LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Victor Martin: „Sindromul Cioran“

Acest sindrom ar putea fi definit ca fiind exacerbarea sensibilităţii în faţa a ceea ce este rău împrejurul nostru.

E posibil ca scriitorul şi filozoful Emil Cioran să nu fi conştientizat faptul că a avut semnele unui sindrom pe care l-au avut şi alţii, dar nu atât de total încât s ă pară a fi imaginea în oglinda zilnică a acestuia. Mutarea într-un mediu civilizat a obiceiului ţărănesc de a crea un areal strict, format pentru un singur individ, şi frica de a-l mai pă răsi vreodată e o explica ţie prea simplistă. A fi „apatrid” nu înseamn ă să te găseşti, împreună cu mansarda, parcul, cafeneaua ş i întreaga ta faună de prieteni pe cuprinsul unei ţă ri sau în mijlocul unui oraş.

Cetăţeanul nici unei ţări poate fi cetăţeanul ţării oricui, după cum i se arat ă. Din cauza asta, nu a dat niciodată detalii despre autoexilul său la Paris. Pentru mulţ i, să creezi mister în jurul tău, fără un scop anume, e un lucru greu de înţeles. Chiar ş i în timpul capitalismului românesc, au fost ani în care experimentele s-au făcut pe oameni, nu pe politicieni; e posibil ca filozoful să fi prins un astfel de an.

Nu s-a confesat niciodată cu adevărat despre p ărăsirea total ă a unei comune transilvane, unde se putea trăi idilic sau unde se putea face o vacanţă de vis. Conştient sau nu, unii oameni simt acut faptul că nu s-au născut unde trebuie şi se aşeaz ă acolo unde cred ei că destinul ar fi f ăcut bine să le deschidă ochii. La cei loviţi de acest sindrom, ră dăcinile şi nostalgiile nu exist ă; nu există decât neor ădăcini ş i neonostalgii, create chiar de ei înşişi.

Nici România nu era prea rea pe vremea lui Cioran; se putea trăi bine, iar legislaţia îţi permitea, dac ă făceai un mic efort, s ă ajungi chiar cineva. Exceptând negativiştii, în România interbelică, doar cine era prost sau leneş nu făcea ceva, numai că, pentru Emil Cioran, nu acesta era locul în care i-ar fi plăcut să tr ăiască. Traiul bun reprezint ă mult prea puţin pentru unii oameni. Din cauza asta, a scris pentru sine, aşa cum ar fi scris pentru francezi, iar aceştia au crezut că scrisul cioranian îi vizeaz ă şi l-au premiat. Din păcate, ştim cu to ţii, în Franţa, premiile se dau din cauza tradi ţiei unei foarte bine organizate politici editoriale.

De curînd, am putut auzi următoarea frază : „Dacă tot n-am avut şansa s ă trăiesc în str ăinătate, mă car să mor acolo”. Cioran a avut şansa să trăiască în Franţa. Ce rost ar mai fi avut să moară în România? Sindromul creat de Cioran se manifestă acut abia azi. Fuga de mizerie, de prostie, de mitocănie, de demagogie, de hoţ ie, de politicianism, de ingineria financiară, arată că acestea au învins. E adevărat, în Franţa poţi fi arestat pentru orice nimic, dar există neşansa mai mare ca, dacă mai stai mult pe acolo, să ajungi directorul închisorii. Directorul vastei puşcă rii numite România poţi ajunge mai greu. La noi, unde se mănâncă prin reprezentanţi, e greu să ai scaunul t ău. Mult mai grav e faptul absurd că s-a ajuns şi la munca prin reprezentanţ i. Românii se nasc tot mai egali, dar, ce păcat: tot mai egali cu zero.

Dacă n-aveţi de lucru, veniţi în România! Aici, e adevă rat că factorii de decizie nu muncesc, dar, dacă fac asta, o fac pentru popor. Dacă aveţi, mergeţi în Franţa, pe urmele lui Emil Cioran!

Dacă priveşti în ansamblu, nici acum nu e prea rău în România, dacă ai pielea groasă pe obraji. Un scriitor sau un filozof, însă, nu are pielea groasă, el percepând micile înţ epături zilnice ca pe un afront personal. Oamenii care scuipă pe jos, fotbalul ca religie, mânc ătorii de seminţe, insolenţa oamenilor de la ghi şeu, urletele şi ţipetele ţigă neşti, manelele puse la volum maxim, petardele, hoţia adusă la rang de sport naţional, sunt ingrediente ale unei societăţ i civile deloc în contradicţie cu puterea.

Tot mai mulţi oameni simt că se îmboln ăvesc dacă nu pleac ă. Se gândesc la faptul că, dacă un lucru bun n-ar fi făcut din mici imperfecţ iuni, n-ar mai exista lucru bun, dar nu oricine se obişnuieşte cu imperfec ţiunile. Lasă traiul bun de acas ă, preferând săr ăcia, dar într-o ţară curată şi civilizat ă. Marea masă de mârlani iau asta ca pe un moft.

