul nu există pentru că nu are cine să-l fi creat şi, dacă nu există, nu poate afirma un creator, care neexistând, etc., nu facem altceva decât să schimbăm polul, de la materie la antimaterie, de la gând la negând, de la pozitivism la nihilism. Omul e limitat; dacă nu-şi fabrică o iluzie, cum este aceea a originii lui, înnebuneşte. Dedat iraţionalului, devine capabil de o serie de acte de eroism, bineînţeles, inutile şi ele, şi ajunge exact acolo unde spune filozoful, la nefiinţă şi la triumful ei final. Cu un mic amendament: nefiinţa nu este singura realitate absolută. Realitate absolută nu există. Totul e relativ. Paradoxal, rezultă că este relativă chiar şi relativitatea şi am putea trage concluzia că, dacă relativitatea e relativă, afirmăm absolutul. Ei bine, nu-l afirmăm; afirmăm doar un grad inferior de relativitate. Nu ajungem la absolut; absolutul e doar o tendinţă, o speranţă a fiinţei gânditoare.

Paradoxul în care s-a plasat Emil Cioran e faptul că ideile îţi vin când faci ceva cu mâinile, nu cu capul. Nu trebuie să ne gândim neapărat la spălatul vaselor sau la sfărâmatul pietrelor cu barosul; putem să ne gândim doar la fumatul unei ţigări. Ţigara, ca şi cartea din hârtie, are o mare încărcătură ideatică.

Când a plecat din România, filozoful Cioran s-a întrebat, poate, pentru cine să mai scrie dacă în ţară nu mai e nimeni; nimeni demn de interes. Când a ajuns în străinătate, s-a întrebat, poate, pentru cine să scrie dacă şi Occidentul începe să se golească. Şi totuşi a scris. Poate din plictiseală, poate din dorinţa de a aştepta din timp moartea, liniştit, să n-o deranjeze prea mult. Filozofia nu vindecă decât un suflet deja sănătos. 

VICTOR MARTIN