LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Antonia Iliescu: „Copăcel“

 Trecuse anul decând Dora îşi alungase îngerul de pe umãr. Între timp îşi ceruse iertare şi încerca sã se poarte cât mai bine, în speranţa cã el se va întoarce într-o zi. Avea cinci ani, dar ştia deja sã calce rufe, sã şteargã praful de pe mobile şi sã facã maionezã. Redevenise fetiţa model de altãdatã. De ziua ei, mama îi fãcuse cadou o pasãre, un mic mãrãcinar cu gât roşu. Trecuse într-o zi prin târg şi pãsãrarul reuşise sã-i capteze atenţia cu strigãtele lui care treziserã toatã piaţa: „Ia coniţã, mãcãleandrul, cã-i blând ca mielul!
Stã şi-n palmã, dacã-l pui şi-ţi mâncã de-acolo” – îi spusese vânzãtorul. „Îi o cântãtoare de n-are pãreche!” Fetiţa a fost nespus de fericitã când a primit pasãrea micã şi gureşã.
– Am sã-i spun Gât-Rosu.
– Sã ai grijã de ea, sã-i dai în fiecare zi apã proaspãtã şi mei şi sã-i schimbi nisipul din colivie – i-a spus mama – Gât-Roşu nu-i o pãpuşã, e o fiinţã vie.
– Nu-i aşa cã pãsãrica asta e sufletul pãpuşii Lailai?
– Chiar aşa, – i-a rãspuns mama – dar sã ai grijã de ea. Nu care cumva s-o spinteci, aşa cum ai fãcut anul trecut cu Lailai.
Dora rãmase pe gânduri, preţ de câteva clipe. Cu ochii pironiţi în ochii mamei,  revãzu toatã drama: ea, îmbrãcatã în halatul alb de baie al mamei, cu stetoscopul de plastic la urechi, dirijând o ceatã de copii – asistenţii ei – pe care îi invitase sã participe la „lecţia de anatomie”. „Am primit o pãpuşã mare de ziua mea. Dar nu-i în apele ei. Face mofturi la mâncare şi nu zice „mama”; nici sã umble nu poate. Haideţi sã vedem ce are.” Aşa au spintecat-o pe Lailai.
– Am vrut doar sã vãd dacã avea inimã! – se apãrã Dora. – Şi n-avea! De-aia nu se mişca şi nu vorbea. N-avea suflet în piept, uite-aşa!
– Ba avea, – îi rãspunse mama – dar sufletul e ca pasãrea. Când ai tãiat-o pe Lailai, sufletul ei şi-a luat zborul spre cer. De atunci cutreierã lumea-n lung şi-n lat. Sufletul oricãrui lucru e nemuritor şi liber ca pãsãrile cerului. Tu ştii doar cã orice lucru are un suflet, chiar dacã nu se vede. „Şi pomii au suflet?” Da, şi pomii. „Dar pietrele?” Da, şi ele, dar „carnea” lor dureazã milioane de ani. Aşa cã sufletul pietrei pare cã nici n-ar fi, fiindcã dureazã veşnic. Omul nu ştie decât cã pietrele sunt acolo dintotdeauna, dar el n-a fost martor nici la naşterea lor şi nici nu va vedea moartea lor. Fiinţele vii însã, muritoarele, se trec mai repede. Toate pãsãrile de pe cer – dar toate, fãrã nici o excepţie –  duc în ele sufletele oamenilor, animalelor, dar şi ale unor jucãrii. Pãsãrile culeg ultimul strop de viatã care însufleţise aceste „lucruri”, ca albinele nectarul din flori. Aşa se face cã oamenii trec în lebede albe sau negre, elefanţii zboarã în cormorani, leii şi tigrii ai sã-i gãsesti chirciţi în bufniţe şi tot aşa …
Dora era foarte atentã cu darul preţios şi viu pe care îl primise la aniversare. Îi schimba zilnic pãtuţul de nisip, îi dãdea apã şi mei şi stãteau de vorbã ore întregi. „Nu-i aşa cã tu eşti Lailai? O, iatrtã-mã, Lailai! Niciodatã n-am sã te mai tai pe burtã. Ştiu cã tu ai inimã, altfel cum ai mai ciripi?”