Cei care reuşesc în străin ătate se întorc, vrând să ajute ţara, dar găsesc acas ă aceeaşi lâncezeal ă balcanică, obiceiurile de lasă -mă să te las, bogăţie de carton, miticism, lă satul pe mâine, şedinţomania, impostura şi o falsă intelectualitate. Se sperie şi îşi face bagajele. De ce nu s-ar speria intelectualii prigoniţi ş i reîntorşi în ţar ă, când, în locul revistelor culturale lunare judeţene, uscate şi didacticiste, dinainte de `89, g ăsesc în marile oraşe mult mai multe astfel de publicaţ ii, construite pe acelaşi calapod al găş tii literare?!

Dacă puţini înţeleg de ce fugea Emil Cioran şi către ce, nu înseamn ă că fuga de autorit ăţi totalitare n-ar aparţine sindromului amintit, dar fuga lui e metafizică, ca la orice filozof. Nu e fuga de mizeria din ţară, ci fuga de sine. Când e şti întrebat de ce fugi şi răspunzi c ă nu ştii şi o faci, pur şi simplu, pentru că aşa simţ i, ţi se pun simţurile la îndoial ă. Fuga e o lume, în ansamblu, a ceea ce simţi; nu se referă la ceva anume, ci la tine, cel care fugi. Eşti însăşi fuga ta.

E greu să înţeleag ă cineva că un artist poate face un lucru, a şa, fără un scop anume şi făr ă nici un motiv?! E la fel de greu să înţeleagă, aşa cum e greu să înţeleag ă de ce nu vrea să se îmbogăţ ească, dacă are posibilitatea, şi de ce nu vrea să fie cunoscut de public. Majoritatea scriitorilor şi publicul educat de aceş tia, în spiritul cultului personalităţii, nu pot înţ elege bucuria de a scrie, pur şi simplu, pentru a te umple de bucurie.

Greu mai înţeleg oamenii fuga doar prin plă cerea de a fugi, de a nu fi într-un loc, de a fi departe, cât mai departe de acel uriaş parc de distracţii numit, demagogic, patrie.

De la sine înţeles în România, sindromul Cioran iradiază, azi, tot mai mult, din Franţ a, către Germania, Spania şi Italia. Ţinând de un anumit fel de-a exista, în ţările anglo-saxone, acest fenomen trece neobservat.

Având, normal, un caracter iraţional şi metafizic, nu prinde în lumea misticilor. Dezgustul nu e decât apanajul oamenilor de bun gust. Numai optimiştii atât de bine disimulaţi pot mima pesimismul într-un aş a artistic mod. Plictisul e pentru proşti.

Aşa cum Cioran îi considera tot mai înţelepţ i pe cei tot mai depărtaţi, cum erau Diogene sau Socrate, tot aşa, şi noi îl putem considera pe creatorul sindromului său tot mai înţ elept, cu cât ne îndepărtăm de el.

Nu ştiu în ce a fugit Emil Cioran, poate a fugit în lumea imaginaţiei noastre, dar un lucru este cert: de orice am fugi noi, nu avem voie să fugim în teritoriul pârjolit al imaginaţiei lui, în cadrul acestui sindrom cvasi-generalizat, mai ales la tineretul culturalizat forţat. Tânărului, care, dacă îi dai să citeasc ă o carte, te întreabă ce-i iese la afacerea asta, îi vine cel mai uşor să plece de dragul de a pleca; atâta timp cât a învăţat să se închine din orice, nu-i trebuie la el nici măcar Biblia.

Putem, ca să nu ne alienăm, să fugim în lumea propriei noastre imagina ţii. Aşa cum a existat un sindrom Kafka, de luat tatăl ca pe simbolul tuturor relelor ş i de fugă în imaginar, poate exista ş i un sindrom Cioran, ca obiect de studiu psihanalitic, după terminarea studiului vieţii conştiente şi inconştiente a maselor de mineri, ţărani sau travestiţi.

Până la urmă, stai şi te gânde şti că elementele sindromului prezentat pot fi o consecinţă a unui prea plin sufletesc, ce dă pe afară şi duce la clasica sup ărare ca văcarul pe sat româneasc ă şi nimic mai mult. Dacă ar fi aşa, ar însemna ca bog ăţia şi succesul s ă alieneze mai uşor decât să răcia ş i insuccesul, mai ales atunci când sunt administrate în doze mari şi pe timp scurt. Din pă cate, nu e aşa; cu orice otravă te obi şnuieşti; administrându- ţi-se încet şi în cantităţ i mici, nu dă semnele evidente ale unei boli. Doar cauzele evidente, care întrerup direcţia gândului ş i dorinţei, pot produce un sindrom al unei boli a psihicului. Nu poţi trăi cu pasiune, dac ă nu ai nici una, şi nu po ţi păţi nimic; te mulţ umeşti cu mizeria şi mediocritatea, oriunde ai fi.

Părem optimişti chiar şi prin simplul fapt c ă vrem să renun ţăm uşor la o viaţă aşa urâtă. Am asigurat alternativa la putere, de la „a nu şti ce vrem”, la „a nu vrea nimic” ş i plecăm.

VICTOR MARTIN

Anunțuri