LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~ Elena Armenescu: „Localitatea Afară”

Vremea „vânzării” iluziilor a trecut. Cu excepţia dragostei adevărate, acum totul: marfuri, idei, plăceri se vind şi se cumpără cu bani peşin sau prin virament, daca ai cont deschis in banci Băncile la rândul lor, pot da faliment, sau dimpotrivă iti oferă o dobândă profitabilă. Depinde de noroc, numai că norocul, ca şi mintea de altfel, s-au împărţit inegal.

Dacă am face o clasificare a oamenilor după aceste două criterii, am putea spune că sunt oameni care:

– au minte (inteligenţa folosită în atingerea unui scop nobil, legal) şi au noroc

-nu au minte, dar au noroc, şansă

-au minte dar nu au noroc

-nu au nici minte , nici noroc.

Această ultimă categorie îngroaşă stratul amărâţilor fără ieşire, care circulă veşnic pe drum desfundat şi înfundat.

Acelora din ultimele două categorii,  le rămâne o singură cale salvatoare: îmbunătăţirea destinului prin umilinţă, credinţă, recunoştinţă, muncă.

Altfel, revolta, protestul împotriva soartei, îi duce cel mai des la făptuirea unor ilegalităţi condamnabile ca: tâlhărie, crimă, viol, si inevitabil spre inchisoare. Dar cum să înţeleagă ei nuanţele vieţii când rămân izolaţi în cercurile sinistre ale lumii interlope? Cei mici abandonaţi pe străzi, sunt o pradă uşoară pentru cei mari (certaţi mereu cu buna cuviinţă, cu legea ) şi totodată „material „ maleabil, instruibil în făptuirea răului, pentru atingerea unor scopuri infame.

                                                            ***     

Ioana este asistentă socială. A crescut într-un orfelinat (într-o casă de copii), fiind un copil abandonat, dar a avut şansa să fie înfiată de o familie fără copii, care s-a ocupat de ea, lăsându-i totodată o situaţie financiară mulţumitoare. Ea s-a dedicat rezolvării sociale a unor cazuri limită a copiilor străzii, în prezent lucrând la un centru de reeducare al acestor copii.

Aşa se face că înt-una din zile, a ajuns la mine în cabinet însoţind doi băieţi unul cam de 10 ani, altul de 14 ani, de la centrul Gavroche. Înfăţişarea lor era diferită. Băiatul cel mare era îmbrăcat cu pantaloni albaşri si o geacă verde-închis, puţin uzată, camasa in carouri, curata,  totuşi îngrijit, acceptase mai demult ocrotirea socială, se integrase în grupul din care făcea parte, şi cum aveam să aflu în câteva minute, era un „ajutor” al Ioanei. El era cel care comunica bine cu noii veniţi, pentru că le cunoştea obiceiurile şi locurile unde sălăşuiau: sub podul Grand, în parcurile din apropierea gării de Nord, gurile de metrou unde dormeau pe nişte cartoane groase rezultate din ambalajele unor obiecte mari (frigidere, maşini de spălat, etc) În anumite puncte puteai întâlni copii din mai toată ţara, de diferite etnii, predominând evident ţiganii.

În general familiile lor erau dezorganizate, părinţii divorţaţi sau beţivi notorii care sfârşeau fiecare zi în certuri, înjurături şi bătăi. Alţii erau orfani de unul sau ambii părinţi. Mulţi dintre ei au fost internaţi în câte un orfelinat pe care l-au părăsit de dragul străzii, al vagabondajului, a unei libertăţi rău înţeleasă, de a trăi din cerşit şi a avea un comportament necontrolat, culminând la adolescenţă cu practicarea sexului în mod aleatoriu, sub cerul liber, de multe ori în grup, recurgând la perversiuni sexuale. Sigur, cei mai mici erau martori oculari, ori imitau si ei obligaţi sau de bunăvoie pe cei mari, la vârste când alţi copii de  seama lor sunt duşi la şcoală , la ore de pian, la cluburi sportive, de bunici sau cu maşina condusă de şoferul tatălui.

Contemporani şi de aceeaşi vărstă, între aceşti copii se naşte o prăpastie uriaşă, ca şi cum ar trăi la mari distanţe geografice ori temporale, prăpastie care se adânceşte pe măsură ce trec anii  

Se spune în popor ca cel mai înţelept trebuie să facă ceva pentru cel neajutorat, şi să mulţumească  lui Dumnezeu că nu este  în  locul lui, dar sunt cazuri unde bunăvoinţa se izbeşte de un zid al ignoranţei. Pe bună dreptate s-a spus că răul se face uşor, iar binele foarte greu, rău poţi face oricând cuiva „cu sila”, dar binele cu forţa nu se poate făptui.