O ţinea pe Gât-Roşu  într-o colivie, chiar în cãmãruţa ei, pe marginea ferestrei. O scotea zilnic, pe timp de varã sã admire munţii Fãgãrasului, asa cum se vedeau ei falnici, de la poalele Copãcelului, satul în care locuiau. O singurã datã scãpase pasãrea în curte, când tatãl ei sãdea nişte flori în grãdinã. Era o zi frumoasã de mai, când se strecurase pe uşiţa deschisã a coliviei, în timp ce Dora tocmai îi dãdea mei. Gât-Roşu era o pasãre singuraticã dar şi îndrãzneaţã. Se oprise chiar lângã tatãl Dorei şi ţopãia prin jurul lui, sperãnd sã mai capete nişte viermişori de fãinã sau nişte unt, aşa cum se întâmpla peste iarnã. Omului îi fu uşor s-o punã la loc în colivie.
*
Într-o dimineaţã de varã, un vânt puternic aducãtor de furtunã a deschis brusc fereastra de la camera Dorei. Trecuse mai bine de o jumãtate de an de când Gât-Roşu  venise în casa lor. Era foarte devreme, probabil ora 4, fiindcã mama se sculase deja ca sã dea de mâncare la gãini şi sã porneascã cele douã bivoliţe spre uliţa mare, pe unde trebuia sã treacã ciurda. Mama s-a oprit în faţa odãii fetiţei şi a deschis încet uşa sã vadã dacã era învelitã. Vântul sãlbatec, ieşit din minţi, a smuls uşa din mâna femeii şi a trântit-o de perete. În aceeaşi clipã, fereastra s-a deschis larg, ca o poartã. Sub ochii ei neputincioşi, colivia a cãzut cu un zgomot scurt pe covor şi pasarea a zburat fãrã nici o ezitare peste pervaz.  Femeia, cu palma
peste gurã, a urmãrit-o cu ochii speriaţi, pânã când Gât-Roşu a dispãrut în copãcelul din faţa ferestrei. În clipa urmãtoare, o pisicã neagrã a sãrit de pe magazia vecinului drept în cais, dispãrând în frunziş.
Copila nu se trezise încã. Mama a dat fuga în curte şi s-a oprit sub copãcel, scrutând coama lui verde şi bogatã. Dar nici mişcare nu zãri şi nici mãcar vreun foşnet nu auzi. Era linişte. O linişte rãu prevestitoare ca şi norii grei de deasupra casei, care stãteau gata sã cadã cu jale peste acoperişul de şindrilã.
Când Dora s-a trezit în acea dimineaţã, s-a dus ca de obicei la dulapul din bucãtãrie sã ia punga cu mei. Apoi, pe jumãtate adormitã, umplu cu gesturi de somnambul un pahar cu apã şi se întoarse în cãmãruţa ei, cu apa într-o mânã şi cu meiul în cealaltã. Cu ochii mari, pironiţi în fereastra larg deschisã, strigã:
-Mamã, mamã! Colivia e pe jos şi Gât-Roşu nu-i nicãieri! Şi geamul e deschis!

Mama, care era deja în spatele ei, şi-a strers ochii pe ascuns şi a spus:
– Ştiu, ştiu… Eu i-am dat drumul. Ciripea cu dor de ducã dis de dimineaţã. N-am mai putut de mila ei. În fond are şi ea dreptul la libertate, ca orice fiinţã de pe lumea asta. Ce, ţie ţi-ar place sã stai închisã toatã viaţa într-o colivie?
– Uf! Dar era a mea! Doar tu mi-ai dat-o de ziua mea! Cum ai putut sã faci aşa ceva, mamã!?

Dora era neconsolatã şi plângea prin colţuri. Se obişnuise cu cântecul ei zglobiu, care nu înceta nici iarna. Erau nişte sunete armonioase şi delicate, care transmiteau nostalgia ţãrilor calde. Mama încerca sã o
împace:
– Ştii bine cã a mai fugit odatã şi cã tatãl tãu a adus-o îndãrãt. S-o fi dus şi ea prin vecini, cã se sãturase de atâta singurãtate. Eu sunt sigurã cã se va întoarce pe searã.
– Dar e atât de micã ! Ce-o sã facã ea singuricã pe lumea asta ? Nu ştie cum sã se hrãneascã, nici de unde sã bea apã – se lamenta Dora.
Au pândit toatã ziua caisul şi cerul, dar în van. Mama a agãţat colivia de o creangã, apoi a deschis larg uşiţa şi a umplut vasul cu mei. Spera vag cã Gât-Roşu, dacã ar fi scãpat ca prin miracol de pisica neagrã, va veni într-un târziu, când i se va face foame ori sete. Dar  seara coborâse demult peste case şi pãsãrica nu se întorsese încã.
