LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Rodica Elena Lupu: „Spiralele vieţii”

CLIPA

Omul n-o ştie

n-o vede,

n-o ia în seamă.

Uneori o cheamă,

sau o blesteamă.

Atunci când devine fior

o scrie,

o cântă,

o poartă

Ca pe propria-i soartă.

Atenţie dar:

Clipa nu e un har,

ci e drum

sau hotar!

ALERGARE ÎN NORI

Atâta frig s-a condensate în aer

Şi-atâta întuneric în pământ,

Prin rumeguşul iernii vântul taie

Mici fulgere în vidul pal dansând.

Norii se ţin în cârje de ninsoare

Vag timpul ţesătura şi-o complică,

Contururile ard în îngroşare

Sub marea de lumini cu ochi de sticlă.

Culorile sunt reci şi părăsite,

E o aversă de metale gri,

Largi voaluri indigo cad împietrite,

Sub răsuflarea serii albăstri.

Atâta timp s-a condensate în aer

Şi-atâta necuprindere-n cuvânt

Prin zaţul depărtărilor mă-ncaier,

Cu umbra mea, în vidul pal dansând.

––––––

Londra, 2001

INDIGNARE

E veacul de lumină

zic învăţaţii voştri,

Veac fără de ştiinţă

în care domnesc proştii,

Veac ce-a aflat secretul

mistericei ştiinţe

Ce inventează arme

cu care să omoare

Pe cei ce mor sub greul

atâtor suferinţe,

Pe cei prădaţi de toate,

de muncă, de onoare.

Ce e virtutea voastră,

ce e morala voastră?

Fiinţa cea supremă

sub bolta cea albastră?

Spuneţi ce-i fericirea,

ce-i dreptul omenirii

Şi sfânta libertate,

ce-atât ne-o predicaţi?

Minciuni, vorbe umflate

ce cat sub masca firii

Să-nchidă ochii celor

pe care-i maltrataţi!

Mai vin linguşitorii

cu-ntregul lor alai,

Lachei ce se duc veseli,

precum s-ar duce-n rai,

Ei merg fără de ţintă,

rozând un os în cale,

Oriunde-i mână vântul

despoticei voinţi,

Dând totul pentru aur;

oh, fapte criminale,

Vânzând pe-a lor copile,

soţie şi părinţi!

Nu, inima-mi nu poate

să se mai stăpânească,

Ea vrea să se răzbune,

ea vrea azi să vorbească,

Să-şi verse din ea focul

ce-o arde ne-ncetat,

Dezgustul de viaţă,

de oameni şi de lume,

S-arate omenirii

dispreţu-i meritat,

Şi-apoi vrea să dispară

ca râu-n marea-n spume.

–––––––

Alba Iulia, 2004

PANTONIMĂ

Aspru om timpul nu mai este

Mă joc încă pititea cu păcatul

Şi tac pentru că nu găsesc cuvinte,

Ca să despartă apa şi uscatul.

Doar gerul ne înghite ochii palizi,

Ce pipăie pumnalele puterii

Şi prăbuşiţi în trupurile goale,

Ne-acoperă zăpezile plăcerii.

Apoi dansând înnebuniţi de ură,

Cu sângele cristalizat de sare,

Doar dinţii ne-or desparte simplu,

De fiecare ins, de fiecare.

Şi-n apa care se transformă-n gheaţă,

Scutieri de ţurţuri vom albi în tină

Şi-unde-n afara noastră să mai ningă

În tristul început de pantonimă?

––––––

Oradea, 1992

CÂNTEC TÂRZIU

Ciuline galben soarele se duce
Iar câmpul parcă urcă tot mai sus,
Tăcut şi singur stau la o răscruce
Şi proiectez imagini în apus.

Cu-n fir uscat de iarbă fac desene,
Pe gânduri dus, în praful de pe drum
Şi nu ştiu când s-a scurs atâta vreme
Şi-atâtea nopţi s-au prefăcut în scrum.

Parc-am iubit, parcă râdeam odată
Urcând pe tije lungi de păpădii,
Biet fluture cu aripa pătată,
În dragostea de fiecare zi.


Parcă dansam greceşte cu copacii,
Cu crengi pe după gât înnebunit,
Piciorul gol rănindu-mi-l în macii
Pe care veri de-a rândul i-am strivit.

Parcă dormeam străluminat de stele
Îngemănat cu spicul crud de grâu
Visându-mi trupul fraged printre iele,
În marginea ierboas-a unui râu.

Ciuline galben soarele revine
Pe câmpul care iar a coborât,
Tăcut şi singur mă gândesc la mine
Şi proiectez imagini în trecut.

