LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Monica Ilaş: „Din vol. PLOAIE ALBASTRĂ”

A nins…

Eşti ca o umbră sidefie,

cuvântul care-a fost învins

într-un pustiu ce-avea să fie

ca-n vechile legende stins…

Şi-n versul meu care te scrie

ca un ecou de ger aprins,

eşti alba vină-adusă mie

fiindcă în tine azi a nins !

Misterul stelei

Alergam – spre icoana stelei

care din vina nopţii

îşi căuta umbrele albe

uitate de vreme,

printre statuile fără mâini

ale norilor sidefii.

Număram pietrele începutului

– înţelepciunea cea de pe urmă,

încercând a găsi darul promis

de ultima jumătate de stea.

Fără să înţelegem bătaia inimii

ne întristam albastru – arzând

şi ori de câte ori coboram

prin uşile deschise ale ploii

ne împodobeam foamea

cu încă un anotimp solemn.

Alergam liniştiţi… şi departe

de cea din urmă patimă !

Aşteptare

Obosiţi de cuvinte şi secunde

am implorat semnele albe

să se rostogolească sonor

peste obrazul suav al zorilor.

Încercam să ne ascundem

printre anotimpurile vinovate

de tăcerea dureroasă a oglinzilor

şi printre greşelile verzi

ale ultimelor petale de seară…

Obosiţi de cuvinte, am chemat cerul

să reverse respiraţia culorilor

peste solemnitatea paşilor rătăciţi.

Am rămas agăţaţi

de norii zornăitori …

Nu ştiam să ne pierdem

printre imnurile mute ale catedralelor

şi nu mai înţelegeam

de ce eram chemaţi de glasuri

violete să ne minunăm

de îngerii desenaţi în substantive.

Am rămas agăţati printre turle mute

şi chiparoşi …

Ger înmiresmat

Deci, am plecat atunci cu tine…

arzând albastru – semnul incolor

greşelile-mi vorbeau de bine,

eram adâncul gerului sonor.

Deci, în petalele de nufăr

ard iar albastru – oglindit …!

Deci, de tăcere nu mai sufăr

eşti steaua mea din răsărit !

Deci sunt învinsă. E superb !

şi-n miezul versului sunt verb !

Nord

Cu umeri goi, noaptea

ne-a adunat în adâncurile verzi

ale şoaptelor –lăsându-ne contemplaţi

de insulele de lumină ale amiezii

ce străluceau vişinii

dincolo de porţile deschise

ale ploii albastre.

Ne-a purtat spre nordul ţărmurilor

rupte din sferturi de veacuri

şi ne-a promis că ne va sculpta

umbrele fără memorie

pe fruntea cerului dezăpezit…

Am numărat ochii spiralelor

ca să putem îngenunchea din nou

în faţa popoarelor de gânduri

aşteptând ca razele stelelor călătoare

să descopere câmpiile noastre

luminoase şi ultimul miracol

al culorilor – ecouri absolute

căzute din înalt pentru noi !

Decor solemn

Mă arde ca pe o mirare albă

văzduhul foşnetului verde

al jumătăţii de stea – devenit

decor solemn pentru liniştea

de dincolo de poalele verticalei.

Mă arde adâncul de ger al secundelor

în care ne-am pierdut de fiecare dată

când liniştea sculptată în furtună

ne-a înfiorat cercul nostru polar

cu încă o silabă în flăcări …

Mă va arde un decor solemn

ori de câte ori bătaia timpului

îşi va găsi sfârşitul în mirările albe

ale anotimpurilor.

( Sunt prima, deci ultima rană

deschisă. Pe albul altar,

port beznă în loc de coroană

şi sunt doar cuvânt ! şi dispar…)

Poveste

Se naşte albă o poveste

În miez de noapte, un blestem !

Se naşte albă o poveste

Şi răsunăm şi nu suntem…

Se naşte albă o poveste

În versul alb scânteietor

Se naşte albă o poveste

Şi plouă-albastru în decor…

MONICA ILAŞ

Anunțuri