– O sã vinã mâine, îţi spun eu. Îşi gustã şi ea porţia de libertate. E dreptul ei… – cãuta sã o convingã mama.
Trecuserã astfel doi ani de aşteptare. Dora se mai ruga încã, întrerupându-se din joacã, ca sã le aminteascã sfinţilor sã vegheze la întoarcerea pãsãrii ei dragi. Copiii din stradã, cu care se juca, erau miraţi de dispariţiile ei bruşte: « – Pleci aşa, netam-nesam ! ». ” – Vin înapoi imediat. Jucaţi-vã fãrã mine” – le spunea ea. Fugea în casã, unde cãdea în genunchi în faţa icoanei, rugându-se fierbinte ca Gât-Roşu sã trãiascã.
Dora era acum în clasa întâi şi învãţase câte ceva despre pãsãri. Reaşezase colivia goalã pe pervazul ferestrei, în camera ei, ca atunci… Umplea zilnic micul rezervor cu apã proaspãtã, ca atunci. Şi aşa cum nu pierduse nãdejdea cã îngerul ei va reveni, ea încã mai spera cã Gât-Roşu  se va întoarce într-o bunã zi.
Într-una din casele sãrãcãcioase ale unui cartier din suburbiile Luxemburgului, locuia o familie de emigranţi cu un bãieţel melancolic pe nume Rony. Prinsã cu o clemã de perdea, o micã pasãre de mucava,
dar cu pene adevãrate, privea cu nostalgie cerul şi viaţa de afarã. Avea şi o minusculã maşinãrie care o fãcea sã cânte zilnic, fix la 4 dimineaţa.
Casa era situatã lângã o pãdure. Mama lui Rony cumpãrase acea micã pasãre cu pene colorate ca sã i-o dea în dar de ziua lui. Bãiatul împlinea 5 ani când pasãrea se instalã în faţa ferestrei de la mica lui încãpere.
În fiecare dimineaţã în zori, zeci de pãsãri de tot felul se îngrãmãdeau zgomotoase, ademenite lângã fereastra lui Rony de pasãrea cu glas de metal. Unele mai îndrãzneţe, veneu chiar sã batã cu ciocul
în geam, ca şi cum ar fi vrut sã comunice cu mica pasãre de mucava sau pur şi simplu sã se intereseze de soarta ei. Într-o zi o ciocârlie s-a izbit de freastrã, încercând probabil sã intre în încãpere. Când s-a întors de la lucru, spre searã, mama a gãsit-o zãcând fãrã viaţã pe mica terasã. Avea ochişorii deschişi şi ei priveau încã spre mica fereastrã de unde auzise chemarea, o chemare mincinoasã, de robot.
Trecuse deja anul de când Rony o prinsese pe Rouge-Gorge cu o clemã în perdea. Aproape cã o uitase, asa cum fãcea cu toate jucãriile lui: se juca mult cu ele in prima zi, apoi din ce înce mai rar, pe mãsurã ce alte minunãţii veneau sã populeze mica lui încãpere ticsitã de peluşi, de camioane colorate şi limuzine sofisticate. Dacã Rouge-Gorge n-ar mai fi cântat zilnic în zori, Rony ar fi îngropat-o cu siguranţã în cãpşorul lui bucãlat, ocupat cu soldaţii de plumb, care se tot certau între ei, nevoind niciunul sã intre în prima linie
de front.
Intr-o dimineaţã ca toate celelalte, mama bãiatului porni de cu zori curãţenia prin casã. Era începutul toamnei dar pãsãrile din pãdure erau tot atât de guralive şi zburdalnice ca în miez de varã. Din ziua în care gãsise sub fereastrã ciocârlia moartã, mama ticluise un gând ucigaş, pe care însã îl tot amânase. Pândise momentul când Rony avea multã bãtaie de cap cu şcoala, aşa ca el sã nu observe. Venise clipa. Când ajunse cu aspiratorul în dreptul geamului, slãbi clema şi ridicã în aer tija. Intr-o clipã, gura lacomã a monstrului o înghiţi pe Rouge-Gorge, amestecând-o în mãruntaiele lui pline cu praf, peri şi folfoştoace. Gata, bine cã s-a sfârşit. Mama a trecut mai departe cu nepãsare gura aspiratorului peste draperie, apoi peste galerii, s-a mai foit de câteva ori prin faţa biroului şi ieşi din camerã.
