LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~ Iosif Băcilă: „Cuvinte, pietre, oglinzi”

După moarte,vrem sau nu vrem,

Ne naştem mereu

În fiecare pagină de carte,

În fiecare cuvânt al lui Dumnezeu.

După moarte,vrem sau nu vrem,

Ne naştem tăcând

În fiecare oglindă a pietrei,

În fiecare strălumină a unui gând.

 

Ne naştem seminţe

Ieri, azi şi acum.

Între maluri de apă , în ţarini, pe drum

Ne naştem tăcere ori cânt dezlânat

La margini de doruri, la margini de sat.

Ne naştem iubire, cu-adevărat ;

Apoi, răsădim în suflete flori

Sub bolţi de luceferi şi privighetori!

 

După moarte, vrem sau nu vrem,

O stea căzătoare

Străfulgeră Ceruri, Carul Mic, Carul mare,

Şi peste o vreme-răspoimâine, târziu,

Oglinzile pietrei ne ştiu, nu ne ştiu…

 

Balada Gosnei

lui David Blidariu

         Mai stăruie, poete, pe strunele-ţi târzii,

         Deşi împovărate şi ne-nţelese chiar,

         De aşteptare, prunii torc gânduri străvezii,

         Iar ceasul din ştiubeie se încurcă-n minutar!

 

         În noaptea asta calmă, ca un zâmbet suav,

         Pe culmea dinspre dealul cu făloşiri de mire,

         Părem striviţi de azurul iambului tău grav

         Visând a neogoi şi-a vis de primenire.

 

          Mai stăruie, poete, pe strunele-ţi târzii,

          Căci dorurile, toate, prin prunduri se aştern,

          Şi-n strălumina lunii, refă din noapte zi,

          Din şopotul Nerganei un anotimp etern !

 

                          Sat natal

                    ( Dalboşeţ)

                              Florinei       

            O viaţă întreagă

             m-am lăudat

             că sunt copilul unui sat.

 

           Acum satul

            mi-e copil,

            mă îngeră, în vers tiptil.

 

           Şi-i sufăr slova

           în dor pătruns

           şi-n întrebare, şi-n răspuns.

 

           În lună, stele,

           pietre, soare,

           în pasărea pornind să zboare.

 

          Eu mi-s poemul

          nenumit,

          El, poarta veşnică spre mit!

               

     Vrere pe un mal înverzit

            Hai

               zdrumică-mă

               cu podul palmei,

                între două tăceri.

           

    Hai

                striveşte-mă

                cu stelele cerului,

                 între mâine şi ieri.

 

                Hai

                zdrobeşte-mă

                cu o uitare, alergând prin noroc.

 

 

                Şi

                Iartă-mi ochiul

                Luminând printre pietre

                Viaţă, moarte şi joc !

 

                         Drumul

           Câtă mireasmă

            se adună-ntr-o floare,

           câtă fantasmă

            în înserare, câtă durere

            în dor, şi nu doare –

            nu e nici rană,

            nici vindecare !

 

            Câtă-nsingurare-i

             în depărtare,

             de lacrimă, poate

           de neîndurare,

           de fulgere, ploaie,

           de vânt, de ninsoare,

           un fel de venire,

           un fel de plecare.

 

          Drumul ia forma

          Carului Mare

          piatra e drum

          după cum se năzare;

           eu vin sau mă duc,

          trec de-o cărare

         ( merg chiar pe jos,

          în patru picioare )

          într-un cântec bătrân,

          vers ori uitare ?!

Anunțuri