LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Mariana Eftimie Kabbout: „Atingeri Divine”

Prima  iarnă  fără  tine                                                                        Tatălui   meu 

                Îmi  ninge-n suflet cu-amintiri şi astăzi, tată drag,

                  Tesimt aproape chiar de eşti pe-al Raiului sfânt prag…

                  Braţele timpului m-au strâns în locul tău, la piept

                  Dar nu-s ca braţul tău cel fin pe care-l tot aştept …

 

                  E prima iarnă ce m-a-nchis într-un coşmar intens,

                  Zăpada cade-ncet şoptind cuvinte fără sens …

                  Atât de multe-aş vrea să-ţi spun, dar nu vreau să fii trist

                  Ştii că mi-e greu deşi te mint… trăiesc, dar nu exist !

 

                  Te-am întrebat cândva, demult, de cei plecaţi spre cer

                  Se mai întorc ? … Mi-ai spus că nu … dar eu  să vii  mai sper …

                  Şi de ţi-e bine-acolo sus când  îngerii te strâng

                  La pieptul lor … Să-mi spui în vis şi-atunci, n-am să mai plâng 

 

                  Poate că-n râul care-a curs din ochii mei, te scalzi,

                  Iar lacrimile mele-ţi sunt văpăi în care arzi …

                  Îmi spune mama zi de zi  durerea vrând să-mi ia,

                  Dar nici pe ea n-o pot opri din plâns, oricât aş vrea …

 

                  Mi-e dor , drag tată , să te strig şi să-mi răspunzi mai sper ,

                  Dar o tăcere a-nghiţit fâşia mea de cer… 

                  Spre care flori trimit acum şi-o candelă arzând,

                  Să lumineze calea  ta, oriunde-ai  fi, oricând …

 

                  E prima iarnă ce-a trecut …  mă doare lipsa ta …

                  Ne vom găsi poate-ntr-o zi, când Dumnezeu va vrea …

(din volumul Atingeri Divine)

 

 

                             Să-mi  cânţi

                               Să-mi  cânţi  chitară  şi    zbor  pe  ale  tale  strune,

                               Aminte  să-mi  aduc  din  nou  de  vremurile  bune

                Când  zâmbetul  mi-era  stăpân  pe  buze  şi-n  privire,

                Iubeam  o  stea  care  mi-a  dat  a  ei  nemărginire.

                             

 

                  Ţi-e  cântecul  un  val  ce-l  simt  cum    cuprinde-n  şoaptă

                                 Purtându-mă  spre  vechi  iubiri  cu  ochi  ca  mura  coaptă…

                                 Zdrobindu-mi  visul  de  asfalt, tu  m-ai  purtat  chitară,

                                 În  braţele  în  care-am  fost ,demult, ultima oară …                           

 

                                    

                                Te  rog  să-mi  cânţi  şi  azi  ca  ieri, cum  nimeni  nu  o  face

                                Şi      ierţi  dac-am    fac  ce  ţie  nu  îţi  place…

                                Oftez …  e  numai   vina ta, căci  gândul  mi-ai  purtat

                                Pe  ţărmul  lacrimii  de-argint  şi-acolo  m-ai  uitat …                                       

                                                                                                       

                                Am    te-ascult  trei  nopţi  la  rând  şi  poate  înc-o  dată

                               Voi  învăţa    nu  regret  ce  n-am  avut  vreodată…

                               Nici  nu-ndrăznesc  să-ţi  cer  măcar    cânţi  de  la-nceput,

                                 doare  azi  cântecul  tău … în  el, e  ce-am pierdut …    

 

                         Şah – mat  !

                                                         A  istovit  degrabă  văpaia  raţiunii

                                               Şi  nimicind  splendoarea  din  clipa  de  apoi,

                                              Îmi  lasă-n  suflet  golul  ştiut  numai  de  unii,

                                              Mai  bine  decât  mine … mai  bine  decât  noi …

 

 

                                              E  ca  un  joc  de  şah  pe-o  tablă  incoloră…

                                              Noi  suntem  doar  pionii . Tu, negru . Albul , eu .

                                              Spre  nu  ştiu  ce  final  ne  adâncim  în  oră,

                                              E  negrul  tău  de  vină  sau  poate  albul  meu ?

 

 

                                              Iar   somnu-i  umbra  care  ne-aruncă-n  jocul  rece

                                              Şi  rând  pe rând  vom  pierde  ţărâna  de  sub  paşi

                                              Căci  viaţa  asta  ştie  răbdarea    ne-o  sece

                                              Transfigurând  vicleană, ultimii  ani   rămaşi .

 

 

                                               Tot  căutând  scăpare, un  univers  de  umbre

                                               Ni  se  deschide-ntins  pe-al  vieţii  umed  pat,

                                               Pe  care  adormit-am  cuprinşi  de  jocuri  sumbre,

                                               În  timp  ce  soarta  crudă  ne  tot  şoptea :  şah – mat !

 

 

                    Nu    lăsa    plâng !

                       Dă-mi  ochii  tăi  iubite, căci  astăzi  vreau    plâng,

                           Aşa  cum  n-am  mai  plâns  de  multă  vreme …

                           Acoperă-mi  tristeţea  cu  frunzele  din  crâng

                           Ce  ne-au  fost  pat  în  nopţile  supreme…          

 

 

                           Dă-mi  astăzi  o  putere, s-adun  râuri  ce  curg

                           Şi    le  pun  în  palma  ta  cea  fină,

                           Să-ţi  fiu  nemărginirea  aceluiaşi  amurg,

                           Privindu-mă  zâmbind, să-mi  fii  lumină …

 

 

                           De  răni  nu-mi  este  teamă  mai  mult  decât  mi-a  fost

                           De  necrezut  îmi  pare  azi  durerea…

                           Zile  şi  nopţi, nebune, vor  trece  fără  rost,

                           Spre  miazănoapte  alungând   tăcerea.

 

 

                           S-a  stins  uşor  sărutul , dar  noaptea  n-a-nghiţit  

                           Puterea  lui    e-n   frunzele  din  crâng … 

                           Dă-mi  ochii tăi  iubite, cu-albastrul  infinit,  

                           Iubeşte-mă,  nu    lăsa    plâng !

 

Mariana Eftimie Kabbout

Anunțuri