Când Rony se întoarse dintr-o excursie de douã zile cu şcoala şi-a aruncat ghiozdanul pe pat, a luat mingea şi a ieşit în curte. „Poate cã nu va observa…” se gândea mama.
A doua zi, dis de dimineaţã bãieţelul a dat buzna în camera ei :
– Mami, mami, Rouge-Gorge a fugit de la locul ei! Ştii tu ceva?…
Mama se frecã la ochi, buimacã – era ora 4 dimineaţa.
– Da, ştiu.Vino sã-ţi povestesc…
Se ridicã în capul oaselor şi îl cuprinse pe dupã umeri pe micuţul ei.
– Uite… O sã-ţi spun ce s-a petrecut ieri în zori. E o poveste lungã… Nici nu stiu cu ce sã încep… Ţii minte ce gãlãgie fãceau pãsãrile din pãdure dupã ce auzeau cântecul lui Rouge-Gorge. Ei bine, vãzând cât de nefericitã era sora lor închisã în cetate, ciocârlia şi ciocãnitoarea au adunat toate pãsãrile pãdurii şi le-a zis:
„- Dragele mele, haideţi s-o salvãm pe micuţa din fereastrã. Aţi fost şi voi martore la semnele ei de disperare pe care le-a dat în ultimul timp. Cântatul ei din zori îmi sfâşie inima – spuse ciocârlia.
– Şi mie la fel – adãugã ciocãnitoarea. – Mã scol în fiecare zi în ţipetele ei metalice şi ascuţite ca nişte lame de cuţit. Îmi dau pur şi simplu fiori. Cred cã e ameninţatã acolo de cei trei uriaşi… de fapt doar doi, fiindcã omuleţul pare bun la suflet şi nu cred cã îi vrea rãul sorei noastre.”
Aşa cã ieri dis de dimineatã, un stol de pãsãri de pãdure au spart fereastra cu ciocurile lor puternice, imediat dupã cel de-al doilea ţipãt al lui Rouge-Gorge. Apoi, au aşteptat ca sora lor sã li se alãture şi sã fugã împreunã – adãugã mama. Dar pasãrea continua sã priveascã afarã cu nepãsare, fãrã sã aibe nici cea mai vagã intenţie de a fugi de la locul ei. (Trãgând cu coada ochiului la Rony care ţinea capul în piept – „oare mã crede?”- mama continuã sã povesteascã). Pãsãrile se întrebau:
« – Ce e cu ea? De ce nu profitã de libertate ? Doar asta ne-a spus prin mesaj, cã vrea aer şi soare! Orice pasãre din colivie, de îndatã ce i se deschide portiţa, se repede cu disperare spre libertate. Dar ea nu se mişcã. Priviţi-o! O fi moartã? – întrebã ciocãnitoarea.
– Nu, nu e moartã. Ochii îi sunt vii. Şi apoi, cum ar putea sta atârnatã de crenguţã, dacã nu şi-ar fi înfipt gheruţele vii în ea? – spuserã celelalte pãsãri.
– Aveţi dreptate. O fi doar descurajatã. Uitaţi ce propun eu – spuse ciocârlia. – Vom intra pe rând în cetate şi o vom lua cu noi. Poate cã n-a învãţat încã sã zboare. „Pasãrea din colivie nu ştie cã nu ştie sã zboare”. O s-o învãţãm noi.
Şi aşa cum au plãnuit, ciocârlia şi ciocãnitoarea au intrat prin mica spãrturã. Au smuls-o pe Rouge-Gorge de pe crenguţã (ştii tu, şnurul de la perdea), au prins-o în cioc, fiecare de câte o aripã şi s-au înãlţat cu ea la ceruri.
