LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Antonia Iliescu: „Bãtrânul de dincolo de tablou”

Tocmai terminasem de schiţat capul unui bâtrân cu ochii trişti, duşi deja spre altã lume. Era ultima mea schiţã în materie de portrete. L-am înrãmat şi l-am aşezat alãturi de celelalte desene din birou.

M-am uitat la ceas. Era deja târziu şi supermarketul urma sã închidã într-o orã. M-am îmbrãcat în grabã şi am pornit la cumpãrãturi. Dupã un tur complet prin magazin, m-am îndreptat spre casã, unde se formase deja o coadã de vreo zece persoane.

Aşteptam cuminte sã-mi vinã rândul la platã, când ochii au reperat cu mare surprizã chiar pe bãtrânul al cãrui portret tocmai îl aşezasem în perete. Acum stãtea pe o bancã, lângã uşa de intrare-ieşire din magazin. Am crezut cã visez; cum e posibil sã îţi aparã, aievea, însuşi omul pe care l-ai refãcut din memorie, din câteva trãsãturi de penel ? Rareori fac portrete dupã model, fiindcã trebuie sã mãrturisesc cã nu am un talent extraordinar. Desenul este pentru mine o joacã, la fel ca şi celelalte forme de artã. Este o toanã a sufletului meu, care capteazã în acele momente – cât ţine actul ludic al creaţiei  – anumite unde, venite dintr-o a cincea, a şasea sau a douãzecişişasea dimensiune. Odatã terminat lucrul, recad în universul meu cu patru dimensiuni, grãbindu-mã sã termin ceea ce ziua îmi porunceşte sã fac pentru a supravieţui.

Era aproape lipsit de pãr, avea obrajii supţi şi gãlbui, – exact aşa cum îl desenasem cu o orã în urmã, pe o bucatã de hârtie dictando, pe C. S., fostul meu profesor de chimie, care murise în urmã cu aproape douã decenii, la vârsta de 48 de ani. Singura noastrã aventurã terestrã fusese o strângere de mânã, venitã în goanã la despãrţirea veşnicã de dinainte de moarte; nu era deloc o strângere de mânã obişnuitã. Amândoi puseserãm inconştient în ea toatã disperarea trãirilor imaginate şi amânate mereu pentru mai târziu, pierdute pentru totdeauna. Era ultima, şi fiindcã amândoi ştiam acest lucru îngrozitor, am zidit în grabã o punte. Dar nu orice fel de punte; era un pod de lacrimi care se ridicase în numai câteva secunde, de la ochi spre ochi, de la suflet spre suflet, pe marginea unui pat metalic de spital. Şi iatã cã podul de lacrimi şi de iubire ne ajutã sã regãsim dupã zeci de ani, – chiar în realitate, nu doar în vis sau în fantasme – pe acei oameni care ne-au fost dragi, pe care i-am iubit în tãcere şi care ne-au ajutat în clipele grele ale vieţii. 

Dacã ar fi trãit, ar fi avut probabil vârsta bãtrânului cu ochii albaştri, încã vii şi dornici sã priveascã. Se aşezase, obosit, pe acea singurã bancã din incinta magazinului şi se uita atent în jur, evident cãutând o oglindã pentru privirea lui, rãnitã de anii de singurãtate. Işi pusese o cãmaşã în carouri, proaspãt cãlcatã şi o hainã de ieşit în lume. Culoarea obrajilor scofâlciţi spunea clar cã omul nu ieşea decât rareori din casã, în special sâmbãta dimineaţa, când era multã lume prin magazine. Stãtea uşor aplecat înainte, cu faţa în mâini, schimbându-şi mereu direcţia privirii. Urmãrea câte o persoanã, care lui i se pãruse interesantã. O conducea cu o privire resemnatã, spre ieşire, dându-şi seama cã nu reuşise nici de data aceasta sã capteze atenţia cuiva. Apoi ochii treceau rapid la o nouã persoanã, care se prezenta la casã pentru achitarea cumpãrãturilor. O nouã micã scânteie de speranţã lumina pentru o clipã acei ochi albastri, deosebit de frumoşi şi obosiţi. Scenariul se repeta aşa, de la persoanã la persoanã, fãrã ca nimeni sã observe cã cineva cerşea pe o bancã. Nu bani cerşea, ci o privire, dar lumea zgârcitã nu-i dãdea nimic, crezând poate cã acel bãtrân cerea bani.

Iatã cã mã zãreşte într-un târziu – poate cã el mã reperase înainte ca eu sã-l descopãr?… Asta n-am sã o aflu niciodatã şi oricum faptul nu are importanţã. A existat o secundã, doar atât cât el sã priceapã cã l-am zãrit, cã i-am reperat privirea şi cã i-am auzit strigãtul. I-am rãspuns cu un zâmbet cald, venit din mine, de foarte departe, traversând lumea anostã, grãbitã şi hãituitã; zâmbetul, împins de o vigoare copilãreascã, venea alergând pe un pod de lacrimi şi de iubire, care devenise cu vremea, un pod de piatrã nemuritor, timp de o veşnicie cuantificatã în flashuri de o secundã.

Pe acest om, în aceastã sâmbãtã dimineaţã, în acea secundã, l-am iubit, fiindcã el a înţeles tot ce aş fi vrut sã-i spun celuilalt, cel care se strecurase în lumea gândurilor mele, venind din ne-lume.

ANTONIA ILIESCU