–––––

Cugir, 1985

VISUL MEU

Visez să fiu semănător de stele,

Sub plugul de argint al Ursei Mari,

În brazda cerului să-nnalţ castele,

Un Paradis de trandafiri solari.

Să-mi fie sfera nopţii simfonie

De rodnice mişcări şi armonii,

Cu galaxi-nflorind ca o câmpie,

Un labirint de fine melodii.

Şi toate împerună să îngâne,

Un trup imens de om Dumnezeiesc,

Ce-a semănat la început de lume,

Un Paradis de stele ce plutesc.

Visez să fiu semănător de stele,

Sentinţa verbului să întrupeze iar

Din cosmosul de suflete rebele

Un Paradis de haruri pentru har.

––––––––-

Monte Carlo, 1997

AMAR ŞI RIDICUL

Doar un zvon de răutate
şi de oarbă duşmănie,
E-ntre lumea ce se duce
şi-ntre lumea ce-o să vie!
Ce obraz cu două feţe
a rămas acest pămînt
Cum hlizeşte răutatea
şi pe margini de mormânt!
Cînd bogatul la pat cade,
între rude ce răscoală!
Dacă merge el spre bine,
clironomii merg spre boală…
Apoi, iată, moartea pune
cu viaţa rămăşag,
Dascălii, pe la biserici,
voioşi clopotele trag;
Cu blândeţe îngerească,
neamurile dau colaci,
Milostenie de pâine
şi de brînci, dau la săraci…
Mişelie, mişelie!
să nu poţi găsi iubire
Nici pe margine de groapă,
unde vezi a ta menire…
Mult amar şi mult ridicul,
întruneşte o făptură,
Ce se naşte prin iubire
şi se mistuie prin ură…
Nu-i credinţă-n cele bune,
toţi doar banului se pleacă,
Doar o cursă e cuvântul,
om pe om azi se dezbracă…

–––––––

Bucureşti, 2004

ÎN ZADAR

În zadar azi plânge lira

şi rimează în dureri,

Că minciuna şi păcatul

nu-s de astăzi, nici de ieri:

Ca un dascăl la catedră,

poţi să-nşiri cuvinte multe,

Nimeni n-o să ţie samă,

nimeni n-o să te asculte.

Interesul şi cîştigul

stăpînind acest pămînt

În zadar aş încerca

mintea-n versuri s-o frământ.

Aur cată, aur strânge,

pentru pofte aur dă-le,

Nu cenuşa de pe nouri,

nu spoiala de pe stele;

Altfel eşti gunoi de stradă,

nu-i la tine nimic bun,

De li-i arăta nivelul,

te declară de nebun…

Ba, cu unii vei păţi-o

şi mai rău – bătrâna vulpe

Se va face că te-admiră,

ca mai greu să te inculpe.

Bârfitori de meserie,

cu otravă în cuvinte,

Negustori ce cu minciuna

târguiesc şi pe morminte,

Pizmuindu-te din suflet,

or găsi că-ntr-un cuvânt,

Te-ai atins de vrun luceafăr

sau de barba unui sfânt…

–––––––

Bucureşti, 2004

CÂND VREMEA

Se lasă toamna tristă
de parcă-i cea din urmă…
Şi-n galbenă lumină,
ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înfloreşte…
O, toamnă, tu mă mângîi!
Singurătăţi deşerte
în al meu suflet port.

Când vremea dă în toamnă,
îmi picură plângând
Senina-nchipuire
a unei dulci văpăi…
La razele de seară
se desluşeşte-n gând:
Ruina unui farmec –
iubirea mea dintîi.

Când s-a născut în mine,
când a murit, nu ştiu,
Când s-a urzit în taină…
Era pesemne toamnă,
Că tainica lumină
ce tremură-n pustiu,
În ochi mi-aduce lacrimi
şi spre trecut mă-ndeamnă.

–––––

Paris, 2002

IARBA

Ascultaţi iarba cum cântă

Pe spinarea muntelui,

Cel ce ştie şi-o ascultă

Află taina vântului.

Urmăriţi-i unduirea

De ocean răcoritor

Şi spălaţi-vă privirea

În culoarea florilor.

Mirosiţi aroma suavă

A pădurii vegetale.

Mirosiţi tăcerea gravă

De sub şalul negru, moale,

Şi gustaţi cu duioşie

Fire proaspete de iarbă,

Savuraţi-le dulceaţa

Gustul pur, pe limba oarbă.

Pipăiţi covorul simplu

Lăsat de la Dumnezeu

Şi-ntoarceţi-vă la iarbă

Atunci când vă este greu.

Ascultaţi iarba cum cântă

Înnăuntru, în afară,

Cel ce ştie s-o asculte,

Niciodată n-o să moară.

––––––––––-

Războieni-Cetate, 2000