Dar Rouge-Gorge le privea pe surorile ei cu aceeaşi detaşare ca mai înainte. Suratele nu mai aveau însã timp de întrebãri. Ele trebuiau s-o înalţe cât mai sus, pânã la soare. Şi mai trebuiau s-o înveţe tainele zborului. În timp ce o purtau prin aer, îi vorbeau:
– Ai sã vezi, micuţo, ce minunat este sã poţi zbura. Totul este sã te înalţi cât mai sus şi sã te laşi apoi sã cazi pe plãpumioara de aer. Sã ai grijã sã-ţi întinzi bine aripioarele şi sã le mai agiţi când şi când. Dar mai ales nu trebuie sã-ţi fie fricã. Ea stricã totul, fiindcã atunci când ţi-e fricã, elanul din aripi moare, şi aripile nu ascultã decât de el, de elan. Nu uita cã noi toate suntem fãcute ca sã zburãm. Orice fiinţã cu aripi trebuie sã zboare. Ori tu ai aripi, aripi adevãrate! Dar ţi-a lipsit cerul. Şi nici profesor cred cã n-ai avut. Tu îţi mai aminteşti cine ţi-au fost pãrinţii? Rouge-Gorge tãcea. Ciocãnitoarea spuse:
– Aha, deci nu-ţi aminteşti. Bãnuiam eu cã te-a vânat omul din pãdurile amazoniene şi cã te-a vândut apoi într-o colivie, la târg. Aşa ai ajuns probabil în cetate. Multe dintre noi au soarta asta crudã… Dar acum ai o şansã unicã ca sã cunoşti ce este zborul. El este de fapt necesitate, libertate şi joacã totodatã. Este raţiunea noastrã de a exista. « Zbor, deci exist » – este deviza noastrã.
Pasãrea nu zicea nimic. Continua sã se supunã voinţei ciocârliei şi ciocãnitoarei, lãsându-se purtatã pe perniţele moi de nori, albe ca gãluştile de albuş. Când suratele au gãsit de cuvinţã cã ajunseserã suficient de sus, i-au spus :
– Gata. De aici nu te mai purtãm. Te vom ghida însã în timpul zborului. Vom fi mereu pe lângã tine şi îţi vom da la nevoie sfatul necesar.
Spunând acestea, îşi desprinserã ciocurile de pe aripioarele micuţei pãsãri de mucava cu aripi adevãrate. Ea nu ciripi de bucurie şi nici nu strigã de spaimã, atunci când suratele au lãsat-o sã cadã.
Supusã, a început sã coboare la început lin, purtatã de vânt, apoi împinsã cu putere spre pãmânt. Pãsãrile se uitau la ea şi vorbirã:
– Uite! A prins-o şi pe ea beţia de înãlţime. Aşa e prima oarã, nu-ţi mai dai seama ce faci, atât e de bine. Îţi mai aduci aminte? – vorbi ciocârlia. – Da, dar acum n-avem timp de amintiri, rãspunse cealaltã, apoi srigã din toate puterile:
– Desfã-ţi aripile! Larg, cât mai larg! Nu uita, este viaţa ta în joc!
Dar pasãrea continua sã cadã, fãrã sã le audã. Ciocârlia a încercat într-un târziu sã o mai prindã odatã în cioc, dar totul a eşuat. Rouge-Gorge continua sã plonjeze fãcând chiar şi piruete prin aer. Se lãsa în voia vântului care venea sã o ridice din când în când, ca pe o frunzã moartã, toamna. Apoi o împingea cu forţã spre sol. Prinsese vitezã şi înainte ca suratele sã fi apucat sã-şi ia rãmas-bun, cãzu cu zgomot scurt într-o bãltoacã.”
* Vai, mamã! – strigã Rony îngozit. Cum de ştii tu toate astea?
* Ştiu, fiindcã am vãzut cu ochii minţii – spuse mama.
* Cum adicã, mintea are ochi ??- se mirã Rony.
* Sigur ca da ! Aceia sunt adevãraţii ochi ai omului. Dar stai sã
vezi ce-a urmat.
« Suratele au coborât în picaj lângã locul accidentului şi o cercetarã.
– Uite cã e întreagã ! Ochii îi sunt tot deschişi. Micuţo, nu-i aşa cã n-ai murit? Hai, te rugãm, ciripeşte un pic! – se tânguia ciocârlia.

Rouge-Gorge tãcea mereu. „Poate cã vrea sã mai facem o încercare” îşi vorbeau suratele. „Poate cã între timp i-o fi venit curajul. Niciodatã prima lecţie de zbor nu e reuşitã. În definitiv important este sã nu te mãnânce pisica. În rest poţi încerca de câte ori doreşti, pânã înveţi.”