Fulgerându-mi prin minte toate acestea, ştiute de altfel de mulţi, mi-am îndreptat privirea spre cel de al doilea băiat, zdrenţăros, murdar, cu haine largi, mult prea mari pentru statura lui. Faţa îi era îmbătrânită, cu trăsături triste, iar privirea uşor speriată.

Mă uit întrebător spre Ioana, „mama” necăjiţilor şi o întreb:

-care dintre ei este mai bolnav?

-doar cel mic doresc să fie examinat! răspunde ea.

            Pentru ca înafara simplei observaţii atente a aspectului exterior, care-mi furnizează multe informaţii despre personalitatea copilului, fiind totodată esenţial şi pentru formularea diagnosticului corect, are mare importanţă dialogul direct spre a-mi da seama în primul rând de capacitatea lui de a răspunde la întrebări simple, alături  de timbrul vocii, modul cum articulează cuvintele, etc ,l-am întrebat:

-Cum te cheamă?

-Florian.

-Nu-l credeţi! Se repede băiatul cel mare, nu-l cheamă Florian! De ce minţi mă? Continuă el îndreptându-se ameninţător  spre cel mic. Te cheamă Marian

-Nu , Florian!

-Lasă-l te rog să răspundă el, apoi clarificăm… spun liniştindu-l pe cel mare. Florian şi mai cum?

îl întreb din nou pe cel mic.

-Florian…

-De unde eşti?

-De Afară!

-Poftim? N-ai înţeles întrebarea? Unde te-ai născut? De unde sunt părinţii tăi, bunicii…De unde ai venit? Eşti din Bucureşti sau ai venit cu trenul ori cu maşina din altă parte. De unde eşti?

– De Afară! Răspunde el din nou.

Cutremurător acest răspuns. Până la vârsta de 9-10 ani, el nu avea sentimentul că s-a născut,undeva anume, într-un loc de care să fie legat mental, fie acest loc cât de urât reprezentat în amintirea lui. Era un copil care nu cunoscuse dragostea mamei, care nu-şi cunoştea nici măcar numele de familie, fără să fie oligofren ( oligos= puţin, frenie=minte), adică să aibă minte puţină. , să fie retardat mental, doar că era lipsit de instrucţia necesară spre a fi măcar egalul unor copii de vârsta lui din orfelinat.

Jalnic, într-o lume strâmbă, dominată de atâtea fărădelegi, să nu te iubească nici părinţii tăi! În numele moralei religioase creştine, sau a unui cod umanitar, au fost concepute instituţii de ocrotire

-dar dragostea? Poate fi ea  asemănătoare cu cea revărsată din sufletul mamei? Cu sigurantă , raspunsul este NU.

            S-a împuţinat Doamne, dragostea pe Pământ!

Există doar interes şi iar interes.. Multe infirmiere se duc în orfelinate să muncească pentru a câştiga un ban pentru copii lor. Acolo au atâta treabă de făcut, încât nu au timp pentru a-i rasfţa pe micuţi cu dragostea lor de femeie, asemănătoare cu a mamei. Cei ce ar putea face bine, care mai au disponibilităţi emoţionale, sunt prea puţini raportat la numărul mare a celor ce au nevoie de dragoste frăţească.

            Răspunsul acesta al copilului „de afară”, cum va putea fi schimbat?

Câtă investiţie a răbdării, pedagogiei, psihologiei, dragostei, ştiinţei de a te apropia de el, de a pătrunde în sufletul lui, de a-l face conştient că este mai bine să fie „dinăuntru”, adică să nu mai fugă să locuiască efectiv în unul din dormitoarele centrului de ocrotire a minorilor.

Spre ce se îndreaptă acestă societate cu atâtea reziduuri?

Când are de gând să ardă tot răul, toată zgura? Când are de gând să-şi cureţe interioarele sufletului, să se schimbe în bine?. Să nu mai existe femei, care spre ruşinea speciei umane, în contrast cu unele animale, să -şi mai abandoneze copiii?, să nu se mai consume alcool decât  cu măsură, spre binele celor în cauză şi a celor  apropiaţi şi sa dispară sau să se împuţineze multe alte vicii care se practică .

            Deocamdată nu se cunoaste o altă soluţie, decât întărirea moralei religioase, singura care ar readuce pe drumul drept, normal, al unei existenţe demne, pe cel rătăcit.

Vorbesc cu Ioana despre acest lucru

Îmi spune că instituţia face ceva în acest sens , dar nu cât ar trebui!

-Ştiu Ioana… dar vreau să-ţi spun ca şi pe unii tineri care locuiesc împreună cu părinţii îi paşte pericolul de a fi ademeniţi de diverse tentaţii, care pentru mulţi adolescenţi în special, constituie o atracţie de neînvins. Din nefericire, debusolarea lor nu este stăpânită nici de familie, nici de şcoală.

Între timp copilul a fost dezbrăcat până la brâu.