Aşa cã au luat din nou în cioc câte o aripioarã şi s-au înãlţat la cer. Dupã numai câteva fâlfâiri, un vânt puternic din nord, aducãtor de zãpadã şi vijelii, se porni sã batã cu o violenţã sãlbatecã, parcã ar fi fost la facerea lumii. Rãsucite de vântul cel rãu, cele douã surate scãparã din cioc pe micuţã. Speriate, şi luptând
din rãs-puteri împotriva vântului, au mai fãcut o ultimã încercare. Dar el le ţinea pe loc, în timp ce o înãlţa pe Rouge-Gorge spre orizonturi depãrtate. Ea nu pãrea sã se opunã, urcând lin spre norii ameninţãtori şi negri.
– Ai vãzut? – zise ciocãnitoarea – a învãţat sã zboare! Uite cum planeazã. Nu cade, ba din contrã, se înalţã la cer. Lecţia noastrã de zbor i-a servit la ceva. Cred cã Micuţa noastrã a preferat sã plece cu vântul, în cele din urmã.
– Ai dreptate – rãspunse ciocârlia – El este cel mai puternic pe lumea asta. Îi va arãta mãrile şi oceanele şi munţii înalţi. O va purta mult mai sus decât o putem face noi şi mult mai repede. Poate cã este mai bine cã s-a dus cu el. Vântul ştie întotdeauna ce face şi cum sã dirijeze pãsãrile.
Vântul, dupã ce a purtat-o pe Rouge-Gorge peste pãduri şi oraşe, peste dune, dealuri şi munţi, s-a liniştit. Obosit de atâta alergat, a dat drumul frunzelor, firelor de nisip, petecuţelor de hârtie şi cutiilor goale de coca-cola, îngrãmãdite în vârtej. Toate au cãzut într-o baltã de noroi, într-o curte dintr-un sat de munte de la
poalele Fãgãraşului, numit Copãcel. Intr-o zi, o fetiţã a gãsit pasãrea şi a luat-o în casa ei. Vezi? Totul s-a încheiat cu bine. Rouge-Gorge e fericitã acum, chiar mai fericitã poate decât la noi, aşa cum o ţineai tu, înţepenitã cu o clemã în perdea.”
Mama se lãsã pierdutã în gânduri vechi, pe care le credea demult moarte. Revãzu şura din casa bunicii, unde dormise ea singurã cu viţelşua, într-o minunatã noapte de varã, de Sfântã Mãrie. Avea şapte ani pe atunci, când bunica Maria o luase cu ea la ţarã, la Copãcel, pentru prima oarã. Işi fãcuse prieteni încã din primele ore, de îndatã ce ieşi pe Uliţa Mare şi începu sã cânte pentru copiii satului, care curgeau de prin toate casele sã vadã „minunea de la Bucureşti”. In acea primã searã, dupã spectacolul dat în praful de pe uliţã, – scena ei, luminatã doar de lunã şi de stele – a cãzut rãu bolnavã. „Da ştii sã cânţi Castel Amore?”. „Cum sã nu ştiu?” „Da pe-ãsta-l ştii?” Da, şi pe-acela îl ştia şi aşa a cântat ea toata seara, pânã noaptea târziu, când şi-au amintit de ea şi-au chemat-o la culcare. „Da’ ce eşti aşa de roşie?” se mira biunica Maria, vãzându-i obrajii ca para focului. „Ptiu! A fost deocheatã copchila!” – zisese mama a bãtrânã, Joiţa, sora bunicii, punându-i mâna pe frunte. „No, pune termometrul!” zisese bunica. Fãcuse 40°. „A  deocheat-o Geta Lupu, cãlca-o-ar nevoia s-o calce!” – zisese Joiţa – „c-o sorbea din ochi, nu alta!” A aprins câţiva cãrbuni şi le-a dta drumul într-un pahar cu apã sfintitã. Cãrbunii au cãzut toţi la fund, semn cã Joiţa avusese dreptate. A spus apoi  „Tatãl nostru” de câteva ori şi cu mâna muiatã în apa cu cãrbuni stinşi îi facuse semnul crucii pe frunte, pe piept şi pe pântec. Apoi a învelit-o goalã, în cearşafuri ude, pe care le tot schimba pe mãsura
ce se uscau. A doua zi era vindecatã.