Îl examinez . Ce simplu ar fi actul medical dacă te-ai rezuma doar la examinarea fizică!

Dar sufletul?

Ştim de la antici arhicunoscutul dicton „mens sana in corpore sano”, adică mintea este sănătoasă înt-un corp sănătos, dar si reversul este valabil, cu alte cuvinte, când mintea , gândul nu sunt sănătoase, se îmbolnăveşte şi trupul.

Gândul deviat nu poate determina alegerea buna nici în privinţa hranei nici în cea a comportamentului, prin urmare este scurtător al vieţii prin acceptarea drogurilor, a viciilor împotriva propriului corp.Ce cale lungă este de străbătut până la profilaxie! Cum să iei toate măsurile încât să nu se îmbolnăvească nimeni sau cât mai puţini?

Pentru aceasta, în cazul nostru trebuie să nu mai fie nimeni „afara”, adică înafara unei comunităţi bazată într-adevăr pe înţelegere, pe dragoste!, adică să-i pese unuia de celălalt.

Cum să se simtă apropiaţi?

Ce este? Cum este  dragostea în sensul ei apostolic? Răspunsul l-a dat magistral sfântul apostol Pavel, în scrisoarea către Corinteni referitoare la dragoste, fragment cunoscut  de mulţi, precedat de versetele (Corinteni 12-13): Citez ” Si Dumnezeu a rânduit in Biserică întâi pe apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători, apoi pe cei ce au darul minunilor, apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutătorilor cârmuirilor  şi vorbirii în diferite limbi ( Mă interesează ca medic crestin unde mă situez în ierarhia dictată de sl Apostol Pavel ) Prin urmare, a cincea putere, dar după cine?

După apostoli,prooroci, învăţători, si cei ce au darul minunilor (Cap 12, vers 28)  urmează: „Umblati dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus de bună. Dragostea.  Propun sa ne reamintim celebrul capitol 13 din a doua epistolă către corinteni a sfântului apostol Pavel:  

1) Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zîngănitor.

2)Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toata ştiinta; chiar dacă aş avea toata credinţa aşa încât să mut şi munţii , şi n-as avea dragoste, nu sunt nimic. 

 3) Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată  averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic

4)Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

5)nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,

6)nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,

7)acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul,sufere totul.

8) dragostea nu va pieri niciodată. Proorocirile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.

!3) Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele e dragostea.

Toate acestea mi-au trecut ca o adiere prin minte in timp ce reveneam pe locul meu la birou, si în  câteva zeci de secunde după ce m-am aşezat pe scaun, prelungind astfel tacerea, inainte de a scrie o reteta cu tonice generale si a face recomandarile  potrivite .Din punct de vedere al examenului fizic, copilul nu are nimic deosebit . Problema lui este cea socială. Raspund print-o scrisoare medicală colegului care l-a trimis pe Florian, i-o înmânez Ioanei şi ea împreună cu cei doi băieţi părăsesc in liniste cabinetul..

                                                ***

Următorul pacient, ca un făcut, încât să fie mai bine evidenţiat contrastul, între el şi cel care abia a ieşit, este un copil de trei ani, evident însoţit de mama sa, care- l adusese pentru o răceală banală.Ca să mi-l apropii, să mă împrietenesc cu el, i-am zâmbit, şi l-am asigurat ca noi nu avem decât „telefon” cu ajutorul căruia ascultăm cum bate inima, si-i arăt în acest timp stetoscopul..

–          Injecţii nu aveţi. întreabă el

–          Nu avem injecţii! Te asigur…

După ce în sfârşit s-a lăsat convins să stea culcat cu faţa în sus, amânând momentul examinării cu stetoscopul, i-am zis:

– spune-ne si nouă,  cum te cheamă?

Nu răspunde, zâmbeşte cu subînţeles, ştie dar nu spune…tăcere.

-Cum te cheamă? Repet eu întrebarea de data aceasta mai nuanţat

Iarăşi tăcere. Simt că trebuie să înlocuiesc cuvintele formulând o altă propoziţie simplă cu acelaşi înţeles.

-Cum te strigă mama?

-Fii cuminte! răspunde copilul plin de siguranţă

-A…pe tine te cheamă Fii cuminte, acum am înţeles! Înseamnă că eşti puţin cam neastâmpărat

de ţi-au pus numele acesta. Copilul se alintă,se uită cu dragoste şi încredere la mama lui, iar mama îl ceartă duios reproşându-i că nu vrea să-şi spună numele de botez.

După ce l-am examinat şi i-am eliberat reţetă, a plecat salutând într-un limbaj modern, neuitând englezescul : by!

Vremea iluzionismului în masă a trecut.

Cu excepţia dragostei adevărate, totul se vinde şi se cumpără pe planeta Pământ!

(din vol „Ganduri de utrenie”)