Când a fost sã doarmã în şurã, atunci de Sfântã Mãrie, la început n-au vrut s-o lase: „nopţile sunt reci la munte; ai sã te bolnãveşti; şi mai umblã câte-odat’ şi strigoii noaptea, p-aci”– spusese tuşa Joiţa. Dar ea a insistat: „doar o datã, tuşã Joiţã, doar o datã!” Mãtuşa s-a uitat atunci la ea cu multã admiraţie „fainã copchilã ! curajoasã !» şi i-a fãcut pe voie. „Gheorge, adã scara şi pune-o-n gura şurii, sã urce copchila”. Din numai câteva salturi a fost sus, în paie. Dupã ce a urcat, au luat scara de-acolo „sã nu vie strigoii dupã
tine”- zisese Joiţa.
Atunci a cunoscut prima oarã stelele în tête-à-tête, când, culcatã în fân, privea direct afarã la bolta încãrcatã de diamante şi pietre scumpe. Şura se fãcuse, în acea noapte de varã, poartã deschisã spre Univers. Sub privirea ei fixã şi stãruitoare, cerul s-a despicat de-odatã în douã şi întunericul a fãcut loc unei lumini nepãmântene. Ochii ei negri-tãciune au învins în cele din urmã întunericul nopţii. A adormit aşa, cu gândurile rãtãcind aiurea, prin acea luminã nepãmânteanã, în chemãri ciudate, venite din lumi strãvechi şi s-a trezit, când abia se crãpa de ziuã, în respiraţia cãlduţã şi umedã a viţeluşei care-o lingea pe faţã. Fusese cea mai frumoasã noapte din viaţa ei, singurã ea, cu puiul de animal şi cu cerul care adusese Raiul chiar acolo, în fân … Fusese şi ea pentru o noapte un mic prunc Isus într-o creşã, dar …
– De ce taci, mãmico? – întrebã bãietelul. Işi puse mânuţa moale pe obrazul ei…– Tu plângi ?
– Nu, nici vorbã ! Mi-a intrat ceva în ochi… Gata cu lenevitul!
Sãri jos din pat, îşi sorbi cafeaua de dimineaţã şi porni la treburi. Ieşi pe balcon. Un vânt puternic îi izbi obrajii încã umezi. Coborî cele câteva trepte de pe terasã, intrã în garaj şi scoase sacul din aspirator. Dupã ce îl scuturã în pãdurea din spatele casei, se întoarse sã-l porneascã pe Rony la lecţii.
Într-o duminicã, pe la amiazã, Dora ieşi în curte sã se joace cu vaporşele de hârtie fãcute la scoalã, în ajun. A ales cea mai mare bãltoacã din curte – asta e groapa Marianelor – a zis ea şi a pornit alergând spre fundul grãdinii. A scos din buzunar douã vaporaşe şi s-a aplecat spre „mare” ca sã le dea viaţã. Atunci a zãrit, sub o frunzã moartã o pasãre micuţã. Era plinã de noroi, dar avea aripi, aripi adevãrate! A luat-o cu grijã în mâini, apoi a curãţat-o cu grijã. I s-a pãrut cã era caldã încã, aşa cã a pus-o sub jacheta de lânã şi a
fugit cu ea în casã.
– Mãmico, mãmico! Uite ce-am gãsit în grãdinã ! Uite ce pene frumoase are ! Parcã ar fi Gât-Roşu a noastrã…
Mama a luat pasãrea în mânã  şi a examinat-o cu atenţie câteva clipe:
– Dar e chiar ea! Nu-i recunoşti penele roşii de pe piept? Şi ochii mici şi zglobii? E o adevãratã minune! Şi e încã vie! Priveşte-i aripile în bãtaia vântului! Vezi cum freamãtã de viaţã? Ai vãzut? Gât-Roşu s-a întors la tine, aşa cum ţi-am spus.
Vântul puternic din nord se porni în rafale scurte. Ochii Dorei, plini de bucurie, se uitau neâncrezãtori când la pasãrea din palma mamei, când la mama ei, pierdutã în contemplarea minunii. De-odatã însã, o palã violentã de vânt a smuls mica pasãre de mucava cu pene adevãrate şi a sãltat-o peste gard. Apoi a ridicat-o spre cer, din ce în ce mai sus.
– S-a dus… Ţi-am spus eu cã era vie. A zburat la treburile ei. Poate cã are pui de-acuma… – zise mama.
– Mamã, tu chiar crezi cã a fost Gât-Roşu?
– Bineînţeles, cã ea a fost. Cine alta?…
– Atunci de ce-a plecat iarãşi ?
– Pãsãrilor le şade bine cu cerul. Zbor, deci exist – i-a rãspuns mama.

ANTONIA ILIESCU

Anunțuri